ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 724/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 724/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele
cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții
B.D., C.C.M.,
C.F., F.G., I.L.M., M.G.E. P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P.,
M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ș., C.S.C.,
L.E.M. și C.G., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj și
unitățile subordonate, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul
Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de
pe lângă Tribunalul Gorj, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să
se dispună: anularea tezei a Il-a art. 1 din Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011
emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție și obligarea acestuia să emită alt ordin privind salarizarea în
conformitate cu hotărârea pronunțată; obligarea pârâților să plătească,
începând cu data de 1 ianuarie 2011 și în continuare, drepturile salariale prin
revenirea la salariile avute la data de 1 iunie 2010; obligarea pârâților să
plătească diferențele de salarii dintre cele datorate și cele efectiv plătite,
stabilite prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General
al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, anexa nr. 10,
pozițiile nr. 67 și 96 și înscrierea în carnetele de muncă a acestor
drepturi salariale, calculate la nivelul avut la data de 1 iunie 2010.
Prin
întâmpinare, pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație, a invocat excepția necompetenței materiale și excepția
inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea
acțiunii ca neîntemeiată.
Prin
sentința civilă nr. 3886 din 26 mai 2011,
Tribunalul Gorj, secția conflicte de
muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență materială și
teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a acuzei în
favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.
Hotărârea Curții
de apel
Prin
Sentința nr. 7574 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București a respins
excepțiile de necompetență materială și a lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca
neîntemeiate.
Totodată, Curtea de apel a respins atât acțiunea
formulată de
reclamanții
B.,
C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E., P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C.,
C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ș.,
C.S.C., L.E.M. și C.G.
, în contradictoriu cu pârâții
Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul
Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de
pe lângă Tribunalul Gorj
,
ca
neîntemeiată, cât și cererea de chemare în garanție a
Ministerului
Finanțelor Publice
,
ca inadmisibilă.
Pentru a
pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția
de necompetență materială, invocată de reclamanți, este neîntemeiată având
în vedere dispozițiile
art.
7 din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispozițiile art. 7 din Anexa VI a
Legii nr. 284/2010, potrivit cărora procurorii nemulțumiți de modul de
stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot
formula contestație care se soluționează de către colegiul de conducere al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar împotriva
hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel București.
Cu
privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice, prima instanță a apreciat că aceasta este
neîntemeiată, reținând că acțiunea are ca obiect și obligarea acestui pârât la
asigurarea fondurilor necesare pentru ordonatorii de credite, în scopul plății
drepturilor salariale solicitate de către reclamanți.
Referitor
la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a arătat că
această excepție reprezintă o apărare pe fondul cauzei, față de motivele
invocate în susținere și având în vedere precizările formulate de pârât la
termenul de judecată din 14 decembrie 2011.
Pe fondul cauzei,
prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011
emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, s-a dispus că începând cu data de 01 ianuarie 2011, procurorii
prevăzuți în anexele 1 - 15, se reîncadrează în clasa de salarizare (în raport
de vechimea în funcție și gradația pentru vechimea în muncă) aferentă funcției
și beneficiază de drepturile salariale, menționate în dreptul fiecăruia, iar
ordinul
a fost emis în aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice și a Legii nr. 285/2010 privind
salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Judecătorul
fondului a mai reținut că este nefondată
critica din cererea
introductivă privind încălcarea unor norme constituționale pentru că, pe de o
parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art.
1 art. 8, art. 10 și art. 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă
parte, reclamanții nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a
dispozițiilor Legii nr. 118/2010.
În
ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea
în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională
s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, constatând că
dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale.
S-a mai arătat în
considerentele sentinței atacate că măsura diminuării cu 25% a drepturilor
salariale ale reclamanților nu încalcă principiul independenței magistraților,
ordinul contestat nefiind emis cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 303/2004,
care prevede că stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor se face
ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept(…) și urmărește
garantarea independenței și imparțialității acestora, susținerile reclamanților
nefiind întemeiate nici din perspectiva reglementărilor și a jurisprudenței C.E.D.O.
În ceea ce privește
cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, prima
instanță a apreciat că aceasta este inadmisibilă, reținând că, așa cum s-a
pronunțat
Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul
legii prin Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011, în aplicarea dispozițiilor art.
60 C. proc. civ. raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele
publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 1 și art. 4 din
O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor
publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările
ulterioare, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice
formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite
cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, nu
îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.
Recursul exercitat
în cauză
Împotriva acestei
sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs
reclamanții, solicitând casarea sentinței atacate și, pe cale de
consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În
motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au susținut, în esență,
că sentința instanței de fond este lovită de nulitate, fiind
pronunțată cu încălcarea normelor privind competența materială
și teritorială, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată a fost
calificat în mod greșit ca fiind anulare act administrativ, în realitate
obiectul principal fiind drepturi salariale, astfel că litigiul este unul de
dreptul muncii.
De asemenea,
recurenții au arătat că instanța, printr-o aplicare și interpretare
greșită a legii a respins acțiunea, deoarece diminuarea salariilor prin
Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 reprezintă practic lipsirea
reclamanților de posibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani
aferente drepturilor salariale avute anterior, fiind o ingerință ce are ca
efect privarea de bunul lor în sensul art. 1 din primul protocol la
Convenție.
Recurenții au
mai susținut că prin reducerea salariilor s-a adus atingere chiar
substanței dreptului lor de proprietate, incompatibilă cu
dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că
solicită restituirea sumelor de bani reținute de către stat.
O altă critică adusă
sentinței atacate se referă la faptul că instanța de fond, în mod
greșit, nu a constatat că prin diminuarea salariilor, așa cum a fost
dispusă de către executiv, se încalcă dispozițiile unei legi organice,
respectiv Legea nr. 303/2004.
În fine,
recurenții au susținut că sentința atacată este lovită de
nulitate și pentru că procedura de citare cu reclamanții nu a fost
legal îndeplinită pentru termenul când a fost soluționată cauza pe fond.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza și
sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele
invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în
cauză, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că
recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Argumentele
corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Din analiza actelor
de la dosar, se constată că reclamanții au solicitat prin cererea de
chemare în judecată,
anularea
tezei a Il-a art. 1 din Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și
obligarea acestuia să emită alt ordin privind salarizarea în conformitate cu
hotărârea pronunțată; obligarea pârâților să plătească, începând cu data de 1
ianuarie 2011 și în continuare, drepturile salariale prin revenirea la
salariile avute la data de 1 iunie 2010; obligarea pârâților să plătească
diferențele de salarii dintre cele datorate și cele efectiv plătite, stabilite
prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al
Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Anexa nr. 10, pozițiile
nr. 67 – 96 și înscrierea în carnetele de muncă a acestor drepturi salariale,
calculate la nivelul avut la data de 1 iunie 2010.
Înalta Curte, în
acord cu judecătorul fondului, constată că este nefondată susținerea
reclamanților potrivit căreia litigiile având ca obiect drepturile
bănești ale magistraților sunt de competența secțiilor
specializate pentru conflicte de muncă din cadrul tribunalelor, întrucât
conform dispozițiilor
art.
7 din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispozițiile art. 7 din Anexa a VI-a
Legii nr. 284/2010, procurorii nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor
salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot formula contestație care
se soluționează de către colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, iar împotriva hotărârii organului de
conducere se poate face plângere la Curtea de Apel București.
De asemenea, Înalta
Curte constată că nici excepția nulității sentinței atacate pe
motiv că nu a fost îndeplinită legal procedura de citare cu reclamanții
pentru termenul la care s-a judecat cauza, nu este fondată, întrucât așa
cum rezultă din actele de la dosar la filele 53-84 procedura de citare a fost
legal îndeplinită pentru termenul din 14 decembrie 2011.
Pe fondul
cauzei, instanța de control judiciar reține că recurenții-reclamanți pot invoca
atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010 și
Legea nr. 285/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale
reglementate de respectivele acte normative le-a fost afectat în mod direct
dreptul la încasarea integrală a salariului.
Însă,
este de necontestat că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 118/2010
și Legea nr. 285/2010 nu pot fi privite ca o privare de bunuri, ci ca o
circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a
exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din
Protocolul nr. 1.
Dincolo
de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea
unui drept fundamental al recurenților-reclamante, este de necontestat că
măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine C.E.D.O.,
în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a
fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general, respectiv
restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat,
și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării
acestui drept în conformitate cu interesul general.
În materia
drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare
a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului
din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar
avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.
De asemenea, Înalta
Curte constată că este nefondată susținerea recurenților potrivit căreia,
diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților încalcă dispozițiile
Legii nr. 303/2004, întrucât această măsură nu încalcă principiul independenței
magistraților, ordinul contestat nefiind emis cu încălcarea art. 73 din Legea nr.
303/2004, care prevede că stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor
se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept (…) și
urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora.
Trebuie
subliniat și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic
general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța
atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o
asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de
aplicare a acestei reglementări.
În acest
context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010
și Legea nr. 285/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al
recurenților, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample
ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul
rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în
vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii
echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al
categoriilor de salariați vizați.
În concluzie, Înalta
Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar
nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului,
nu este
o
măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru
între interesul general al colectivității și imperativele protecției
drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate retine o încălcare a
art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Temeiul legal al
soluției adoptate în recurs
Pentru toate aceste
considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală
și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,
recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a
fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
formulat de B.D., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E., P.D., P.M., T.M.L., T.S.G.,
E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C.,
D.C., P.D.M., O.C.Ș., C.S.C., L.E.M. și C.G. împotriva sentinței civile nr. 7574
din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 februarie 2013.