ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5045/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 august

2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și precizată la data de 13 septembrie 2012, reclamantul

S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.P. - Sector 1 București, să

se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4194091 din 31 mai 2012

până la soluționarea contestației ce face obiectul Dosarului nr. 6394/2/2012.

Prin sentința nr. 5350

din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea, astfel cum a fost

precizată, formulată de reclamantul S.A., reținând, în esență, următoarele:

Prin Decizia de

impunere contestată, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1

s-a stabilit în sarcina reclamantului o obligație fiscală în sumă de 1.680.133

lei din care: 581.377 lei reprezentând TVA, 1.011.547 lei reprezentând

dobânzi/majorări de întârziere și 87.209 lei reprezentând penalități de întârziere,

cu motivarea că, în perioada 01 mai 2005 - 31 decembrie 2009, contribuabilul nu

a constituit, evidențiat, declarat și virat la bugetul general consolidat TVA

aferentă veniturilor impozabile obținute.

Împotriva deciziei de

impunere, reclamantul a formulat o contestație înregistrată la A.F.P. Sector 1

sub nr. 435013 din 29 iunie 2012 și o contestație înregistrată sub nr. 6394/2/2012

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Curtea de apel a

reținut că reclamantul a depus dovada consemnării cauțiunii fixate de instanță

în cuantum de 33.603 lei și dovada formulării contestației împotriva actului

administrativ-fiscal.

Curtea de apel a

reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Referitor la cazul

bine justificat, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004, prima instanță a reținut că nu pot fi primite susținerile

reclamantului în sensul că dispozițiile legale în materia TVA, în evoluție

cronologică, încalcă principiul certitudini. A reținut instanța că, și anterior

anului 2007, legislația incidentă în domeniul TVA nu excludea de plano

persoanele fizice de la plata acestei taxe, deoarece se referea la noțiunea de

persoană impozabilă, care putea fi atât o persoană juridică, cât și o persoană

fizică dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 571/2003.

Totodată, anterior anului 2007, exista obligația înregistrării ca plătitor de

TVA pentru orice persoană impozabilă. Însa, stabilirea în concret dacă

reclamantul avea calitatea de persoană impozabilă anterior datei de 01 ianuarie

2007 implică o cercetare a fondului cauzei întrucât presupune verificarea

tranzacțiilor efectuate, natura acestora și a bunurilor vândute pentru a se stabili

în concret dacă reclamantul a vândut locuințe proprietate personală/bunuri care

erau folosite în scopuri personale (pentru a fi incidente dispozițiile art. 127.2.1

din H.G. nr. 44/2004) sau a desfășurat de o manieră independentă activități

economice de natura celor prevăzute la art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003

(forma în vigoare până la 01 ianuarie 2007). Astfel, tranșarea definitivă a

aspectelor menționate presupune practic dezlegarea fondului pricinii,

împrejurare ce este incompatibilă cu limitele legale ale cadrului procesual

trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În consecință,

instanța a reținut că motivele invocate de reclamant nu pot fi apreciate ca

împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ și care să răstoarne

prezumția de legalitate a acestuia, cu ocazia cercetării sumare a aparenței

dreptului, astfel cum impun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004.

Cu referire la paguba

iminentă, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

Curtea de apel a reținut că reclamantul nu a administrat niciun fel de probă de

natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale

greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care, în final, actul ar

fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al

suspendării executării actului administrativ. Începerea procedurii de executare

silită cu privire la o obligație bugetară, care a fost stabilită printr-un act

administrativ fiscal ce se bucură de prezumția de legalitate, nu poate constitui

prin ea însăși o pagubă.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel București a declarat recurs reclamantul S.A., în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

Prin criticile

formulate, recurentul-reclamant susține că în cauză există o puternică îndoială

în privința prezumției de legalitate a deciziei contestate și expune argumente

referitoare la cadrul legal în materia TVA cuprinse în Codul fiscal și în

Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 în ceea ce privește noțiunea de

activitate economică cu caracter de continuitate.

Sub aspectul

condiției referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, recurentul-reclamant

susține că îndeplinirea acestei cerințe rezultă din posibilitatea punerii în

executare a deciziei de impune și din valoarea semnificativă a datoriei

fiscale.

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs formulate în raport cu art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru

considerentele arătate în continuare.

Suspendarea

executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în

art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să

asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora

actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia

de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Această măsură de

protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ,

poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute

cumulativ de lege:

- cazul bine

justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind

împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

- paguba iminentă,

definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate

efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de

fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să

îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care

pot fi afectate.

Prin prisma acestor

condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a

fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, curtea de apel apreciind

corect că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sub aspectul cazului

bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului,

ci necesită o evaluare a aspectelor de fond.

Susținerile din

recurs, prin care recurentul procedează în fapt la o reiterare a aspectelor

prezentate în cuprinsul acțiunii introductive, nu sunt de natură a demonstra

nelegalitatea sau netemeinicia soluției și argumentației Curții de apel.

Secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului

temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța

nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază

însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze

verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au

capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate.

Or, se constată că

niciunul dintre argumentele expuse de recurentul-reclamant în fața instanței de

fond sau în calea de atac a recursului nu se circumscriu situațiilor reținute

ca fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ, ci presupun o analiză în fond a legalității actului, care se

realizează de către instanța învestită cu acțiunea în anulare, iar nu pe calea

cererii de suspendare a executării în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Neîndeplinirea

condiției referitoare la existența cazului bine justificat în sensul în art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza susținerilor

recurentului în privința condiției prevenirii unei pagube iminente, atâta timp,

așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de

suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din aceeași

lege.

De altfel, în

privința pagubei iminente, prima instanță în mod corect a reținut că

prejudiciul invocat de reclamantă nu poate justifica, în sine și în mod

independent, soluția de suspendare a executării deciziei contestate, atâta timp

cât consecințele patrimoniale de care se prevalează reclamanta sunt consecința

inerentă a procedurii de executare a actului administrativ în privința căruia

nu a fost răsturnată prezumția de legalitate.

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a

hotărârii atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.A. împotriva Sentinței nr. 5350 din 27 septembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 aprilie 2013.