ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4256/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București sub numărul 1306/2/2011 reclamanții C.C.I., A.R.M., G.I.A.,

P.A.M. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor solicitând obligarea la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire aferent Dispoziției Primarului Municipiului Craiova Județul Dolj

nr. 32841 din 12 decembrie 2007 și să o transmită Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar din cadrul ANRP.

De asemenea,

reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale de

10.000 RON și la plata de cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat, în esență, că prin Dispoziția Primarului Municipiului

Craiova Județul Dolj nr. 32841 din 12 decembrie 2007 a fost propusă acordarea

de despăgubiri prin echivalent cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, urmare a

naționalizării imobilului situat în municipiul Craiova, compus din teren în

suprafață de 938 mp și clădire demolată în suprafață construită de 271,25 mp,

numiților G.I.A. și P.A.M.

Au mai arătat

reclamanții că dosarul a fost înregistrat la ANRP-CCSD sub nr. 48230/CC, iar la

data de 11 august 2010 între reclamanți și numiții G.I.A. și P.A.M. a

intervenit Contractul de cesiune de drepturi nr. 1.525 din 11 august 2010.

S-a mai menționat că

deși reclamanții, în calitate de cesionari, au notificat instituția pârâtă să

le elibereze titlul de despăgubire la data de 05 ianuarie 2011, nici până la

această dată dosarul nu a fost soluționat.

Prin Sentința nr. 4722

din 12 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a

obligat pârâta să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamanților,

aferent Dispoziției nr. 32841 din 12 decembrie 2007 emisă de Primarul

Municipiului Craiova, în Dosarul nr. 48230/CC, a respins celelalte capete de

cerere ca neîntemeiate și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de

5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

Dispoziția de

restituire împreună cu dosarul au fost înaintate de către instituția emitentă,

la Comisia Centrală, formându-se Dosarul nr. 48230/CC.

La data de 11 august

2010 între reclamanți și numiții G.I.A. și P.A.M. a intervenit Contractul de

cesiune de drepturi nr. 1.525 din 11 august 2010, reclamanții, în calitate de

cesionari, notificând ANRP să le elibereze titlul de despăgubire la data de 05

ianuarie 2011.

După primirea

dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua

procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va

transmite Comisiei Centrale, raport ce va conține cuantumul despăgubirilor în

limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, iar în baza raportului

de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

A reținut Curtea că

în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei CCSD la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condițiile în care,

din cuprinsul deciziei și a dosarului rezulta că terenul în suprafață de 938 mp

este ocupat de utilități publice realizate, bloc M14, utilități aferente și

parcare betonată, conform procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului

încheiat la data de 30 mai 2006, pârâta nu avea nici un motiv, în a solicita

prin Adresa nr. 48230/CC din 20 aprilie 2011 lămuriri cu privire la suprafața

terenului ocupat cu platforma betonată, precum motivul nerestituirii în natură

a acestei suprafețe, toate aceste aspecte rezultând din actele dosarului.

S-a mai apreciat că

Decizia Primarului Municipiului Craiova de acordare a despăgubirilor prin

echivalent, putea fi atacată de către titularii cedenți sau de Prefectul

Județului Dolj în baza Legii nr. 10/2001, în speța de față nefiind pus la

îndoială faptul că platforma betonată are natura juridică de utilitate aferentă

Blocului M14 și astfel nu putea fi restituită în natură.

A concluzionat Curtea

că în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă data exactă când

dosarul a fost înregistrat la autoritatea pârâtă, în condițiile în care

Dispoziția nr. 32841 a fost emisă la data de la 12 decembrie 2007, se prezumă

că în mod rezonabil, acesta a fost înregistrat la ANRP în prima parte a anului

2008, însă, după aproape 3 ani, este inexplicabil cum, după primirea citației

în cauza de față, 10 martie 2011, pârâta a ajuns la concluzia, la data de 20

aprilie 2011, că sunt necesare clarificări cu privire la suprafața terenului

ocupat cu platforma betonată, precum motivul nerestituirii în natură a acestei

suprafețe, deși o asemenea problemă nu a făcut obiectul discuției nici cu

ocazia emiterii dispoziției, cu acest demers practic pârâta întârziind

parcurgerea procedurii.

În plus a mai reținut

Curtea că din actele dosarului nu rezultă că acest demers a fost făcut în mod

efectiv, întrucât nu există dovada că adresa respectivă a fost transmisă

Primăriei municipiului Craiova și nu există nici adresa de răspuns, la data de

20 iunie 2011, pârâta arătând instanței că aceste aspecte au fost clarificate.

În condițiile în care

în speță se prezumă că dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea

pârâtă în prima parte a anului 2008, pârâta avea obligația a-l analiza într-un

termen rezonabil, motiv pentru care, Curtea a apreciat această cererea ca fiind

întemeiată, constatându-se o nesoluționare într-un termen rezonabil a cererii

reclamanților, respectiv de a parcurge procedura prevăzută de art. 16 alin. (4)

- (7) din Legea nr. 247/2005, și de a emite acestora o soluție la dosarul lor

cu privire la emiterea unui titlu de despăgubire.

Curtea a respins

cererea de obligare a pârâtului de a transmite Decizia Direcției pentru

Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul ANRP, întrucât până la acest

moment procedural urmează etapa contestării sau nu a Titlului de despăgubire,

apoi formularea cererii de opțiune, emiterea Titlului de plată și/sau Titlului

de conversie și ulterior emiterii acestor acte administrative se pune problema

comunicării dosarului acestei Direcții.

De asemenea, Curtea a

apreciat că și cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune morale este

neîntemeiată, întrucât reclamanții nu au invocat și dovedit vreun prejudiciu

moral, simpla neexecutare a obligației pârâte de a parcurge procedura specială

și de a emite decizia privind titlul de despăgubiri reclamanților, într-un

termen rezonabil, nu conduce automat la acordarea de daune morale, prejudiciul

moral trebuie să fie invocat efectiv și dovedit, fiind necesar să existe o

legătură de cauzalitate între fapta autorității și suferința invocată.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac se arată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al

Comisiei Centrale cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea

despăgubirilor în favoarea reclamanților, având în vedere faptul că pârâta nu

își exercită cu rea-credință atribuțiile ce îi revin în cadrul procedurii

administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Se mai arată că în

privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat

în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamanți s-a constatat că dosarul nu

este complet, fiind necesară completarea acestuia.

Se mai arată că

situația juridică a imobilului solicitat este un element important în

soluționarea dosarelor de despăgubire pentru a se putea verifica dacă imobilul

poate fi sau nu restituit în natură.

Față de aprecierile

instanței de fond că în speță s-ar fi încălcat prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și faptul că procedurile administrative

coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil,

se arată că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ

pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, în cazul în

care restituirea în natură nu este posibilă, pentru imobilele ce au fost

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către

stat, de către organizațiile cooperatiste sau orice alte persoane juridice.

Referitor la plata

cheltuielilor de judecată, se arată că recurenta-pârâtă a recunoscut implicit

dreptul subiectiv al reclamanților și pretențiile acestora și în consecință

capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiat.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat în considerarea următoarelor argumente.

Referitor la primul

motiv de recurs, raportat la perioada îndelungată, de circa 3 ani, care a

trecut de la data declanșării procedurilor de restituire a unui bun în natură

sau în echivalent, prima instanță a concluzionat în mod corect că au fost

încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

privind dreptul al un proces echitabil, susținerile recurentei privind nesocotirea

criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind justificate.

Este indiscutabil

faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru

acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu

pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape

distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate și alte entități

(organele învestite cu soluționarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât,

în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h)

din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia

contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului

de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a

procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică

este abilitată să determine ea însăși acest interval de timp, fiind necesar ca

deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen

rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant, în materie, instanța supremă.

Termenul rezonabil se

referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul

necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a

organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei

cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de

protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Referitor la cererea

de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța va face aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că reclamanții au

solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 5.000 de

RON, astfel cum rezultă din înscrisul existent la dosarul de fond.

Având în vedere

soluția pronunțată în etapa procesuală a recursului, devin incidente

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de control judiciar

va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora

judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților

..., ori de către ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și va reduce

cheltuielile de judecată la suma de 2.000 de RON, motivat de complexitatea și

miza cauzei, de munca îndeplinită de avocat și de faptul că fondul cauzei a

fost soluționat la al doilea termen de judecată.

Este adevărat că

onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de

asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și

ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art.

274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul

avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu

de onorariu de avocat.

În acest sens, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de

judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței nr. 4722 din 12 iulie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că reduce cheltuielile de judecată la suma de 2.000

RON cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM