ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 410/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenții A., B., C., D. și E. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.

Prin încheierea din 21 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii penale din 23 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2024, în sensul că alin. (1) al dispozitivului încheierii va avea următorul cuprins: "Respinge, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenții A., B., C. și E. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. și art. 438 alin. (3) C. proc. pen..."

Pentru a pronunța încheierea din 23 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, instanța a reținut următoarele:

La 26.03.2024, condamnații A., C. și E. au formulat cerere de recurs în casație, invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., respectiv "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal."

În anexa cererii de recurs în casație a fost depusă și cererea formulată de recurenți cu privire la sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.

S-a arătat că prin soluția legislativă cuprinsă în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21, art. 53 și art. 124 din Constituție, iar prevederile art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21, art. 53, art. 124 și art. 20 din Constituție. De asemenea, s-a menționat că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepțiile invocate.

Prin intermediul excepției invocate, s-a criticat faptul că soluția legislativă reglementată de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greșit a încetării procesului, nu și soluția simetrică a greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, partea civilă ori Ministerul Public putând declara recurs în casație sub aspectul greșitei încetări a procesului penal, putând obține astfel într-o cale extraordinară de atac o soluție de desființare a unei hotărâri definitive pentru o eroare de judecată, în vreme ce inculpatul este privat de exercitarea căii de atac ce ar permite, pentru o eroare de judecată, reanalizarea incidenței cauzei de încetare a procesului penal, pentru ipoteza în care instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal. Au opinat că prin această soluție legislativă se creează un tratament discriminatoriu între acuzare și apărare, din perspectiva remediilor procesuale avute la dispoziție, fiind o evidentă încălcare a egalității de drepturi. Întrucât o cale de atac este admisibilă doar în măsura în care aceasta este permisă de lege, recurenții au considerat că soluția legislativă care nu prevede simetria căii de atac și în favoarea inculpatului în ipoteza în care instanța de apel în mod greșit nu a dispus încetarea procesului penal aduce atingere liberului acces la justiție.

S-a învederat că în decizia Curții Constituționale nr. 120/2022 s-a reținut, având în vedere diferențele existente între calea extraordinară de atac a contestației în anulare și cea a recursului în casație, că eroarea juridică constând în faptul că instanța s-a pronunțat greșit cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casație, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise în calea de atac a apelului.

În susținerea acestei excepții s-a făcut trimitere și la Deciziile Curții Constituționale nr. 453/2020 și nr. 2/2017.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. s-a arătat că instituirea unei interdicții de a formula o cerere de recurs în casație, indiferent de motivul invocat, dacă o altă cerere de recurs în casație formulată anterior a fost respinsă, reprezintă o sancțiune aplicată titularului recursului în casatie, sancțiune care nu face decât să perpetueze efectele unei hotărâri nelegale, pronunțată cu încălcarea normelor de drept care au ocazionat o eroare de judecată. S-a apreciat că ar fi încălcat liberul acces la justiție și este menținută o restrângere a unor drepturi și libertăți fundamentale. De asemenea, s-a invocat că legalitatea procesului penal presupune și legalitatea executării pedepsei, astfel încât, dacă pe parcursul executării pedepsei apar elemente noi care să dovedească nelegalitatea hotărârii pronunțate, nici securitatea raporturilor juridice nu poate justifica menținerea unei detenții nelegale.

Nu este rezonabilă condiționarea introducerii recursului în casație de prevederile art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., depășind cadrul constituțional referitor la exercitarea căilor de atac, în condițiile în care instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiție, implică asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care au un drept, un interes legitim, capacitate și calitate procesuală. Or, prin efectul dispozițiilor criticate recurenții au apreciat că se produce un dezechilibru în defavoarea justițiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancțiunea procedurală a inadmisibilității în ipoteza formulării recursului în casație pe motive nou descoperite și care nu au fost avute în vedere cu ocazia soluționarii recursului în casație anterior formulat.

Recurenții au considerat că în aceste condiții autoritatea de lucru judecat nu poate justifica menținerea unei condamnări dispusă cu încălcarea normelor de drept aplicabile și perpetuarea efectelor unei hotărâri pronunțate cu încălcarea legii.

Întrucât Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 au fost motivate prin însăși lipsa de previzibilitate și claritate, aspecte de calitate a legii, incompatible cu principiul legalității incriminării prevăzut de art. 7 CEDO, în opinia recurenților detenția unei persoane în baza unei legi afectate de un viciu de calitate - prin componenta clarității și previzibilității - nu îndeplinește exigențele convenționale pentru a fi considerată legală, generând o încălcare a art. 5 și 6 din Convenție.

Examinând cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., formulate de recurenții A., B., C. și E., instanța a constatat că acestea sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Prin excepțiile invocate autorii acestora contestă în concret imposibilitatea formulării unui nou recurs în casație împotriva aceleiași hotărâri în condițiile în care cererea anterioară a fost respinsă și imposibilitatea formulării unui recurs în casație când în mod greșit instanța nu a dispus încetarea procesului penal deși existau cauze de încetare.

În speță, examinând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se constata admisibilitatea cererilor formulate de recurenții A., B., C. și E., instanța a reținut că cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. nu respectă condițiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

După cum rezultă din dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Astfel, cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată și, în aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală (nepublicată) s-au reținut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale).

S-a constatat că, în speță, excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., prevederi care nu a fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, instanța a constatat că dosarul în care sunt invocate excepțiile de neconstituționalitate are ca obiect admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de recurenții A., B., C. și E. și că, în această etapă, potrivit dispozițiilor art. 440 C. proc. pen.., instanța verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, a căror neîndeplinire atrage respingerea recursului în casație ca inadmisibil.

Instanța a observat că printre aceste condiții de admisibilitate se înscriu și dispozițiile art. 435 C. proc. pen.. și cele ale art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. potrivit cărora nu este admisibil recursul în casație declarat cu depășirea termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei din apel și nici împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat, dacă anterior a mai fost respinsă o cerere de recurs în casație, ipoteze care se regăsesc și în prezenta cauză.

Așadar, condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei nu este îndeplinită. Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 385 din 04 iunie 2019, a stabilit că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Examinând cerința legăturii excepției cu fondul cauzei, instanța a constatat că cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. au fost invocate în cadrul unui recurs în casație declarat împotriva deciziei penale nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

În același timp, s-a constatat că cererile de recurs în casație formulate de recurenți au fost declarate cu depășirea termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 435 C. proc. pen.. Totodată, s-a observat că împotriva aceleiași decizii penale recurenții au mai formulat anterior un recurs în casație, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 8 C. proc. pen.., respins prin decizia penală nr. 534/RC din 23.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, iar recurentul A. a mai formulat o cerere de recurs în casație ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia penală nr. 785/RC din data de 22.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Or, în raport cu dispozițiile art. 440 C. proc. pen.., în etapa examinării admisibilității în principiu, instanța verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, a căror neîndeplinire atrage respingerea recursului în casație ca inadmisibil.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că o excepție de neconstituționalitate invocată într-o cauză ab initio inadmisibilă este la rândul său inadmisibilă, excepție fiind cazul în care critica de constituționalitate vizează chiar dispoziția legală care constituie temeiul de inadmisibilitate (decizia nr. 372/2022, decizia nr. 244/06.04.2017 și decizia nr. 203/06.03.2012).

În speță, recurenții au invocat neconstituționalitatea art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., care determină inadmisibilitatea cererilor de recurs în casație declarate de aceștia, însă indiferent de soluția pe care ar pronunța-o instanța de contencios constituțional, aceasta nu poate avea nicio înrâurire asupra soluției ce se impune în privința recursurilor în casație declarate, acestea neîndeplinind în principal condiția de admisibilitate prevăzută de lege în art. 435 C. proc. pen.., respectiv aceea că nu au fost declarate în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, acesta fiind motivul pentru care cererile de recurs în casație formulate de recurenți au fost respinse ca inadmisibile.

În ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., s-a constatat că și în această situație pronunțarea unei soluții de Curtea Constituțională nu ar avea un efect concret în speță în ceea ce-i privește pe recurenți, care au declarat o cale de atac inadmisibilă, și, prin urmare, instanța supremă nu ar putea examina cauza prin prisma cazului de casare invocat dată fiind existența acestei cauze de inadmisibilitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenții A., B., C., D. și E. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva încheierii din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024, a formulat recurs inculpatul A..

Prin motivele de recurs, în esență, recurentul inculpat A. a susținut că, la data formulării cererii privind sesizarea Curții Constituționale, erau întrunite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și sesizarea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

La momentul dezbaterilor, apărătorul ales al recurentului A. a arătat că, la data formulării recursului, nu avea cunoștință de motivarea încheierii atacate și a solicitat să fie avute în vedere următoarele precizări.

Prin raportare la motivarea încheierii recurate, în sensul că indiferent de soluția pe care ar pronunța-o instanța de contencios constituțional, aceasta nu poate avea nicio înrâurire asupra soluției ce se impune în privința recursului în casație, acesta neîndeplinind, în principal, condiția de admisibilitate prevăzută de art. 435 C. proc. pen.., respectiv aceea că nu a fost declarat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, a solicitat să fie avută în vedere decizia Curții Constituționale nr. 120/2022, în care se reține, la pct. 19, că art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greșit a încetării procesului penal, nu și soluția simetrică a greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, precum și decizia Curții Constituționale nr. 632/2023, în care se reține că, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În condițiile în care Curtea Constituțională a constatat că recursul în casație, în modalitatea în care este reglementat în prezent, nu prevede acel caz de recurs în casație (respectiv când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal), este vorba de o cale de atac care este inadmisibilă, întrucât nu este prevăzută de lege.

Pe cale de consecință, având în vedere că nu ar avea dreptul procesual de a exercita recursul în casație, apărarea recurentului a apreciat că nu se poate reține sancțiunea nerespectării termenului reglementat de art. 435 C. proc. pen.. pentru o cale de atac care nu este prevăzută de lege.

S-a precizat că, într-adevăr, a mai fost formulat un recurs în casație, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2023, soluționat de un alt complet de judecată, care, analizând admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac, dar fără a avea în vedere prevederile art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., a trecut peste aspectul vizând termenul de declare a recursului în casație, întrucât, în mod evident, nu se poate reține excepția tardivității în cazul unei căi de atac care nu este prevăzută de lege.

S-a învederat că prezentul recurs a fost formulat întrucât, în mod greșit, s-a apreciat asupra inexistenței legăturii cu cauza a excepției de neconstituționalitate a textelor de lege criticate, apreciindu-se că îndeplinirea acestei cerințe rezultă din aceea că instanța de contencios constituțional ar putea constata că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. sunt neconstituționale, ceea ce ar permite îndreptarea erorii de judecată realizată cu ocazia judecării apelului.

Așadar, inexistența soluției legislative ar urma să fie corectată și, astfel, să fie creată această cale de atac, în mod concret, prin raportare la o viitoare decizie a Curții Constituționale, și, abia de la acel moment se poate vorbi despre o eventuală tardivitate, dacă s-ar ajunge în ipoteza în care să nu se respecte termenul de 30 de zile, care ar curge de la momentul publicării acelei eventuale decizii în Monitorul Oficial.

S-a arătat și că, atât timp cât există o hotărâre definitivă, în celălalt dosar (nr. x/2023) în care a fost soluționată o altă cerere de recurs în casație (cu privire la aceeași decizie pronunțată de instanța de apel), în care nu s-a făcut trimitere la excepția tardivității, instanța ar trebui să cenzureze această chestiune din perspectiva legăturii cu cauza și să dispună sesizarea Curții Constituționale.

Dacă instanța nu ar putea să efectueze această analiză, ar însemna că orice hotărâre prin care se respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale (formulată într-o cauză având ca obiect o cerere de recurs în casație) este definitivă, neputând fi exercitată calea de atac prevăzută de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. În acest context, partea ar fi privată de caracterul real al căii de atac.

Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerințe:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Așadar, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite următoarele condiții: excepția a fost invocată de recurentul A., într-o cauză aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (dosarul nr. x/2024), are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția ca excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepția are ca obiect cererea de recurs în casație formulată de recurentul A., iar prin încheierea nr. 260 din 23 aprilie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016. În considerentele acestei încheieri s-a reținut, în esență, că cererea de recurs în casație este inadmisibilă, în principal, în raport cu prevederile art. 440 alin. (2) teza I cu referire la art. 435 C. proc. pen.., deoarece nu a fost formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei date în apel.

Așadar, în cauză, în procedura de filtru, instanța de recurs în casație a verificat dacă calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege și, constatând că acest termen nu a fost respectat, a respins cererea de recurs în casație, prin încheiere definitivă, potrivit art. 440 alin. (2) C. proc. pen.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că dispozițiile criticate din perspectiva neconformității cu legea fundamentală, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. ("Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...) 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;") și art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. ("În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat") nu au o înrâurire asupra soluționării cauzei, având în vedere că primul aspect analizat referitor la admisibilitatea cererii de recurs în casație a fost cel privind nerespectarea termenului de promovare a căii extraordinare de atac și s-a constatat că această condiție nu este îndeplinită.

Făcând referire la decizia Curții Constituționale nr. 120/2022, în care se reține, la pct. 19, că art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greșit a încetării procesului penal, nu și soluția simetrică a greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, recurentul a susținut că, în condițiile în care instanța de contencios constituțional a constatat că recursul în casație, în modalitatea în care este reglementat în prezent, nu prevede acel caz de recurs în casație (respectiv când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal), este vorba de o cale de atac care este inadmisibilă, întrucât nu este prevăzută de lege. Pe cale de consecință, având în vedere că nu ar avea dreptul procesual de a exercita recursul în casație, apărarea recurentului a apreciat că nu se poate reține sancțiunea nerespectării termenului reglementat de art. 435 C. proc. pen.. pentru o cale de atac care nu este prevăzută de lege.

Se observă că, prin aceste motive, în realitate, recurentul critică soluția dispusă cu privire la admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac, fiind nemulțumit de faptul că, prin încheierea nr. 260 din 23 aprilie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020, cererea de recurs în casație a fost respinsă, ca inadmisibilă, deoarece nu a fost formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei pronunțate de instanța de apel.

Or, în calea de atac a recursului declarat, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, împotriva unei încheieri prin care instanța a respins, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale, se analizează îndeplinirea condițiilor prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din aceeași lege, printre care și cea privind existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei. În această cale de atac (recurs) instanța nu poate cenzura soluția dispusă pe fondul cauzei (în speță, cu privire la admisibilitatea cererii de recurs în casație) în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

Cu titlu suplimentar, în situația în care cererea ar fi fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. și s-ar fi procedat la verificarea îndeplinirii condiției reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte reține că soluția asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale ar fi fost aceeași, excepția neavând legătură cu soluționarea cauzei, respectiv nefiind de natură a produce un efect concret asupra situației juridice a recurentului.

Astfel, prin prisma cazului de casare indicat anterior sunt analizate criticile formulate de parte prin raportare la legea deja reținută ca fiind aplicabilă în cauză prin hotărârea atacată (legea mai favorabilă reținută de instanța de apel).

În calea extraordinară de atac a recursului în casație nu se poate analiza corectitudinea reținerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în același sens fiind și jurisprudența instanței supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casație, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 C. proc. pen.." (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicată pe www.x.ro).

În cauza în care a fost pronunțată hotărârea atacată cu recurs în casație, raportul juridic de drept penal material a fost soluționat, în mod definitiv, sub imperiul vechiul C. pen., context în care, în cauză, erau în vigoare inclusiv dispozițiile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, prin care erau reglementate condițiile intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale. Drept urmare, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și incidența prescripției generale sau speciale se putea realiza numai în condițiile art. 121 - art. 124 C. pen. din 1969, nefiind, astfel, aplicabile deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 (prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională) și nr. 358/2022 (prin care s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale).

Ca atare, este evident că, și în condițiile în care nu ar fi existat limitarea reglementată de actuala formă a art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., motivele formulate de recurent nu puteau fi analizate prin prisma cazului de casare indicat anterior, întrucât critica viza, în realitate, în primul rând legea penală aplicabilă cauzei.

Relativ la cele ce precedă, se constată că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, astfel că, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2024.