ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1074/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1074/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului de față, constată că Tribunalul Constanța, prin Sentința penală nr.

90 din 28 februarie 2011, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 alin.

(1) lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen., l-a

condamnat pe inculpatul M.M.Ș., pentru infracțiunea de lovituri sau vătămări

cauzatoare de moarte la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 86

1

C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, impunând inculpatului, în

baza art. 86

3

C. pen., ca, pe durata acestuia, să se supună

următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la

Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, desemnat cu

supravegherea; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,

reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și

întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să

comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de

existență.

În baza art. 359 C.

proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen., iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea

pedepsei accesorii prevăzute de art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și b) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a luat act că

partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză și a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 520 RON cu titlu de despăgubiri civile către

partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Constanța.

În baza art. 191 C.

proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de

cheltuieli judiciare în folosul statului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, în fapt, că, în ziua

de 25 iunie 2007, a avut loc un conflict între victima C.M. și inculpatul

M.M.Ș., cel din urmă aplicând victimei mai multe lovituri în zona abdomenului

și cauzând acesteia leziuni care, în final, au condus la deces, conflictul

fiind determinat de neînțelegerile existente între cele două familii cu privire

la apartenența unei suprafețe de teren, în legătură cu care existau mai multe

procese civile, care generase multiple discuții.

A reținut instanța că

intervenția inculpatului a avut loc datorită atitudinii manifestată de victimă

față de mama sa, căreia i-a adresat injurii și pe care a agresat-o fizic,

apreciind, astfel, că acesta a acționat în stare de provocare, conform art. 73

lit. b) C. pen.

În drept, Tribunalul

a apreciat că fapta inculpatului care, în ziua de 25 iunie 2007, în jurul

orelor 18,00, în cursul unui conflict spontan și pe fondul unei provocări din

partea victimei C.M., actul provocator fiind îndreptat împotriva mamei

inculpatului, i-a aplicat acestuia lovituri în zona abdomenului, cauzându-i

leziuni grave care au condus la deces, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183

C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen.

La individualizarea

pedepsei, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. și a ținut

seama de pericolul social ridicat al faptei comise, de împrejurările în care

aceasta a fost săvârșită, precum și de persoana inculpatului, necunoscut cu

antecedente penale, reținând în favoarea lui prevederile art. 74 alin. (1) lit.

a) C. pen. și dispunând suspendarea sub supraveghere a executării acesteia,

considerând că scopul preventiv educativ poate fi atins și fără executarea ei

în regim privativ de libertate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța,

criticând-o pentru netemeinicie în sensul greșitei individualizări a pedepsei

aplicate inculpatului atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de

executare. Prin Decizia penală nr. 115/P din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel

Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța, iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta

la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat că, în mod corect prima instanță a reținut

că, între inculpat și partea vătămată, a avut loc un conflict spontan pe fondul

unor dușmănii mai vechi, context în care inculpatul a fost puternic tulburat de

un act violent injust din partea victimei constând în apucarea organelor sale

genitale, acțiune care a produs o puternică stare de tulburare acestuia și a

contribuit la nașterea rezoluției infracționale spontane de săvârșire a faptei

incriminate, constând în aplicarea mai multor lovituri victimei în zona

abdomenului cu intenția directă de a produce suferințe fizice.

S-a reținut că actele

materiale săvârșite, chiar excluzând rezultatul ulterior produs, ce nu a fost

urmărit sau acceptat de inculpat, constând în decesul părții vătămate, a fost

vădit disproporționat față de manifestările de conduită ilicite săvârșite

anterior de către victimă asupra corpului inculpatului.

Cu privire la

individualizarea pedepsei, s-a arătat că prima instanță a ținut cont de cauza

de atenuare corect reținută, de caracterul spontan al adoptării rezoluției

infracționale, de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului și de datele

referitoare la persoana acestuia, în condițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C.

pen., făcând o justă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., prin aplicarea

art. 76 alin. (2) C. pen.

Totodată, ținând

seama de atitudinea inculpatului, de regret al faptei, s-a apreciat că, în mod

corect, instanța a constatat că scopul pedepsei poate fi atins și fără

executarea acesteia, făcând aplicarea art. 86

1

și urm. C. pen.

Prin încheierea

pronunțată la data de 25 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția

penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a dispus, în temeiul

art. 195 C. proc. pen., îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul

Deciziei penale nr. 115/P din 27 septembrie 2011, în sensul că, „în baza art.

192 alin.(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în

sarcina acestuia". împotriva deciziei penale pronunțată de instanța de

apel și, implicit, a încheierii din data de 25 noiembrie 2011, conform art. 385

2

alin. (3) C. proc. pen., a declarat recurs, în termen legal, Parchetul pe lângă

Curtea de Apel Constanța, pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reiterând

criticile formulate în apel, Ministerul Public a susținut, în esență, că, în

mod greșit, au fost reținute de instanțele inferioare dispozițiile art. 73 lit.

b) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., solicitând, în cadrul cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., înlăturarea

respectivelor prevederi legale, majorarea cuantumului pedepsei cu închisoarea

aplicată inculpatului și schimbarea modalității de executare a acesteia în

regim privativ de libertate.

Totodată, invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc.

pen., Parchetul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligând inculpatul la plata

cheltuielilor judiciare către stat, deși acesta nu a declarat apel în cauză și

nu se afla în culpă procesuală. Pe de altă parte, s-a susținut că au fost

aplicate greșit și prevederile art. 195 C. proc. pen., neputându-se rectifica

pe calea îndreptării de eroare materială un aspect de nelegalitate a hotărârii.

Examinând hotărârile

atacate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază

recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanța ca fiind

fondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă săvârșirea infracțiunii sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din

partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a

demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Rezultă, așadar, că

pentru a putea fi reținută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite

mai multe condiții, respectiv ca infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea

unei puternice tulburări sau emoții, această stare să fi avut drept cauză o

provocare din partea persoanei vătămate, iar acțiunea provocatoare să fi fost

produsă de victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității

persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

În cauză, ceea ce

rezultă din materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale,

cât și în faza cercetării judecătorești este faptul că, între familia

inculpatului M.M.Ș. și cea a victimei C.M. existau de mai multă vreme relații

tensionate legate de dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren,

relații pe fondul cărora, în ziua de 25 iunie 2007, între victimă și mama

inculpatului a avut loc o discuție contradictorie, acestea adresându-și

reciproc cuvinte jignitoare. La un moment dat, la locul conflictului a apărut inculpatul,

care i-a reproșat victimei faptul că a adresat injurii mamei sale, discuția

contradictorie continuând între cei doi până când în, conflictul degenerând,

inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri victimei cu pumnii și picioarele în

abdomen, cauzându-i leziuni grave care, în final, au condus la deces.

Contrar celor

stabilite de instanța de fond și cea de prim control judiciar, Înalta Curte

constată că nu poate fi reținută nicio acțiune provocatorie din partea victimei

care să fi determinat o puternică tulburare inculpatului sub stăpânirea căreia

acesta să fi comis infracțiunea, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de

art. 73 lit. b) C. pen.

Astfel, probele

administrate nu confirmă exercitarea de către victimă a unor violențe împotriva

mamei inculpatului, astfel cum, în mod eronat, a reținut prima instanță,

concludente în acest sens fiind depozițiile martorilor oculari S.M. și F.D.,

precum și ale martorului N.R., care a înregistrat cu telefonul mobil

susținerile inculpatului ulterioare agresării victimei și care confirmă că

între aceasta din urmă și mama inculpatului a avut loc doar o altercație

verbală, în cadrul căreia și-au adresat reciproc cuvinte jignitoare.

În ceea ce privește

declarațiile celorlalți martori audiați în cauză și pe care s-a întemeiat

concluzia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că, în mod greșit, acestea

au fost valorificate în procesul de evaluare a materialului probator, în

detrimentul depozițiilor date de martorii S.M. și F.D., aceștia din urmă fiind

singurii care au asistat la întreg incidentul dintre părți, inclusiv la cel

dintre victimă și mama inculpatului, percepând în mod nemijlocit toate

acțiunile celor implicați și redând cu fidelitate cele constatate, spre

deosebire de ceilalți martori, care au fost prezenți doar la final, când

inculpatul a exercitat actele de violență asupra victimei.

Pe de altă parte,

trebuie menționat că, deși este neîndoielnic faptul că între victimă și mama

inculpatului, martora M.E., a avut loc un conflict verbal, nu se poate stabili

cine anume a declanșat discuția, adresând prima cuvinte jignitoare, condiție

esențială pentru a se putea reține o eventuală acțiune provocatorie din partea

victimei. Totodată, chiar dacă s-ar fi dovedit că victima a fost cea care a

manifestat prima o acțiune injurioasă la adresa martorei, o asemenea atitudine

nu ar fi fost de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 73 lit. b) C.

pen., textul de lege cerând ca victima să manifeste o anumită agresivitate sau

o altă comportare care să fie considerată gravă, aptă să cauzeze făptuitorului

o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu poată să se abțină de la

o ripostă prin săvârșirea unei infracțiuni. Chiar dacă legea nu cere ca fapta

provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, totuși, pentru

existența unei puternice tulburări sau emoții, este necesar ca faptele celor

implicați să aibă o semnificație apropiată, o intensitate similară, astfel

încât acțiunea victimei să genereze în persoana făptuitorului o stare psihică

sau emoțională de natură a explica actele de violență pe care, în condiții

normale, nu le-ar fi comis.

Nu poate fi reținută

nici constatarea Curții de Apel în sensul că victima l-ar fi lovit pe inculpat

în zona genitală, toate probele administrate în cauză, inclusiv declarația

inculpatului, dovedind contrariul și anume faptul că acesta din urmă este cel

care a exercitat asupra victimei respectivele acte de violență.

Ca urmare, având în

vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța

de fond și cea de apel au reținut în favoarea inculpatului scuza provocării,

nefiind îndeplinite în cauză cerințele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.,

motiv pentru care se impune înlăturarea respectivei circumstanțe atenuante.

Totodată, instanța de

recurs constată că, în mod neîntemeiat, au fost reținute în favoarea

inculpatului și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecința

unei greșite individualizări judiciare a pedepsei aplicate acestuia.

Astfel, deși

inculpatul este necunoscut cu antecedente penale, această împrejurare nu este

suficientă pentru a justifica reținerea respectivelor prevederi legale, nefiind

de natură să reducă în așa măsură gravitatea faptei și periculozitatea socială

a inculpatului încât să determine reducerea pedepsei sub minimul special

prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.

La alegerea

tratamentului sancționator aplicat inculpatului nu pot fi avute în vedere doar

datele favorabile acestuia, ci, în egală măsură, trebuie să se țină seama de

împrejurările în care a fost comisă fapta și care imprimă acesteia un caracter

deosebit de grav, de urmările ei, respectiv decesul victimei, precum și de

comportamentul manifestat pe parcursul procesului, inculpatul încercând în

permanență să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare.

Toate aceste

elemente, supuse examinării prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., justifică, în opinia Înaltei Curți,

înlăturarea nu doar a circumstanței atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C.

pen., ci și a celei reglementată de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu

consecința aplicării unei pedepse egală cu minimul special prevăzut de lege

pentru infracțiunea săvârșită și a executării acesteia în regim privativ de

libertate, singurul în măsură să asigure realizarea scopului preventiv educativ

prevăzut de art. 52 C. pen.

apreciază întemeiate și criticile formulate de Parchet în cadrul cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc.

pen., constatând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. prin obligarea inculpatului la plata

cheltuielilor judiciare către stat în apel, deși acesta nu avea calitatea de

apelant, iar calea de atac promovată de procuror a fost respinsă, situație în

care erau incidente prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la

rămânerea în sarcina statului a respectivelor cheltuieli judiciare.

Deși instanța de apel

a pronunțat o încheiere prin care a îndreptat „eroarea" strecurată în

dispozitivul deciziei, Înalta Curte apreciază, că, în mod nelegal, aceasta a

uzat de procedura reglementată de art. 195 C. proc. pen., nefiind vorba de

nicio eroare materială care să poată fi îndreptată prin respectiva procedură,

ci de un aspect de nelegalitate a hotărârii, ce nu poate fi reformat decât prin

intermediul căilor legale de atac, exercitate în condițiile legii.

În consecință, având

în vedere toate aceste considerente anterior expuse și reținând incidența

cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit.

d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de

Apel Constanța, va casa decizia atacată și, în parte, sentința penală a Tribunalului

Constanța și, în rejudecare, va înlătura circumstanțele atenuante prevăzute de

art. 73 lit. b) și art. 74 lit. a) C. pen., reținute în favoarea inculpatului

M.M.Ș., iar, în baza art. 183 C. pen., va dispune condamnarea acestuia la

pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, făcând

aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Față de soluția

pronunțată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare

avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei

penale nr. 115/P din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția

penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și, în parte, Sentința penală nr. 90 din 28 februarie 2011 a

Tribunalului Constanța, secția penală și, în rejudecare:

înlătură

circumstanțele atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 lit.

a) C. pen. reținute în favoarea inculpatului M.M.Ș.

în baza art. 183 C.

pen. condamnă inculpatul M.M.Ș. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare

în regim de detenție.

în baza art. 71 C.

pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Suma de 50 RON

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul

inculpat M.M.Ș. până la prezentarea apărătorului ales, se suportă din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 9 aprilie 2012.

Procesat de GGC - AS