ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 270/2024

Ședința publică din data de 02 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:

Prin cererea depusă la 21 februarie 2024, recurentul inculpat A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., arătând că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, recurentul inculpat A. a arătat că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12) și art. 124 alin. (2) din Constituția României, art. 13 raportat la art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în măsura în care nu permit exercitarea căii de atac a recursului în casație și în situația în care instanța nu a dispus încetarea procesului penal, pertinența excepției fiind pusă în evidență de particularitățile cauzei, constând, pe de o parte, în regăsirea "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății", și, pe de altă parte, în imposibilitatea in abstracto a recurentului de a promova cu succes orice cale extraordinară de atac (în principal, contestație în anulare sau recurs în casație), în pofida erorilor judiciare existente în hotărârea instanței de apel, cu privire la incidența, în dosarul de față, a cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 241/2005.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și la doctrină, inculpatul a susținut, în esență, că modificările legislative și hotărârile recente ale Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând aplicarea prescripției au readus în prim-plan și au clarificat domeniul de aplicare a cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. (Deciziile nr. 67/2022 și nr. 10/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Astfel, spre deosebire de calea de atac a recursului în casație, când cazurile de recurs "pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor" (art. 438 alin. (2) C. proc. pen..), în situația contestației în anulare este interzisă formularea unui "apel deghizat", prin care să se sancționeze eroarea de judecată a instanței.

Or, condițiile riguroase care limitează utilizarea contestației în anulare doar la sancționarea unor erori de procedură (omisiuni), în coroborare cu forma actuală a articolului 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., creează o consecință de natură a încălca dispozițiile constituționale și convenționale, întrucât, în ipoteza (extrem de întâlnită) în care, în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a unei erori de judecată a instanței cu privire la incidența unei caz prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., justițiabilii nu beneficiază de posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, astfel încât echilibrul juridic să fie restabilit.

În opinia inculpatului, urmările acestui fapt sunt, sine dubio, inacceptabile, astfel că apare ca necesară modificarea formei actuale a textului de lege criticat [iar nu (și) a art. 426 lit. b) C. proc. pen.. care reglementează contestația în anulare având drept specific doar înlăturarea erorilor de procedură, nu a celor de judecată], astfel încât recursul în casație să poată fi exercitat și în cazurile în care, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Totodată, apărarea a făcut trimitere și la Decizia nr. 120/2022 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 715 din 15 iulie 2022, prin care s-a reținut că "(…) o asemenea eroare juridică (constând în faptul că instanța s-a pronunțat greșit cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casație, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. (...) În aceste condiții, Curtea a reținut că reglementarea acestei din urmă soluții ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenții legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din C. proc. pen. sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituționalitate a dispozițiilor legale anterior menționate" și a susținut că intervenția legislativă este esențială în vederea eliminării unui tratament discriminatoriu, care poate fi privit din două perspective: pe de o parte, există o inegalitate de șanse între justițiabili - victime ale unor erori judiciare (spre exemplu, inculpații care au rămas în pasivitate pe parcursul judecării apelului beneficiază de posibilitatea unei noi judecăți a cauzelor lor, pe când cei care au avut un rol activ în dovedirea lipsei de obiect a procesului sunt nevoiți să accepte o soluție vădit greșită), iar, pe de altă parte, se remarcă un tratament discriminatoriu între acuzare și apărare, art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. putând fi invocat de reprezentantul Ministerului Public sau de partea civilă, deși instanța de apel s-a pronunțat asupra incidenței cauzei de încetare, iar în cazul justițiabilului a cărui situație juridică a fost marcată neîntemeiat de o soluție de condamnare, de renunțare sau de amânare a aplicării pedepsei, remediile sunt vădit mai dificil sau imposibil de promovat.

Deliberând asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată în cauză, instanța a reținut următoarele:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege: a) calitatea de parte în proces a autorului excepției; b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; c) existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului (fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" - mutatis mutandis, decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014); d) verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Instanța a constatat că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă, dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării instanței de contencios constituțional în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată. Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții în controlul de constituționalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24 ianuarie 2011, nr. 176/06 martie 2012, nr. 187/06 martie 2012, nr. 378/26 iunie 2014 ale Curții Constituționale).

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, instanța a constatat următoarele:

Excepția a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019 și vizează dispoziții din C. proc. pen. în vigoare, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8, care prevede că "(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;".

Referitor la condiția ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, s-a constatat că este îndeplinită această exigență.

S-a reținut că deși cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispoziției legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acest text de lege, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional apare ca fiind inadmisibilă, argumentele prezentate neconstituind veritabile critici de neconstituționalitate intrinseci textului de lege în forma în vigoare, apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Astfel, s-a reținut că deși autorul excepției susține că textul de lege criticat contravine art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12), art. 124 alin. (2) din Constituția României, art. 13 raportat la art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în realitate, prin invocarea excepției, recurentul tinde, practic, la obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință completarea conținutului art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. prin introducerea unui nou caz de recurs în casație (situația în care instanța nu a dispus încetarea procesului penal) și nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale. Or, aceste aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

De altfel, reglementarea privind cazurile în care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casație reprezintă o opțiune de politică legislativă ce revine în competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, autorul excepției nu invocă un pretins tratament juridic diferențiat aplicabil titularilor acestei căi extraordinare de atac cu privire la același caz de casare, ci tinde la introducerea unui nou caz de recurs în casație fundamentat pe interesul său procesual particular în raport de soluția de condamnare pronunțată în calea ordinară de atac a apelului.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Cât privește referirea/comparația pe care autorul excepției o face, invocând prevederile art. 426 lit. b) C. proc. pen.., care constituie unul din cazurile prevăzute de legiuitor pentru promovarea contestației în anulare, aceasta nu poate fi primită ca argument în susținerea excepției de neconstituționalitate în raport cu prevederile art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, anterior redate, coroborat cu jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional.

Astfel, sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut în mod consecvent că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției (decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 11 mai 2016; decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 693 din 13 noiembrie 2013; decizia nr. 349 din data de 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 03 octombrie 2022; decizia nr. 129 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 29 iunie 2023).

Curtea Constituțională a mai reținut că, procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (în acest sens, decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2004 și decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.

Cât privește deciziile Curții Constituționale prezentate în susținerea admisibilității sesizării, s-a notat, prioritar, că acestea sunt decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate ce au făcut obiectul sesizărilor respective și, ca atare, nu au putere obligatorie, iar, în subsidiar, nu pot fi considerate ca dezlegând admisibilitatea unor sesizări ulterioare, altele decât cele ce au făcut obiectul cauzelor respective, cum solicită apărarea.

Împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a formulat recurs inculpatul A..

În susținerea căii de atac, în esență, recurentul inculpat A. a arătat că, la momentul examinării admisibilității excepției, au fost suplimentate condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, reținându-se că examinarea criticilor formulate nu ar fi de competența instanței de control constituțional.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conform cărora cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional este respinsă ca inadmisibilă dacă este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47/1992 și s-a susținut că trebuie să se facă o distincție între inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate (aspect ce trebuie analizat de Curtea Constituțională) și inadmisibilitatea cererii de sesizare a instanței de control constituțional.

În opinia recurentului, prima instanță a depășit atribuțiile conferite puterii judecătorești, întrucât a realizat o examinare pe fond a excepției de neconstituționalitate.

Recurentul a apreciat că este îndeplinită cerința privind legătura excepției cu soluționarea cauzei, întrucât cererea de recurs în casație a fost întemeiată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., pe motiv că în mod greșit nu s-a reținut incidența cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 241/2005, iar instanța a respins recursul în casație, ca inadmisibil.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe cale de consecință, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Examinând încheierea recurată în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerințe:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de recurentul inculpat A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția penală (dosarul nr. x/2019), are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.

Instanța constată că este îndeplinită și această ultimă condiție, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziția a cărei constituționalitate este contestată având legătură cu soluționarea cauzei, aceasta vizând procedura admisibilității în principiu a căi extraordinare de atac a recursului în casație (art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. privește un caz în care se poate face recurs în casație).

În acest sens se observă că, în cauză, inculpatul A. a fost formulat recurs în casație [împotriva deciziei penale nr. 1627/A din 14 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, prin care, printre altele, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. x, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă principală de 4 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (5 acte materiale în perioada 01 martie 2014 – 19 septembrie 2016)] și a invocat cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar în etapa admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație instanța verifică, din punct de vedere formal, corespondența între cazurile de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora. În speță, recurentul inculpat A. a susținut că, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât erau incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (1)

1

și 1

2

din Legea nr. 241/2005 care reglementează o cauză de nepedepsire, invocând, astfel, prin motivele formulate, teza inversă reglementată de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. ("în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal").

În concluzie, se constată că, în speță, excepția a fost invocată în fața instanței de judecată, de către o parte din dosar, că dispozițiile a căror constituționalitate este contestată vizează drepturile și interesele părții și au legătură cu soluționarea cauzei, vizând chiar textul de lege (art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen..) care determină inadmisibilitatea recursului în casație, iar textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, fiind astfel îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea instanței de contencios constituțional.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, va casa încheierea atacată și, rejudecând, va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

~~~~~~~~~~

Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În ceea ce privește dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., se observă că acestea prevăd că hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...) 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte apreciază că textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Constituția României, referitoare la egalitatea în drepturi și accesul liber la justiție, întrucât, în actuala reglementare, sunt supuse casării doar hotărârile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, prin care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, nefiind, însă, reglementată posibilitatea de a supune controlului de legalitate hotărârea instanței de apel atunci când, dintr-o eroare în aplicarea legii, nu s-a dispus încetarea procesului penal, deși aceasta era soluția legală.

Așadar, în forma în care este reglementat la acest moment cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în ipoteza pronunțării greșite a instanței asupra unei cauze de încetare a procesului penal, textul permite doar procurorului și părții civile să atace soluția eronată de încetare a respectivului proces, iar nu și inculpatului soluția simetrică, și anume constatarea lipsei incidenței a unei asemenea cauze.

Este adevărat că inculpatul poate formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri definitive, potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen.., care prevede că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: (...) b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. În această situație, însă, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la incidența unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, întrucât nu au fost analizate aspectele care ar fi putut conduce la o soluție de încetare a procesului penal.

Sub acest aspect, este avută în vedere și decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

Înalta Curte apreciază că intervenția Curții Constituționale este necesară având în vedere că, raportat și la cele stabilite prin decizia nr. 10 din 29 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017), legea procesual penală nu oferă părții un remediu efectiv, contestația în anulare vizând exclusiv omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, nu și pronunțarea greșită asupra unei astfel de cauze. În acest context, se observă că se creează o inegalitate procesuală evidentă între procuror și partea civilă, pe de o parte, care pot invoca cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., în situația în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal și inculpat, pe de altă parte, acesta din urmă fiind lipsit de posibilitatea exercitării recursului în casație conform propriului său interes, respectiv atunci când în mod greșit instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal.

Deopotrivă, instanța are în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 453 din 24 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 07 decembrie 2020), după cum urmează:

"26. (...) contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi formulată împotriva unor hotărâri judecătorești definitive, în vederea îndreptării unor erori de procedură, ce nu au putut fi invocate în faza apelului. Acest aspect rezultă, de altfel, și din analiza cazurilor în care aceasta poate fi exercitată, reglementate la art. 426 lit. a) și c)-i) din C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, va casa încheierea atacată și, rejudecând, va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea atacată și, rejudecând:

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 aprilie 2024.