ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3760/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 424 din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele Z.M. și G.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a anulat parțial Ordinele ministrului justiției nr. 554/C din 23 februarie 2004 și nr. 1108/C din 5 mai 2006, în ceea ce privește coeficientul de multiplicare stabilit pentru cele două reclamante și a obligat pârâtul să emită noi ordine de încadrare în privința acestora, prin care să le aplice coeficientul de multiplicare 13, începând cu data numirii în funcție și până la eliberarea din funcție prin pensionare.

De asemenea, instanța de judecată a obligat pârâtul Tribunalul București să opereze rectificările pe baza noilor ordine în carnetele de muncă ale reclamantelor și a obligat pârâții să plătească acestora diferențele salariale corespunzătoare aplicării coeficientului de multiplicare 13 pentru perioada 01 iulie 2006 - 01 iulie 2009, pentru reclamanta Z.M. și pentru perioada 01 iulie 2006-13 mai 2009, pentru reclamanta G.M. Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Asupra excepției Acțiunea reclamantelor reprezintă o plângere formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, întemeiată pe dispozițiile O.U.G.

nr. 27/2006 art. 36, în forma în vigoare la momentul contestării, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și nu se aplică dispozițiile generale în materia prescripției, reglementate de Decizia nr. 167/1958. Or, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, alin. (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, si alin. (5) calificând termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripție, iar pe cel de un an, reglementat de alin. (2), ca un termen de decădere. În condițiile în care plângerea reclamantelor a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 03 iulie 2009, la mai puțin de circa o lună de la comunicarea ambelor răspunsuri la contestațiile reclamantelor, plângerea apare ca fiind formulată în termen, motiv pentru care excepția prescrierii dreptului la acțiune este neîntemeiată.

Se are în vedere că argumentația pârâtului vizează, în fapt, o inadmisibilitate a plângerii pentru necontestarea, în termen, a ordinelor de stabilire a drepturilor salariale, prin care s-a stabilit coeficientul de multiplicare la data numirii din funcțiile de judecători de conturi în funcțiile de judecător la Tribunalul București, însă pârâtul nu a făcut dovada comunicării niciunuia din ordinele prin care s-au stabilit drepturile salariale celor două reclamante, astfel încât nici aceste motive nu pot fi reținute în analizarea unei eventuale decăderi a reclamantelor din dreptul de a formula prezenta plângere.

Susținerile pârâtului referitoare la cunoașterea de către reclamante a elementelor salarizării, printre care se află și coeficientul de multiplicare, prin primirea lunară a fluturașilor de salarizare, reprezentând extrase de pe statele de plată lunare, nu pot fi reținute, pe de o parte, întrucât înmânarea fluturașilor nu echivalează cu comunicarea actelor administrative prin care s-au stabilit elementele salarizării (ordinele ministrului), iar pe de altă parte, întrucât, în cuprinsul fluturașilor nu este relevat coeficientul de multiplicare. Asupra fondului litigiului Potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, în forma în vigoare la data contestării, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență.” Conform art. 86 din Legea nr. 303/2004: „constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile de judecător, procuror, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, magistrat-asistent, auditor de justiție, judecător financiar, judecător financiar inspector, procuror financiar și consilier în secția jurisdicțională a Curții de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), precum și perioada în care a fost avocat, notar, asistent judiciar, jurisconsult,

consilier juridic sau a îndeplinit funcții de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi sau al Consiliului Legislativ”. Perioada exercitării funcției de judecător financiar constituie vechime în magistratură, reprezentând, în fapt și în drept, vechime în funcția de judecător. Cele două funcții au fost asimilate de vechea reglementare (art. 39 alin. (4) din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările și completările ulterioare), practica judiciară fiind unitară în acest sens.

Conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în M. OF. al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, „Judecătorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicționale ale camerelor de conturi județene, respectiv a municipiului București, precum și procurorii financiari de pe lângă camerele de conturi se salarizează cu coeficienții de multiplicare prevăzuți la cap. A al anexei nr. 1 la prezenta lege, pentru funcțiile similare din cadrul curților de apel și a parchetelor de pe lângă aceste instanțe”. Ca urmare, dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 27/2006 nu pot fi interpretate în sensul propus de către pârât, decât cu încălcarea principiului respectării drepturilor câștigate. Față de aceste considerente, constatându-se nelegalitatea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 554/ C din 23 februarie 2004 și nr. 1108/ C din 5 mai 2006, în ceea ce privește coeficientul de multiplicare stabilit pentru cele două reclamante, în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, prima instanță apreciază ca fiind întemeiată acțiunea reclamantelor, impunându-se anularea parțială a actelor contestate obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare în privința acestora, prin care să le aplice coeficientul de multiplicare 13, începând cu data numirii în funcție și până la eliberarea din funcție prin pensionare.

În aplicarea principiului acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, se impune obligarea pârâtului Tribunalul București, în calitate de angajator depozitar al carnetelor de muncă, să opereze rectificările pe baza noilor ordine în carnetele de muncă ale reclamantelor, precum și a ambilor pârâți să plătească acestora diferențele salariale corespunzătoare aplicării coeficientului de multiplicare 13 pentru perioadele corespunzătoare. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 coroborat cu art. 312 C. proc. civ. În motivarea căii de atac recurentul susține că în mod greșit instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată.

Se menționează că întrucât intimatele-reclamante nu au contestat Ordinul nr. 554/2004 de stabilire a coeficientului de multiplicare 12,5 în termenul prevăzut de art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2002, solicitând anularea acestuia în cadrul plângerii formulate împotriva adresei din 11 iunie 2009, plângerea este tardiv introdusă, instanța neputând anula ordine din anul 2004 doar prin simpla invocare a luării la cunoștință a unor alte ordine, fără nicio legătură cu cele a căror anulare se cere. Prin urmare, eronat prima instanță a reținut că plângerea reclamantelor întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006 a fost formulată în termen.

Mai mult, se susține că instanța de fond nu a analizat Ordinul nr. 1165/2009 contestat de intimatele-reclamante și nici Ordinul nr. 768/C/2009 menționat direct în plângere, ci a dispus anularea Ordinelor nr. 554/ C din 23 februarie 2004 și nr. 1108/ C din 5 mai 2006, care nu au fost contestate în raport de dispozițiile actului normativ în vigoare la acea dată, respectiv art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002. Referirile intimatelor-reclamante la Ordinele nr. 768/C/2009 și nr. 1165/C/2009 nu prezintă relevanță în cauză, deoarece nu au caracter individual, ele stabilind cadrul general de acordare a sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În ceea ce privește fondul cauzei recurentul-pârât aduce critici sentinței atacate în sensul că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv ale O.U.G.

nr. 177/2002 și O.U.G. nr. 27/2006, întrucât indemnizațiile intimatelor-reclamante au fost stabilite pe baza coeficientului de multiplicare corespunzător instanței la care au fost numite (tribunal) și în funcție de vechimea în magistratură, respectiv coeficientul 12,5. Intimata-reclamantă G.M. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că hotărârea pronunțată este irevocabilă în raport de dispozițiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, în forma în vigoare la momentul contestării, respectiv 3 iulie 2009. De asemenea, intimata-reclamantă Z.M., prin întâmpinarea formulată, a invocat aceeași excepție. În ceea ce privește fondul cauzei, ambele intimate-reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate.

3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este întemeiat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. După cum se constată din expunerea prezentată anterior, deși instanța a stabilit în mod corect că acțiunea reclamantelor este întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, în forma în vigoare la momentul contestării, a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurent prin prisma dispozițiilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 1 din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, „Prezenta ordonanță de urgență reglementează salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari”.

Potrivit art. 36 din același act normativ, „(1) Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

Hotărârile pronunțate sunt irevocabile”. Din cuprinsul acestor dispoziții legale, rezultă că legiuitorul a prevăzut prin O.U.G. nr. 27/2006 o procedură specială de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale pentru categoriile nominalizate la art. 1, din care au făcut parte și intimatele-reclamante. Prin urmare, acțiunea reclamantelor și implicit excepțiile invocate trebuiau analizate exclusiv prin prisma dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 27/2006 și nu în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, care în cauză reprezintă dreptul comun. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru o soluționare unitară a cauzei, se impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a fi analizată exclusiv în raport de dispozițiile O.U.G.

nr. 27/2006. Cu ocazia rejudecării vor fi analizate și celelalte critici ca apărări. În raport de cele reținute de instanța de recurs pentru pronunțarea acestei soluții, se impune respingerea excepțiilor invocate de intimatele-reclamante privind inadmisibilitatea recursului, întrucât, nefiind analizată cauza exclusiv prin prisma dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006, nu pot fi invocate dispozițiile art. 36 alin. (2) din acest act normativ referitoare la înlăturarea vreunei căi de atac împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță și implicit irevocabilitatea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate de intimatele-reclamante. Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 424 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2012.