ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3760/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3760/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe

Prin Sentința civilă nr. 424 din 24 ianuarie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantele Z.M. și G.M., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Justiției și Tribunalul București, a anulat parțial Ordinele

ministrului justiției nr. 554/C din 23 februarie 2004 și nr. 1108/C din 5 mai

2006, în ceea ce privește coeficientul de multiplicare stabilit pentru cele

două reclamante și a obligat pârâtul să emită noi ordine de încadrare în

privința acestora, prin care să le aplice coeficientul de multiplicare 13,

începând cu data numirii în funcție și până la eliberarea din funcție prin

pensionare. De asemenea, instanța de judecată a obligat pârâtul Tribunalul

București să opereze rectificările pe baza noilor ordine în carnetele de muncă

ale reclamantelor și a obligat pârâții să plătească acestora diferențele

salariale corespunzătoare aplicării coeficientului de multiplicare 13 pentru

perioada 01 iulie 2006 - 01 iulie 2009, pentru reclamanta Z.M. și pentru

perioada 01 iulie 2006-13 mai 2009, pentru reclamanta G.M. Prin aceeași

sentință a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de

pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Asupra excepției

Acțiunea

reclamantelor reprezintă o plângere formulată împotriva modului de stabilire a

drepturilor salariale, întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006 art. 36,

în forma în vigoare la momentul contestării, căreia îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, și nu se aplică dispozițiile generale în materia

prescripției, reglementate de Decizia nr. 167/1958.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, alin. (1) Cererile prin care se

solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract

administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se

pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la

plângerea prealabilă.

Pentru motive

temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi

introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an

de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii

cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, si alin.

(5) calificând termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripție, iar pe cel

de un an, reglementat de alin. (2), ca un termen de decădere.

În condițiile în care

plângerea reclamantelor a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 03

iulie 2009, la mai puțin de circa o lună de la comunicarea ambelor răspunsuri

la contestațiile reclamantelor, plângerea apare ca fiind formulată în termen,

motiv pentru care excepția prescrierii dreptului la acțiune este neîntemeiată.

Se are în vedere că

argumentația pârâtului vizează, în fapt, o inadmisibilitate a plângerii pentru

necontestarea, în termen, a ordinelor de stabilire a drepturilor salariale,

prin care s-a stabilit coeficientul de multiplicare la data numirii din

funcțiile de judecători de conturi în funcțiile de judecător la Tribunalul București, însă pârâtul nu a făcut dovada comunicării niciunuia din ordinele prin

care s-au stabilit drepturile salariale celor două reclamante, astfel încât

nici aceste motive nu pot fi reținute în analizarea unei eventuale decăderi a

reclamantelor din dreptul de a formula prezenta plângere. Susținerile pârâtului

referitoare la cunoașterea de către reclamante a elementelor salarizării,

printre care se află și coeficientul de multiplicare, prin primirea lunară a

fluturașilor de salarizare, reprezentând extrase de pe statele de plată lunare,

nu pot fi reținute, pe de o parte, întrucât înmânarea fluturașilor nu

echivalează cu comunicarea actelor administrative prin care s-au stabilit

elementele salarizării (ordinele ministrului), iar pe de altă parte, întrucât,

în cuprinsul fluturașilor nu este relevat coeficientul de multiplicare.

Asupra fondului

litigiului

Potrivit art. 3 alin.

(1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale

judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul

justiției, în forma în vigoare la data contestării, „Judecătorii, procurorii,

personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru

activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită

în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu

vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de

referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa

care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență.”

Conform art. 86 din

Legea nr. 303/2004: „constituie vechime în magistratură perioada în care

judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87

alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile de judecător,

procuror, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat,

magistrat-asistent, auditor de justiție, judecător financiar, judecător

financiar inspector, procuror financiar și consilier în secția jurisdicțională

a Curții de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de

specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), precum și perioada în care

a fost avocat, notar, asistent judiciar, jurisconsult, consilier juridic sau a

îndeplinit funcții de specialitate juridică în aparatul Parlamentului,

Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului

Poporului, Curții de Conturi sau al Consiliului Legislativ”.

Perioada exercitării

funcției de judecător financiar constituie vechime în magistratură,

reprezentând, în fapt și în drept, vechime în funcția de judecător.

Cele două funcții au

fost asimilate de vechea reglementare (art. 39 alin. (4) din O.U.G. nr. 177/2002

privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările și completările

ulterioare), practica judiciară fiind unitară în acest sens.

Conform art. 56 alin.

(2) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului

din organele autorității judecătorești, republicată în M. OF. al României,

Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările

ulterioare, „Judecătorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicționale ale

camerelor de conturi județene, respectiv a municipiului București, precum și

procurorii financiari de pe lângă camerele de conturi se salarizează cu

coeficienții de multiplicare prevăzuți la cap. A al anexei nr. 1 la prezenta

lege, pentru funcțiile similare din cadrul curților de apel și a parchetelor de

pe lângă aceste instanțe”.

Ca urmare,

dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 nu pot fi interpretate în

sensul propus de către pârât, decât cu încălcarea principiului respectării

drepturilor câștigate.

Față de aceste

considerente, constatându-se nelegalitatea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 554/

C din 23 februarie 2004 și nr. 1108/ C din 5 mai 2006, în ceea ce privește

coeficientul de multiplicare stabilit pentru cele două reclamante, în

conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, prima

instanță apreciază ca fiind întemeiată acțiunea reclamantelor, impunându-se

anularea parțială a actelor contestate obligarea pârâtului să emită noi ordine

de încadrare în privința acestora, prin care să le aplice coeficientul de

multiplicare 13, începând cu data numirii în funcție și până la eliberarea din

funcție prin pensionare.

În aplicarea

principiului acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, se impune obligarea

pârâtului Tribunalul București, în calitate de angajator depozitar al

carnetelor de muncă, să opereze rectificările pe baza noilor ordine în

carnetele de muncă ale reclamantelor, precum și a ambilor pârâți să plătească

acestora diferențele salariale corespunzătoare aplicării coeficientului de

multiplicare 13 pentru perioadele corespunzătoare.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul

Ministerul Justiției, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

304

1

coroborat cu art. 312 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac recurentul susține că în mod greșit instanța de fond a soluționat excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată.

Se menționează că

întrucât intimatele-reclamante nu au contestat Ordinul nr. 554/2004 de

stabilire a coeficientului de multiplicare 12,5 în termenul prevăzut de art. 42

alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2002, solicitând anularea acestuia în cadrul

plângerii formulate împotriva adresei din 11 iunie 2009, plângerea este tardiv

introdusă, instanța neputând anula ordine din anul 2004 doar prin simpla

invocare a luării la cunoștință a unor alte ordine, fără nicio legătură cu cele

a căror anulare se cere.

Prin urmare, eronat

prima instanță a reținut că plângerea reclamantelor întemeiată pe dispozițiile

O.U.G. nr. 27/2006 a fost formulată în termen.

Mai mult, se susține

că instanța de fond nu a analizat Ordinul nr. 1165/2009 contestat de intimatele-reclamante

și nici Ordinul nr. 768/C/2009 menționat direct în plângere, ci a dispus

anularea Ordinelor nr. 554/ C din 23 februarie 2004 și nr. 1108/ C din 5 mai 2006,

care nu au fost contestate în raport de dispozițiile actului normativ în

vigoare la acea dată, respectiv art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002.

Referirile

intimatelor-reclamante la Ordinele nr. 768/C/2009 și nr. 1165/C/2009 nu

prezintă relevanță în cauză, deoarece nu au caracter individual, ele stabilind

cadrul general de acordare a sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică.

În ceea ce privește

fondul cauzei recurentul-pârât aduce critici sentinței atacate în sensul că

instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale

incidente în cauză, respectiv ale O.U.G. nr. 177/2002 și O.U.G. nr. 27/2006,

întrucât indemnizațiile intimatelor-reclamante au fost stabilite pe baza

coeficientului de multiplicare corespunzător instanței la care au fost numite

(tribunal) și în funcție de vechimea în magistratură, respectiv coeficientul

12,5.

Intimata-reclamantă

G.M. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității

recursului, susținând că hotărârea pronunțată este irevocabilă în raport de

dispozițiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, în forma în vigoare la

momentul contestării, respectiv 3 iulie 2009.

De asemenea,

intimata-reclamantă Z.M., prin întâmpinarea formulată, a invocat aceeași

excepție.

În ceea ce privește

fondul cauzei, ambele intimate-reclamante au solicitat respingerea recursului

ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate.

de recurs

Înalta Curte

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile existente

la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este

întemeiat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

După cum se constată

din expunerea prezentată anterior, deși instanța a stabilit în mod corect că

acțiunea reclamantelor este întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, în forma

în vigoare la momentul contestării, a analizat excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată de recurent prin prisma dispozițiilor Legii nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi

ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul

justiției, „Prezenta ordonanță de urgență reglementează salarizarea și alte

drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor

de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale și

judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale

magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ale

personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor,

potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea

și unele drepturi ale asistenților judiciari”.

Potrivit

art. 36 din același act normativ, „(1) Personalul salarizat potrivit prezentei

ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale,

poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la

organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al

Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al

Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen

de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva

hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen

de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de

conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de

Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt

irevocabile”.

Din cuprinsul acestor

dispoziții legale, rezultă că legiuitorul a prevăzut prin O.U.G. nr. 27/2006 o

procedură specială de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale

pentru categoriile nominalizate la art. 1, din care au făcut parte și

intimatele-reclamante.

Prin urmare, acțiunea

reclamantelor și implicit excepțiile invocate trebuiau analizate exclusiv prin

prisma dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 27/2006 și nu în raport de

prevederile Legii nr. 554/2004, care în cauză reprezintă dreptul comun.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., art. 20 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru o

soluționare unitară a cauzei, se impune admiterea recursului, casarea sentinței

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a fi

analizată exclusiv în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006. Cu ocazia

rejudecării vor fi analizate și celelalte critici ca apărări.

În raport de cele

reținute de instanța de recurs pentru pronunțarea acestei soluții, se impune

respingerea excepțiilor invocate de intimatele-reclamante privind

inadmisibilitatea recursului, întrucât, nefiind analizată cauza exclusiv prin

prisma dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006, nu pot fi invocate dispozițiile art. 36

alin. (2) din acest act normativ referitoare la înlăturarea vreunei căi de atac

împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță și implicit irevocabilitatea

acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

invocate de intimatele-reclamante.

Admite recursul

declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 424 din 24

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2012.