ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 631/2024

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 27 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 278, art. 374 alin. (2) și art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) și art. 482 lit. g) din C. proc. pen., invocate de inculpatul A., constatând că aceste excepții sunt inadmisibile.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din C. proc. pen. că inculpatul a făcut referire la îndreptarea de eroare materială efectuată, în procedura de cameră preliminară, cu privire la raportul de constatare tehnico-științifică nr. x din data de 09 octombrie 2019, susținând că expertul (în realitate, specialistul) care a realizat acea îndreptare nu avea un drept în acest sens, ci trebuia audiat, deoarece doar organele judiciare, în sensul art. 30 din C. proc. pen., pot îndrepta erori materiale ale actelor pe care le emană și, în plus, eroarea era de natură tehnică, fiind generată de aparatul de testare.

Curtea a constatat că dispozițiile art. 278 din C. proc. pen. se referă exclusiv la îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul actelor procedurale întocmite de organul de urmărire penală (organ de cercetare penală ori procuror), de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori de instanța de judecată, deci de un organ judiciar și, prin urmare, nu au legătură cu soluționarea cauzei prin prisma aspectelor invocate de inculpat, care constituie apărări de fond privind un mijloc de probă obținut prin folosirea unui specialist (iar nu un act procedural întocmit de un organ judiciar) și tinzând la dovedirea lipsei de fiabilitate a acelui mijloc de probă.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a reținut că inculpatul a susținut, referindu-se la același raport de constatare tehnico-științifică efectuat în faza de urmărire penală, că acesta a avut un rol determinant în condamnarea sa de către prima instanță și că, deși textul de lege anterior citat îi recunoaște dreptul de a pune întrebări expertului (specialistului), în situația în care instanța îi restrânge acel drept, prin necitarea acestuia pentru audiere, i se încalcă dreptul la apărare. Curtea a constatat că susținerile inculpatului se referă, în realitate, la aplicarea dispozițiilor art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., iar nu la vicii de neconstituționalitate a acestora și că admisibilitatea excepției de neconstituționalitate este condiționată de criticarea, prin intermediul acesteia, a unei dispoziții legale, prin raportare la normele constituționale, iar nu prin prisma modului de aplicare a acesteia, care nu intră sub incidența controlului de constituționalitate realizat de Curtea Constituțională.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) și art. 482 lit. g) din C. proc. pen., Curtea a constatat că, în speță, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 04 februarie 2020, emis în dosarul de urmărire penală nr. 3446/D/P/2018 al DIICOT, Structura Centrală, alături de inculpatul B., acuzat de o faptă constând în deținerea, la data de 30 mai 2019, fără drept, în vederea consumului propriu, a patru comprimate de metadonă - fără nicio legătură cu faptele atribuite celui dintâi și, între timp, condamnat, în mod definitiv, în procedura recunoașterii învinuirii, față de primul inculpat cauza fiind disjunsă, în faza de judecată, cu consecința constituirii dosarului de față.

S-a arătat că, referitor la inculpatul A., au fost invocate, ca mijloace de probă, între altele, declarațiile date de C., în faza de urmărire penală, în calitățile de suspect și inculpat, la data de 12 septembrie 2019 și, respectiv, în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, în calitate de martor, la termenul de judecată din data de 10 februarie 2022.

Curtea a constatat că acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de persoana respectivă, în calitate de inculpat, cu DIICOT, în alt dosar de urmărire penală, nr. 65/D/P/2020, a fost înregistrat, la data de 26 mai 2020, pe rolul Tribunalului București, secția I Penală, fiind admis de instanța respectivă prin sentința penală nr. 705 din data de 03 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 (rămasă definitivă prin neapelare).

Prin urmare, curtea a considerat că declarațiile acesteia, invocate în prezenta cauză ca mijloace de probă în legătură cu acuzațiile aduse inculpatului A. nu au fost date în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, fiind fie anterioare acelui demers (cele de suspect și inculpat din faza de urmărire penală), fie ulterioare (cea de martor din cursul judecății în primă instanță).

Curtea a apreciat că valoarea probatorie a acelor declarații este o chestiune de fond, a cărei apreciere este de competența instanței de judecată.

De asemenea, a observat că declarația inculpatei C., dată de aceasta în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sale, nu a fost folosită ca mijloc de probă în prezenta cauză, acea declarație neaflându-se, de altfel, în dosarul de față.

În concluzie, Curtea a reținut că excepțiile de neconstituționalitate a textelor legale invocate de inculpat nu au legătură cu soluționarea cauzei, astfel că excepțiile respective nu îndeplinesc una dintre condițiile de admisibilitate.

Împotriva încheierii din data de 27 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția I penală a formulat recurs inculpatul A..

Prin cererea formulată, recurentul a susținut că în ceea ce privește art. 278 din C. proc. pen., scopul acestor reglementări a fost deturnat, permițându-i-se specialistului, care dobândește calitatea de martor în cauză să întocmească un proces-verbal de îndreptare eroare materială. A atătat că, din analiza actelor dosarului, rezultă că s-a înaintat o expertiză la 17 octombrie 2005, iar infracțiunea a fost săvârșită în anul 2019. De asemenea, a mai arătat că în procedura de cameră preliminară s-a admis de către judecătorul de cameră preliminară să se poată uzita de aceste dispoziții, respectiv specialistul să-și îndrepte o eroare materială. În opinia sa, doar Curtea Constituțională ar putea să se pronunțe dacă, în situația în care specialistul era privat, el ar fi putut să interfereze cu un act de urmărire penală asumat de procurori. A considerat că au fost încălcate art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 124 din Constituție.

Cu privire la dispozițiile art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., a solicitat să se observe că la începerea judecății pe fondul cauzei instanța aduce la cunoștința inculpaților drepturile prevăzute de acest text de lege, printre care se numără și dreptul de a interoga specialistul, martorii, părțile vătămate și alții, iar dacă judecătorul fondul sau instanța de apel nu încuviințează proba constând în audierea specialistului, care dobândește calitatea de martor și nu îi permite să îl interogheze, îi încalcă dreptul la apărare și dreptul de a interoga, drepturi reglementate de legiuitor și de Constituție.

În ceea ce privește art. 478 din C. proc. pen., a arătat că în cauza sa a fost audiată inculpata C., care a făcut o înțelegere cu procurorul de caz și s-a judecat în baza unui acord de recunoaștere a vinovăției. Or, declarația acestei inculpate a fost folosită ulterior în procedura de drept comun împotriva sa. A făcut trimitere la Decizia nr. 490/2022, prin care Curtea Constituțională a statuat că declarația dată în faza acordului de recunoaștere nu poate fi folosită în procedura de drept comun împotriva celui care o dă. A susținut că are dreptul să interogheze acest martor, care a fost inițial inculpat în cauză și consideră că, din moment ce Curtea Constituțională nu permite ca declarația în discuție să fie folosită împotriva acelei persoane, atunci și lui i se încalcă dreptul la apărare.

Pentru aceste motive, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a celor trei articole menționate, pentru ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acestora.

Prealabil, referitor la excepția tardivității căii de atac, invocată de reprezentanta parchetului, Înalta Curte constată că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 dacă excepția este inadmisibilă, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

În cauză, dezbaterile în fața instanței de fond au avut loc la data 26.06.2024, încheierea atacată a fost pronunțată la data de 27.06.2024, iar recurentul A. a formulat recurs la data de 04.07.2024, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că deși în minuta încheierii din data de 27 iunie 2024, se menționează că soluția dispusă de instanță a fost pusă la dispoziția recurentului prin mijlocirea grefei, din actele dosarului, rezultă că încheierea a fost comunicată la data de 04.07.2024.

În raport de aceste considerații, precum și de împrejurarea că recurentul se afla încarcerat la momentul pronunțării încheierii atacate, în vederea respectării dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, Înalta Curte a apreciat recursul ca fiind formulat în termen legal.

Examinând recursul declarat de recurentul petent A. împotriva încheierii din data de 27 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția I penală pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:

Concepută ca un remediu procedural prin care cetățenii își pot apăra drepturile și libertățile fundamentale prin intermediul instanței de control constituțional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Constituția României, excepția de neconstituționalitate se ridică în fața unei instanței judecătorești, aceasta având rol de filtru al excepției și obligația de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii. În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este obligatorie.

Interpretând dispozițiile Legii nr. 47/1992, Înalta Curte reține că instanța de judecată, prealabil controlului de constituționalitate, care este unul ulterior, este obligată să examineze cerințele de admisibilitate pentru a putea învesti în mod legal instanța de control constituțional.

Prin urmare, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate verifică: 1) calitatea de parte în proces a titularului excepției; 2) dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării; 3) condiția ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluționarea cauzei; 4) condiția ca legea sau ordonanța ori dispoziția criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, condițiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ și sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a condițiilor anterior menționate, Înalta Curte constată că cerințele de la punctele 1, 2 și 4 privesc o examinare formală, în timp ce condiția de la punctul 3 vizează incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății și implică o analiză mai amplă a caracteristicilor acesteia.

Cu alte cuvinte, în acord cu prima instanță, decizia instanței de control constituțional trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra derulării procesului, cerința legăturii cu soluționarea cauzei fiind expresia utilității pe care rezolvarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării conflictului dintre părți.

Totodată, sfera de incidență a acestei cerințe de admisibilitate mai cuprinde și interesul procesual, dar și relevanța normei criticate în rezolvarea cauzei.

Sigur, o atare examinare nu se opune dispozițiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de control constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și autoritatea competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din lege.

Astfel cum a statuat în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională se pronunță asupra litigiului de natură constituțională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale titularului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu specificul cauzei și cu dispozițiile legale incidente.

Examinând în acești vectori de admisibilitate cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, în raport și de criticile formulate, Înalta Curte constată cu privire la condiția de la punctul 1, respectiv calitatea de parte a autorului excepției, că aceasta este îndeplinită. Excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate de una dintre părțile din proces (inculpatul A.) în fața Curții de Apel București, instanță învestită cu soluționarea apelului formulat de inculpat împotriva sentinței penale nr. 1482/F din data de 29 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2021.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară, în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că și această condiție este îndeplinită. Excepțiile de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 278, art. 374 alin. (2), art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) și art. 482 lit. g) din C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014.

Referitor la cerința de la punctul 4, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, se constată că și această condiție este îndeplinită.

În ceea ce privește condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, recurentul critică dispozițiile art. 278 din C. proc. pen. prin prisma faptului că, în ce privește raportul de constatare tehnico-științifică nr. x din data de 09 octombrie 2019, specialistul care l-a întocmit a procedat la îndreptarea unei erori materiale strecurată în raport și potrivit legii acesta nu putea proceda la îndreptarea acelei erori, ci trebuia audiat în legătură cu eroarea comisă determinat de faptul că nu are calitatea de organ judiciar, ci pe aceea de martor, și prin urmare nu putea să îndrepte o eroare materială din cuprinsul unui act, doar organelor judiciare fiindu-le permis a îndrepta erori materiale ale actelor pe care le emană.

Așadar, Înalta Curte constată că, în ce privește această excepție, recurentul practic contestă o probă administrată în condițiile legii și care nu a fost înlăturată în procedura de cameră preliminară, din contră, constatându-se legalitatea sa, potrivit încheierii din data de 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, definitivă prin încheierea nr. 415/CP din data de 05 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Or, aceste critici ale sale reprezintă apărări de fond referitoare la un mijloc de probă obținut în cauză, nicidecum critici de neconstituționalitate ale art. 278 din C. proc. pen.

De asemenea, recurentul a criticat dispozițiile art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., cu motivarea că acest text de lege îi recunoaște dreptul să adreseze întrebări specialistului care a întocmit raportul de constatare tehnico-științifică în faza de urmărire penală, însă, prin faptul că instanța nu îl citează pe specialist în vederea audierii, îi încalcă dreptul la apărare.

Și în ce privește această excepție de neconstituționalitate, Înalta Curte observă că, în realitate, recurentul este nemulțumit de modul cum instanța de judecată a înțeles să aplice dispozițiile legale reglementate în art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., fără a releva vicii de neconstituționalitate ale textului de lege, or aplicarea și interpretarea legii nu este atributul Curții Constituționale.

Recurentul a mai criticat și dispozițiilor art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) și art. 482 lit. g) din C. proc. pen., considerând că declarația numitei C., care a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției cu DIICOT, nu poate fi folosită împotriva sa, în condițiile statuărilor făcute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 490/2022, astfel că declarația dată în faza acordului de recunoaștere a vinovăției, neputând fi folosită în procedura de drept comun, îi încălcă dreptul la apărare.

Față de această împrejurare, Înalta Curte constată că recurentul formulează apărări de fond, declarațiile date de C., invocate în prezenta cauză ca mijloace de probă în legătură cu acuzațiile aduse inculpatului A., respectiv în faza de urmărire penală, în calitățile de suspect și inculpat, la data de 12 septembrie 2019 și în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, în calitate de martor, la termenul de judecată din data de 10 februarie 2022, nu au fost date în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, iar declarația inculpatei C., dată de aceasta în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sale, s-a făcut în alt dosar de urmărire penală, nr. 65/D/P/2020 și nu a fost folosită ca mijloc de probă în prezenta cauză, neaflându-se la dosar.

Or, și această pretinsă excepție de neconstituționalitate vizează de fapt valoarea probatorie a declarațiilor, chestiune ce ține de fondul cauzei și a cărei apreciere este în competența instanței de judecată care soluționează acuzația adusă recurentului.

Așadar, prin demersul întreprins, inculpatul A. nu invocă veritabile critici de neconstituționalitate, ci este nemulțumit de modul în care instanța de judecată a aplicat și interpretat dispozițiile legale invocate ca nefiind constituționale și, în final, a soluționat cauza.

Or, aceste motive nu pot constitui critici de neconstituționalitate a normelor legale invocate, fiind de competența instanței care a judecat litigiul inițial aplicarea și interpretarea acestora potrivit art. 126 din Constituție.

Concluzionând, Înalta Curte constată că o asemenea solicitare excedează însă, în mod vădit, competenței Curții Constituționale care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea, completarea sau interpretarea dispozițiilor cu privire la care instanța de control constituțional a fost sesizată.

În acest context, Înalta Curte reține că aspectele invocate în susținerea excepțiilor nu vizează în realitate o problemă de neconstituționalitate, criticile aduse de recurent dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o reclamă necircumscriindu-se unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acesteia în raport cu conținutul lor propriu-zis in abstracto.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă și necesară între pronunțarea unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci reprezintă în realitate nemulțumiri ale recurentului condamnat cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond pe parcursul procesului penal față de apărările formulate de acesta.

Or, modul de apreciere și de interpretare a probelor, precum și soluțiile dispuse cu privire la solicitările inculpatului, pe parcursul procesului penal sunt prerogative recunoscute exclusiv instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

De aceea, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocată de recurent nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual și stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.

Față de considerentele enunțate, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2024.