ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 193/2023

Ședința publică din data de 07 martie 2023

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov și s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:

În baza art. 3 alin. (2) și (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, s-a dispus suspendarea judecății cauzei.

Cu recurs la instanța superioară în ceea ce privește soluția de suspendarea a cauzei, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.

Definitivă în ceea ce privește soluția privind cererea de sesizară a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Întrebările 1 și 2 - Motivele care au determinat Curtea de Apel să formuleze cererea de hotărâre preliminară

S-a reținut că, fiind sesizată cu apelul formulat în cauză, Curtea de Apel este obligată să analizeze cauza sub toate aspectele de drept sau de fapt, cu plenitudine deplină de jurisdicție, calea de atac a apelului fiind integral devolutivă, condiții în care poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, putând da o nouă apreciere tuturor probelor, conform art. 420 alin. (5) și (9) C. proc. pen.

În cauza de față, Curtea de Apel a reținut că apărarea invocă în favoarea acuzaților, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituționale, prin deciziile nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) și nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022) ale Curții Constituționale, a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripții prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză. Cu alte cuvinte, lipsa din fondul activ al legislației a cauzelor de întrerupere a răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii, constatată de către instanța constituțională prin decizia nr. 358/2022, constituie în sine o legea penală mai favorabilă, ce trebuie aplicată în favoarea acuzaților care au comis fapte penale care nu au fost judecate definitiv până la data publicării deciziei nr. 297/2018 (25.06.2018).

Astfel, fără a se antepronunța în cauză și sub rezerva reanalizării situației juridice pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin raportare la data faptelor reținute, termenul de prescripție generală (care este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.) - fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a acestuia, așa cum cere apărarea în cauză prin invocarea deciziilor instanței constituționale - ar fi împlinit în cauză, ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal și imposibilitatea condamnării penale a acuzaților.

În același sens, Curtea a reținut că procedura penală română, prin dispozițiile art. 18 C. proc. pen.., prevede totuși posibilitatea continuării procesului penal, însă la cererea exclusivă a inculpaților nu și a persoanelor vătămate, și doar pentru a se da posibilitatea acestora de a fi judecați pe fondul cauzei, caz în care, dacă ar fi găsiți vinovați, s-ar dispune aceeași soluție de încetare a procesului penal, fără condamnarea penală a acestora. În ceea ce privește însă acțiunea civilă exercitată în procesul penal alături de acțiunea penală, posibilitate conferită de procedura penală română, aceasta poate fi admisă în cazul în care se găsește fondată, chiar și în cazul încetării procesului penal pe latura penală, conform art. 25 alin. (1) și (5) C. proc. pen.

În continuare, Curtea a reținut că prezenta cauză are ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală privind produse taxa pe valoare adăugată (TVA), condiții în care devin aplicabile prevederile din dreptul Uniunii Europene privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, Curtea de apel a reținut, sub aspectul pertinenței întrebărilor prealabile și fără a prejudeca fondul cauzei, aplicabilitatea inclusiv a prevederilor dreptului european în materia taxei pe valoare adăugată (TVA) reglementată în perioada faptelor în principal de Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

În ceea ce privește prima întrebare, Curtea de apel a constatat astfel că, dacă s-ar da curs solicitării apărării bazate pe jurisprudența instanței constituționale invocate, acuzații din prezenta cauză nu ar mai putea fi trași la răspundere penală pentru infracțiunile sesizate, fiind împiedicată chiar și continuarea cercetării penale în cauză fără acordul acestora, așa cum reiese din considerentele ce urmează și care vor fi dezvoltate în continuare. Astfel, Curtea a apreciat că o atare soluție prin care acuzații sunt absolviți de răspundere penală pentru infracțiuni de evaziune fiscală și fraudarea bugetului public conținând și fonduri TVA, de natură a afecta bugetul european, ar aduce atingere, sub aspect general, valorilor statului de drept prevăzute de art. 2 TUE și principiului protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor persoane vătămate prevăzut de art. 19 alin. (1) parag. 2 TUE, precum și art. 325 parag. 1 TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția PIF și art. 2 (aplicabilă în perioada faptelor), și respectiv art. 12 alin. (1) din Directiva PIF, (aplicabilă în perioada situației incidente privind cursul termenelor de prescripție), cu referire la principiului consacrării unor sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, cu aplicarea directivei privind taxa pe valoare adăugată și prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.

Cu privire la competența în domeniu a Curții de Justiție, Curtea de apel a făcut trimitere la Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, în cauza C-617/10, Akerberg Fransson.

De altfel, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții de Justiție în ceea ce privește instanțele naționale, "acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum și din Decizia 2006/928 și de a lăsa neaplicate dispoziții interne care, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracțiuni de corupție în general, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (hotărârea Curții (Marea Cameră) din 21.12.2021, în cauzele conexate C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, parag. 194).

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, Curtea de apel a subliniat că, sub rezerva datelor limitate de care dispune prin prisma competenței sale, ipoteza din cauza de față nu este nicidecum singulară, ci de natură a fi extrem de generalizată în sistemul judiciar român, jurisprudența națională în acest moment fiind unitară în sensul încetării proceselor penale din cauza prescrierii acțiunilor penale, un număr considerabil de mare de cauze putându-se afla în această situație, context în care Curtea de Apel a luat act de constatările în același sens ale Comisiei Europene în Raportul către Parlamentul European și Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final), în care aceasta a reținut că situația ar putea avea "un impact extrem de dăunător asupra dosarelor penale importante în curs de soluționare", cu posibile "consecințe grave" produse de "eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri", împrejurare în care "DNA estimează că prejudiciul în aceste dosare se ridică la aproximativ 1,2 miliarde EUR, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență, la aproximativ 150 de milioane EUR", situație pe fondul căreia "riscul ca unor mii de inculpați să nu li se poată antrena răspunderea penală a generat critici majore în România" (Raportul Comisiei din 22.11.2022, pag. 13 și 26).

Astfel, Curtea de apel a considerat că, având în vedere caracterul generalizat al situației juridice create și posibilitatea individualizării în continuare în cursul judecății în prezenta cauză a altor categorii de situații și domenii de interes afectate prin infracțiunile inculpaților, situația de față privește întregul sistem judiciar român, sub aspectul capacității acestuia de a respecta valorilor statului de drept și a drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiție, prevăzut de art. 2 TUE, asigurarea protecției jurisdicționale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prevăzut de art. articolul 19 alin. (1) parag. 2 TUE, respectării principiului cooperării loiale între Uniune și statele membre, contravenind respectului și ajutorului reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, prevăzut de art. 4 parag. 3 TUE, precum și caracterul eficient al sistemului judiciar într-un stat de drept sub aspectul respectării previzibilității legii și înzestrarea cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracțiunilor, prevăzut de parag. 1, 2 și 3 din preambul și obiectivele de referință 1, 2 și 4 din Decizia 928/2006 și prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.

În acest sens, toate normele de drept european mai sus invocate trebuie să fie raportate la art. 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care consacră la nivel european principiul legii penale mai favorabile, condiții în care se cere a se constata că, în situații precum cea incidentă în cauză, apare aplicabilă jurisprudența Curții de Justiție, potrivit căreia autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția însă ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii, așa cum se cere a se constata că s-a produs în situații precum cea de față (CJUE, Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, parag. 47 și 54).

În ceea ce privește elaborarea întrebărilor preliminare, Curtea de apel a înțeles să le reformuleze pe cele propuse de procuror în cauză, care face trimitere la crearea prin situația juridică incidentă a unui risc sistemic de impunitate, în sensul hotărârii Curții de Justiție din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion e.a. (în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), care a condiționat răspunsul la întrebarea doi de crearea unui "risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general".

În acest sens, Curtea de apel a luat act de critica din perspectiva apărării în sensul că o instanță de judecată, prin competența sa limitată la cauza dedusă judecății, nu ar avea posibilitatea aprecierii caracterului sistemic al riscului de impunitate, pentru care ar fi necesară o privire de ansamblu asupra sistemului judiciar, străină de competența judiciară a unei instanțe de judecată, condiții în care nici nu ar putea aplica dreptul european în interpretarea dată prin răspunsul la întrebarea preliminară respectivă.

În acest sens, Curtea de apel a apreciat, sub rezerva reformulării întrebării de către însăși Curtea de Justiție, că trimiterea la crearea unui risc sistemic de impunitate nu este necesară întrucât acesta rezultă fără echivoc din însăși natura prevederilor legale aplicabile, care au, pe de o parte, caracter general fiind aplicabile pentru fiecare infracțiune prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte, acestea împiedică prin ele însele chiar tragerea la răspundere penală a infractorilor, constând într-un impediment legal obiectiv pentru punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a însăși acțiunii penale.

Cu toate acestea, în situația în care Curtea de Justiție ar aprecia reformularea întrebărilor sau necesitatea trimiterii exprese la situația creării unui risc sistemic de impunitate, Curtea de Apel a apreciat că apare necesar să se stabilească, în mod expres, că instanța de trimitere este cea care are competența de a aprecia caracterul sistemic al riscului de impunitate, pe baza naturii juridice a prevederilor legale aplicabile și ținând seama de consecințele pe care acestea le produc în cauza dedusă judecății, ce pot avea un efect inductiv în practica judiciară, de natură să se răsfrângă și să se generalizeze în jurisprudența națională.

Întrebarea 3

În cauza de față, Curtea de apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.

Astfel, instanța de trimitere a constatat că prin Decizia nr. 358/2022, instanța constituțională nu a impus aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ci s-a rezumat doar să constate că în perioada de referință fondul activ al legislației nu cuprindea niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, putându-se astfel concluziona că s-a lăsat în mod intenționat la aprecierea instanțelor de drept comun posibilitatea și măsura aplicării acestui principiu (casus omissus pro omisso habendum est). Mai mult, aceeași instanță constituțională a subliniat, totodată, că subzistă rațiunea instituirii cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale, context în care instanțele de drept comun au procedat la aplicarea deciziei ținând seama de finalitatea urmărită prin prescripția specială a răspunderii penale, conform regulii de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Or, în aceste condiții, instanța de trimitere consideră că, în ipoteza admiterii întrebărilor preliminare așa cum au fost formulate în cauză, este în măsură să procedeze la aplicarea deciziilor instanței constituționale în acord cu dreptul european relevant, astfel cum urmează să fie interpretat de instanța europeană.

În același sens, instanța de trimitere a considerat că prin Decizia nr. 67/2022, prin care Înalta Curte a calificat întreruperea cursului prescripției răspunderii penale ca aparținând dreptului penal material, a fost instituit un standard mai înalt în materia prescripției răspunderii penale, în acord cu caracterul minimal al standardelor europene în domeniu, ceea ce nu împiedică instanța de trimitere să continue să aprecieze liber asupra aplicării sau nu a principiului legii penale mai favorabile în prezenta ipoteză juridică - potrivit considerentelor mai sus expuse și având în vedere că cea din urmă decizie a instanței constituționale a fost publicată abia ulterior intervenției legislative prin care a fost modificat C. pen. în sensul cazurilor de întrerupere a prescripție -în situația în care întrebările preliminare vor fi primite de către instanța europeană.

Pentru a aprecia în acest sens, instanța de trimitere a avut în vedere că, așa cum reiese din jurisprudența Curții de Justiție, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, parag. 47 și 54).

În acest context, instanța de trimitere a subliniat caracterul obligatoriu al deciziilor instanței constituționale și ale instanței supreme naționale, ca principal factor de echilibru și stabilitate în statul de drept și în jurisprudența națională, a căror autoritate trebuie respectată și nu poate fi compromisă prin lăsarea lor neaplicate, decât ca ultimă rațiune în cazul imposibilității interpretării lor conforme, pentru salvgardarea principiului supremației dreptului Uniunii Europene.

În continuare însă, dacă se va regăsi că interpretarea conformă nu este posibilă față de apărările formulate în cauză pe mai departe, Curtea de Apel a apreciat totuși necesară autorizarea lăsării neaplicate a soluțiilor incidente ale instanței constituționale și supreme naționale, mai ales în contextul specific național, în care nerespectarea acestor decizii poate antrena răspunderea disciplinară a judecătorului cauzei.

Astfel, potrivit unei jurisprudenței constante a Curții de Justiție, "principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE." (Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 18 mai 2021, cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, pct. 7 din dispozitiv). În același sens, Curtea de Justiție a concluzionat că "principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928." (Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 21 decembrie 2021, cauzele conexate, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, pct. 4 din dispozitiv). În sfârșit, Curtea de Justiție a continuat în același sens, arătând că "articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alin. (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându-se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii."(Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 22 februarie 2022, cauza C-430/21, pct. 2 din dispozitiv).

Dispozițiile legale în materia răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, în forma de la data dispunerii prezentei sesizări (24.06.2022), aveau următorul cuprins:

- art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurărilor, republicată:

"Constituie abateri disciplinare: (…)

ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii; (…)".

Ulterior, a fost adoptată o nouă lege în materie, respectiv Legea nr. 303/2022 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care nu mai preia vechea reglementare privând abaterea disciplinară respectivă, menținând însă o altă abatere disciplinară având următorul cuprins:

- art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurărilor, republicată:

"Constituie abateri disciplinare: (…)

s) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.".

În ceea ce privește această din urmă dispoziție legală, Curtea Constituțională s-a pronunțat într-un control de constituționalitate înainte de promulgarea legii (control a priori) prin Decizia nr. 520/2022 din 9 noiembrie 2022 referitoare la obiecțiile de neconstituționalitate privind Legea privind statutul judecătorilor și procurărilor.

Așa fiind, Curtea de apel a constatat că, deși a fost abrogată dispoziția legală care prevedea răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, această răspundere poate fi regăsită și în prezent, în opinia însăși a instanței constituționale, în noua reglementare care prevede răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Pentru aceste motive, Curtea de apel a apreciat că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă și după adoptarea noii legi în materie, existând și în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curții Constituționale ar putea fi considerată ca exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Numaidecât, în cazul în care s-ar considera că, având în vedere jurisprudența constantă a Curții de Justiție în materie, nu mai apare necesar să se răspundă în continuare la o astfel de întrebare, care ar fi considerată superfluă atâta timp cât există o decizie a acesteia în baza căreia soluția instanței constituționale sau superioare să poată fi lăsată neaplicată, Curtea de Justiție ar putea preciza acest lucru în considerentele hotărârii sale, în așa fel încât să instanța de trimitere să poată decide în consecință, cu luarea în considerare pe viitor a acestei jurisprudențe.

Împotriva dispoziției de suspendare a judecării cauzei recurentul A.. a declarat recurs.

În dezbateri, apărătorul ales al recurentului inculpat A.. a susținut că, deși față de dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în prezenta cale de atac nu ar fi posibilă o schimbare a soluției date de prima instanță, însă a solicitat să se reanalizeze dacă se impune suspendarea judecății acestei cauze, cu limitele pe care textul de lege le permite.

Examinând hotărârea atacată, în raport, cu dispoziția de suspendare a cauzei, Înalta Curte constată următoarele:

Art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (publicată în Monitorul Oficial nr. 786 din 18 noiembrie 2009)

(1) instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.

(5) încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă.

Curtea de Apel Brașov, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov și a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea de apel a reținut că prezenta cauză are ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală privind produse taxa pe valoare adăugată (TVA), condiții în care devin aplicabile prevederile din dreptul Uniunii Europene privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, Curtea de Apel a reținut, sub aspectul pertinenței întrebărilor prealabile și fără a prejudeca fondul cauzei, aplicabilitatea inclusiv a prevederilor dreptului european în materia taxei pe valoare adăugată (TVA) reglementată în perioada faptelor în principal de Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Curtea de apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curții Constituționale (Decizia nr. 358/2022) și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 67/2022) pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.

Art. 267 TFUE abilitează orice instanță națională să formuleze o cerere preliminară, garantând totodată faptul că o persoană se poate întemeia pe dreptul Uniunii în mod direct, la orice nivel al sistemului de drept național [art. 148 alin. (4) din Constituția României].

Curtea de Apel a reținut că apărarea invocă în favoarea acuzaților, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituționale, prin deciziile nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) și nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022) ale Curții Constituționale, a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripții prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză. Cu alte cuvinte, lipsa din fondul activ al legislației a cauzelor de întrerupere a răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii, constatată de către instanța constituțională prin decizia nr. 358/2022, constituie în sine o legea penală mai favorabilă, ce trebuie aplicată în favoarea acuzaților care au comis fapte penale care nu au fost judecate definitiv până la data publicării deciziei nr. 297/2018 (25.06.2018).

Curtea de Apel Brașov, având în vedere aspectele cu privire la care se solicită a se pronunța în calea de atac a apelului, a apreciat că pronunțarea unei decizii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea 340/2009, privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În ceea ce privește dispoziția de suspendare a cauzei legiuitorul a instituit printr-o normă specială ce derogă de la cea generală, atât calea de atac, cât și termenul de declarare al recursului.

Înalta Curte constată că ipoteza normativă prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 (calea de atac a recursului) este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării și nu privește soluția pe care instanța a pronunțat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că referitor la încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, legea națională descrie o cale de atac a recursului la instanța superioară, în termen de 72 ore de la pronunțare, suspendare care operează facultativ - în cazul în care este sesizată o instanță ce nu este instanță de ultim grad - și obligatoriu - atunci când instanța ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac ordinare (cum este cazul în speța de față, judecata aflându-se în calea de atac a apelului).

Dispozițiile art. 129 din Constituție prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

În cauză, având în vedere că suspendarea este obligatorie [art. 2 alin. (3) teza a II a din Legea nr. 340/2009], Curtea de apel a dispus, în mod corect, suspendarea judecății cauzei ce are ca obiect apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, de partea civilă Statul Român - Administrația Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și de inculpații S.C. B. S.R.L. prin reprezentant legal A.., A.. și prin lichidator judiciar FIDUCIA SPRL și S.C. B. S.R.L. prin reprezentant legal A.., prin administrator judiciar C., împotriva sentinței penale nr. 187/S/15.09.2022 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul penal nr. x/2018

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A.. împotriva încheierii din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A.. împotriva încheierii din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 martie 2023.