ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 369/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 108 din data de 19 iunie 2012,

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal a admis acțiunea formulată de către reclamanta

SC S.F. SRL în

contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice sector 5 și, în

consecință, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 115008 din

27 aprilie 2012 emisă de către pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a apreciat ca întrunite, în speță, condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A reținut Curtea că

reclamanta a formulat contestație împotriva actului a cărui suspendare o

solicită și a depus cauțiune în cuantum de 50.000 lei, în conformitate cu dispozițiile

art. 215 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. fisc.

În continuare,

instanța de fond a apreciat, în esență, că, pe de o parte, din actele depuse de

către reclamantă rezultă existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește

determinarea obligațiilor suplimentare de plată, iar, pe de altă parte, prin

executarea actului a cărui suspendare se solicită, s-ar produce o perturbare

previzibilă gravă a activității reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termenul legal, Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București în reprezentarea pârâtei Administrația

Finanțelor Publice sector 5, care a solicitat modificarea sa, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate:

Suspendarea

executării actelor administrativ-fiscale este o situație de excepție care

intervine doar atunci când legea o prevede, în condițiile și limitele

reglementate de aceasta.

Societatea intimată

nu a probat existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului de

impunere contestat și producerea unei pagube iminente prin punerea sa în

executare.

Cu alte cuvinte,

cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin

de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului,

care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Până la anularea de

către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate. În caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul

cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar

contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Simpla susținere a

părții intimate că se va afla în imposibilitate de a onora obligațiile pe care

le are față de furnizori, fapt care îi va perturba în mod grav activitatea

economică, nu justifică măsura suspendării actului de impunere contestat.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, prin cererea

dedusă judecății, s-a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată, suspendarea executării Deciziei nr. 115008 din 27 aprilie 2012

privind angajarea răspunderii solidare a terțului poprit SC S.F. SRL pentru

obligațiile fiscale restante ale debitorului urmărit SC H.D.S.C.I.E. SRL în

sumă de 2.645.398,66 lei.

Potrivit textului

legal anterior individualizat, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Mai este de observat

că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția

juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

În altă ordine de

idei, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod

real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Totodată, din

lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că,

pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea

procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă

cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea

act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, Decizia

nr. 115008 din 27 aprilie 2012 privind angajarea răspunderii solidare a

terțului poprit SC S.F. SRL pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului

urmărit SC H.D.S. C.I.E. SRL emisă de recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor

Publice sector 5 este titlu de creanță și este susceptibilă de a fi contestată,

potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003, republicată.

De asemenea, în

speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ

prealabil, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile

bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept

administrativ, se susține că principiul legalității impune trei reguli:

existența unei baze legale, obligația de a respecta regulile care reglementează

activitatea administrației, precum și obligația de a respecta legile generale,

fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea

administrației, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că

ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administrația.

Prin urmare,

principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie

să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate

acționa dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare

privește competența autorității administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea

principiului legalității impune posibilitatea ca actele administrative nelegale

să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la

anularea lor.

Pentru consolidarea

principiului legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt

necesare reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea

autorităților administrative.

După cum au subliniat

în mod constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea

este unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2)

din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față,

Înalta Curte constată că, într-adevăr, argumentele prezentate de către partea

aflată în discuție sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității deciziei administrative contestate, în condițiile în care acestea

se referă la angajarea eronată a răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art.

27 alin. (1) lit. b) și d) din C. proc. fisc., fără ca anterior să fie

comunicat debitorului și terțului poprit actul administrativ fiscal prin care

s-a constatat insolvabilitatea.

În speță, este

îndeplinită condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2

alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Putem aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

În cauza de față,

intimata-reclamantă a probat iminența producerii pagubei invocate, în

condițiile în care valoarea obligației fiscale contestate este de 2.645.398,66

lei.

Or, este evident că

executarea silită a intimatei pentru o astfel de sumă este de natură a conduce

la afectarea gravă a activității economice a acesteia.

Față de împrejurarea

că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative

anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C.

proc. civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice sector 5 împotriva sentinței

nr. 108 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă

contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2013.