ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 310/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 06 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, au rost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenții inculpați A. și B. privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.

În acest sens, a reținut că excepția invocată nu ar prefigura niciun efect asupra soluției ce se va pronunța în cauza cu nr. x/2023, având ca obiect cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2008. Iar aceasta întrucât, chiar în situația în care Curtea Constituțională a României ar declara neconstituționale aceste articole, iar legiuitorul ar introduce un nou caz de recurs în casație, respectiv "în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal", așa cum solicită inculpații, o atare reglementare nu ar fi aplicabilă acestora, având în vedere că CCR a declarat neconstituționale prevederile art. 155 alin. (1) din noul C. pen. referitoare la prescripția răspunderii penale, care nu sunt incidente în cazul inculpaților, întrucât, prin hotărâre definitivă, Înalta Curte a stabilit că legea penală mai favorabilă în cazul inculpaților este reprezentată de dispozițiile din vechiul C. pen.. În cadrul recursului în casație, cale extraordinară de atac, prin invocarea cazului de casare"în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal", nu s-ar putea face o rejudecare a cauzei cu restabilirea legii penale mai favorabile, astfel încât să fie aplicabilă decizia CCR 358/2022, ci s-ar verifica, în cazul în care legea penală mai favorabilă ar fi legea nouă, dacă termenul de prescripție a răspunderii penale a fost corect calculat de către instanțele de fond. De aceea, și în cazul în care o asemenea excepție ar fi admisă de CCR, ea nu ar putea produce vreun efect concret în prezenta cauză.

II. Împotriva încheierii din data de 06 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs în termen legal recurentul B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți și Casație și Justiție la data de 01.04.2024, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 17.04.2024.

Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esență, recurentul B. a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și, rejudecând, să se constate admisibilitatea excepțiilor invocate, cu consecința sesizării Curții Constituționale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a solicitat să se aibă în vedere Decizia nr. 385 din 04.06.2019 a Curții Constituționale care atunci când face referire la revenirea la starea de legalitate nu are în vedere revenirea la legalitate într-o cauză anume, întrucât jurisdicția constituțională are ca obiect neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor, iar efectele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, altfel spus, deciziile Curții sunt opozabile erga omnes.

De asemenea, restabilirea stării de legalitate nu înseamnă existența vreunui efect concret asupra soluției ce ar urma să fie pronunțată în cauza în care a fost formulată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale.

Chiar dacă s-ar admite contrariul, a solicitat să se aibă în vedere, verificându-se în cadrul recursului în casație devenit admisibil prin declararea ca neconstituțională a textelor art. 435, art. 438 alin. (1) pct. 8 și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., dacă termenul de prescripție a răspunderii penale a fost calculat corect de către instanța de apel. Astfel, se va putea constata că indiferent de legea aplicabilă cauzei (vechiul C. pen. sau noul C. pen.), pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni pentru care a fost condamnat în mod nelegal prin Decizia nr. 32A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2008, intervenise prescripția răspunderii penale.

Dacă s-ar admite că legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen., prin raportare la pedeapsa stabilită de lege pentru fapta de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni și la perioada infracțională reținută în decizia de condamnare, recte 30.09.2002 -14.01.2004, conform art. 122 alin. (1) lit. b) raportat la art. 124, ambele din vechiul C. pen., cu aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1092 din 18.12.2012, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru această faptă este de 15 ani, care se împlinește la data de 14.01.2019.

Dacă s-ar admite că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., prin raportare la pedeapsa stabilită de lege pentru fapta de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni și la perioada infracțională reținută în decizia de condamnare, recte 30.09.2002 -14.02.2004, conform art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155, ambele din noul C. pen., cu aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26.04.2018 și nr. 358 din 16.05.2022, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru aceasta faptă este de 8 ani, care se împlinește la data de 14.01.2012.

Cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 a fost suspendată la data de 15.09.2010 prin efectul încheierii din 15.09.2010, pronunțată în acest dosar de Curtea de Apel București, prin care s-a admis sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din C. pen. anterior și Legea nr. 78/2000. Această încheiere a rămas definitivă la data de 15.10.2010, prin decizia penală nr. 3613 din 15.10.2010, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală. Însă, până la rămânerea definitivă a încheierii din 15.09.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2008, prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010, intrată în vigoare la 07.10.2010, au fost însă abrogate dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 303 alin. (6) teza I din vechiul C. proc. pen., astfel încât prescripția răspunderii penale și-a reluat ipso iure cursul, potrivit art. 128 alin. (1) din vechiul C. pen., reluat tale quale de art. 156 alin. (1) din noul C. pen., care prevăd că prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În aceste condiții, contrar celor susținute de instanța de apel în decizia nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2008, cauza ce a format obiectul acestui dosar nu a fost suspendată pentru a se pune problema suspendării cursului prescripției răspunderii penale.

Chiar și dacă s-ar admite că a operat suspendarea între data de 15.09.2010 și data de 07.10.2010, deși încheierea de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu era definitivă, ea devenind definitivă abia la data de 15.10.2010, ulterioară datei abrogării dispozițiilor legale care suspendau ope legis cauza în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, durata suspendării a fost de 23 zile (între 15.09.2010 și 07.10.2010), și nu de 1 an 3 luni și 5 zile.

În consecință, dacă la termenele de prescripție a răspunderii penale atât cel prevăzut de vechiul C. pen., cât și cel prevăzut de noul C. pen., s-ar adăuga cele 23 de zile, rezultă că potrivit vechiul C. pen. prescripția s-a împlinit la data de 06.02.2010, iar potrivit noului C. pen., la 06.02.2012. Ambele termene se plasează anterior datei de 07.02.2019, data pronunțării deciziei nr. 32/A, în dosarul nr. x/2008.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea unui recurs în casație pentru cazul de casare "în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal" va dispune încetarea procesului penal pentru săvârșirea faptei de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, întrucât fapta s-a prescris cel mai târziu la data de 06.02.2019.

III. Analizând recursul declarat de contestatorul B., Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un remediu procedural prin care cetățenii își pot apăra drepturile și libertățile fundamentale prin intermediul instanței de control constituțional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Constituția României.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă faptul că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, controlul de constituționalitate este unul a posteriori (ulterior) și implică examinarea prealabilă a unor condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, poate pronunța fie sesizarea Curții Constituționale (când sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluției de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reține că, pentru a putea învesti în mod legal instanța de control constituțional, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate verifică următoarele:

Astfel, condițiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ și sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiții anterior menționate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curții Constituționale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispozițiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de control constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și autoritatea competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menționată.

Astfel cum a statuat prin jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională se pronunță asupra litigiului de natură constituțională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu specificul cauzei și cu dispozițiile legale incidente.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, în raport și de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiție, respectiv calitatea de parte a autorului excepției se constată că aceasta este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de una dintre părțile din proces (recurentul-inculpat B.) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță învestită cu soluționarea recursului în casație declarat de inculpatul B. împotriva deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2008.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că și această condiție este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.

Referitor la cea de-a patra condiție, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, se constată neîndoielnic îndeplinită și această exigență.

Așadar, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acel text de lege.

Cu privire la condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată, contrar celor statuate de prima instanță, că și aceasta este îndeplinită, reținând că decizia Curții Constituționale este de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.

Așa cum rezultă din conținutul normelor menționate, dar, după caz, și din denumirile marginale, dispozițiile criticate vizează termenul de declarare a recursului în casație, cazul de casare când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, precum și faptul că, în cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recurs în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Raportat la această constatare, dar și la stadiul procesual în care este invocată neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, respectiv, procedura verificării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul B., iar pe de altă parte, la obiectul criticilor formulate în prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum au fost prezentate supra, Înalta Curte apreciază că exigența vizând "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită, atât în planul aplicabilității textelor criticate în cauza dedusă judecății, cât și în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurentului.

Așadar, contrar opiniei primei instanței, dar și a Ministerului Public, Înalta Curte constată că excepția invocată este de natură a produce un efect concret asupra cauzei având ca obiect cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B. împotriva deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2008.

Astfel, prin declararea recursului în casație, inculpatul urmărește pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, apreciind că, indiferent de legea penală mai favorabilă stabilită în cauză, raportat la data săvârșirii faptei de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, termenul de prescripție a răspunderii penale era împlinit la data pronunțării deciziei penale nr. 32/A din data de 07 februarie 2019.

Or, prima instanță a reținut că și în situația în care Curtea Constituțională a României ar declara neconstituționale dispozițiile art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., iar legiuitorul ar introduce un nou caz de recurs în casație, respectiv "în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal", așa cum solicită inculpații, o atare reglementare nu ar fi aplicabilă acestora, având în vedere că CCR a declarat neconstituționale prevederile art. 155 alin. (1) din noul C. pen. referitoare la prescripția răspunderii penale, care nu sunt incidente în cazul inculpaților, întrucât, prin hotărâre definitivă, Înalta Curte a stabilit că legea penală mai favorabilă în cazul inculpaților este reprezentată de dispozițiile din vechiul C. pen.

Prin urmare, recurentul nu solicitat să se constate intervenită prescripția răspunderii penale ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, ci a solicitat să se constate că, indiferent de legea penală aplicabilă cauzei, în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. 1și 2 din vechiul C. pen.

Concluzionând, raportat la aceste considerente, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. este întemeiată.

Evaluând susținerile recurentului, Înalta Curte apreciază că raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în domeniul egalității în fața legii, a accesului la justiție, a dreptului la un proces echitabil, precum și a dreptului la un recurs efectiv, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, va admite recursul formulat de recurentul B. împotriva încheierii din data de 06 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023.

Va desființa în parte încheierea atacată și, rejudecând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, va Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul B. împotriva încheierii din data de 06 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023.

Desființează în parte încheierea atacată și, rejudecând,

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) și art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2024.