ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4950/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de 07 decembrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Gorj, a solicitat:

- reîncadrarea salarială potrivit O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, prin emiterea unui nou ordin de salarizare;

- obligarea pârâților la plata diferențelor salariale generate de refuzul de a proceda la reîncadrarea și recalcularea salariului, începând cu data de 01.01.2015;

- obligarea pârâților la plata, începând cu data de 01.01.2015 și până la achitarea efectivă a debitului restant, a dobânzilor aferente diferențelor salariale solicitate anterior;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1019 din 7 iunie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Gorj, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze, începând cu data de 09.04.2015, indemnizația de încadrare a reclamantei în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în funcție de vechimea în profesie și în muncă și, totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale rezultate din aplicarea noilor dispoziții legale invocate și a dobânzilor aferente, începând cu data de 09.04.2015 și până la data emiterii efective a ordinului.

1.3. Prin decizia civilă nr. 2891 din 08 decembrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Craiova, a anulat sentința civilă nr. 1019 din 7 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 ianuarie 2017.

Prin sentința civilă nr. 1326 din 11 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Curtea de Apel Craiova;

(ii) a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității, invocate de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiate.

(iii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Gorj;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un ordin de încadrare salarială a reclamantei, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015;

(v) a obligat pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Gorj la plata diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 și a dobânzii legale aferente, până la momentul achitării sumei;

(vi) a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Curtea de Apel Craiova, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 1326 din 11 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, iar în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește plata diferențelor salariale și respingerea acestei cereri, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată fără a lua în considerare actele administrative emise de Ministerul Justiției începând cu data de 21.12.2016, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Astfel, la data de 11.04.2017, la care a fost pronunțată sentința recurată, Ministerul Justiției emisese Ordinul nr. 4680/C/21.12.2016, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Prin art. 1 din acest ordin s-a stabilit că, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci și 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Având în vedere că Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 face referire la nivelul maxim de salarizare pe fiecare familie ocupațională, precum și că, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a acordat valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 01.10.2016, conform Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, recurentul-pârât a arătat că a procedat la emiterea OMJ nr. 219/C/01.02.2017. Prin acest act administrativ s-a prevăzut că, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, iar la data de 24.05.2017, a fost emis OMJ nr. 1478/C/2017, prin care s-au stabilit drepturile salariale cuvenite reclamantei din prezenta cauză.

În concluzie, a arătat recurentul-pârât, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, prin OMJ nr. 4680/C/2016 s-a realizat o unificare a indemnizațiilor, prin eliminarea diferențelor salariale și ulterior s-a emis și ordinul de stabilire a indemnizației individuale cuvenite reclamantei, iar în luna decembrie 2017 i s-au achitat acesteia diferențele salariale solicitate.

În consecință, recurentul-pârât a solicitat respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect.

Printr-un alt rând de critici, pârâtul a susținut că în mod greșit a fost obligat Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale, atribuția ministrului justiției fiind aceea de a stabili indemnizația de încadrare și nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale, sens în care a invocat decizia nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. Raportul obligațional de plată se desfășoară între reclamantă și Tribunalul Gorj, diferențele salariale fiind deja achitate de instituția angajatoare.

Ca urmare, recurentul-pârât a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește plata diferențelor bănești și respingerea cererii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Intimata-reclamantă și intimații-pârâți nu au depus întâmpinări față de recursul declarat în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate prin care pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, prin emiterea Ordinului MJ nr. 4680/C/2016 și, ulterior, a Ordinului MJ nr. 219/C/2017 (precum și a Ordinului individual nr. 1478/2017), au fost îndeplinite obligațiile legale ce-i revin în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamantei, astfel încât acțiunea a rămas fără obiect, vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte constată că prin Ordinul MJ nr. 4680/C/2016, s-a dispus ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016.

Or, în ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătorești) că, într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015 și nu de la 01.10.2016, astfel cum a stabilit recurentul prin Ordinul nr. 219/C/2017.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 s-a constatat neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015. Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanta din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizația brută de încadrare calculată în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 (precum și prin Ordinul individual nr. 1478/C/2017) nu respectă prevederile legale, nefiind stabilită în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată și cuvenit reclamantei conform dispozițiilor legale incidente expuse de instanța de fond prin sentința recurată. Așadar, pretențiile reclamantei nu au fost satisfăcute prin emiterea acestor acte administrative, fiind neîntemeiat argumentul rămânerii fără obiect a cererii.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamantei, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale (Ministerul Justiției), ci în sarcina instanței angajatoare.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimata-reclamantă și Tribunalul Gorj, în cadrul căruia activează reclamanta, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de plată efectivă a diferențelor salariale solicitate de reclamantă (principal și accesorii), aceasta revenind instituției angajatoare - Tribunalul Gorj, împrejurare de natură a conduce la reformarea parțială a sentinței recurate.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamantă a diferențelor salariale și a dobânzilor legale aferente, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate (respectiv cele față de care s-a constatat caracterul nefondat al recursului și cele care nu au făcut obiectul căii de atac).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1326 din 11 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, având ca obiect plata diferențelor salariale și a dobânzilor legale aferente, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menține restul dispozițiilor din sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2020.