ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5045/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și precizată la data de 13 septembrie 2012, reclamantul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.P. - Sector 1 București, să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4194091 din 31 mai 2012 până la soluționarea contestației ce face obiectul Dosarului nr. 6394/2/2012.

Prin sentința nr. 5350 din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.A., reținând, în esență, următoarele: Prin Decizia de impunere contestată, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 s-a stabilit în sarcina reclamantului o obligație fiscală în sumă de 1.680.133 lei din care: 581.377 lei reprezentând TVA, 1.011.547 lei reprezentând dobânzi/majorări de întârziere și 87.209 lei reprezentând penalități de întârziere, cu motivarea că, în perioada 01 mai 2005 - 31 decembrie 2009, contribuabilul nu a constituit, evidențiat, declarat și virat la bugetul general consolidat TVA aferentă veniturilor impozabile obținute.

Împotriva deciziei de impunere, reclamantul a formulat o contestație înregistrată la A.F.P. Sector 1 sub nr. 435013 din 29 iunie 2012 și o contestație înregistrată sub nr. 6394/2/2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Curtea de apel a reținut că reclamantul a depus dovada consemnării cauțiunii fixate de instanță în cuantum de 33.603 lei și dovada formulării contestației împotriva actului administrativ-fiscal. Curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la cazul bine justificat, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantului în sensul că dispozițiile legale în materia TVA, în evoluție cronologică, încalcă principiul certitudini.

A reținut instanța că, și anterior anului 2007, legislația incidentă în domeniul TVA nu excludea de plano persoanele fizice de la plata acestei taxe, deoarece se referea la noțiunea de persoană impozabilă, care putea fi atât o persoană juridică, cât și o persoană fizică dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 571/2003. Totodată, anterior anului 2007, exista obligația înregistrării ca plătitor de TVA pentru orice persoană impozabilă. Însa, stabilirea în concret dacă reclamantul avea calitatea de persoană impozabilă anterior datei de 01 ianuarie 2007 implică o cercetare a fondului cauzei întrucât presupune verificarea tranzacțiilor efectuate, natura acestora și a bunurilor vândute pentru a se stabili în concret dacă reclamantul a vândut locuințe proprietate personală/bunuri care erau folosite în scopuri personale (pentru a fi incidente dispozițiile art. 127.2.1 din H.G.

nr. 44/2004) sau a desfășurat de o manieră independentă activități economice de natura celor prevăzute la art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare până la 01 ianuarie 2007). Astfel, tranșarea definitivă a aspectelor menționate presupune practic dezlegarea fondului pricinii, împrejurare ce este incompatibilă cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. În consecință, instanța a reținut că motivele invocate de reclamant nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ și care să răstoarne prezumția de legalitate a acestuia, cu ocazia cercetării sumare a aparenței dreptului, astfel cum impun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cu referire la paguba iminentă, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a reținut că reclamantul nu a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care, în final, actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ. Începerea procedurii de executare silită cu privire la o obligație bugetară, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucură de prezumția de legalitate, nu poate constitui prin ea însăși o pagubă. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel București a declarat recurs reclamantul S.A., în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ. Prin criticile formulate, recurentul-reclamant susține că în cauză există o puternică îndoială în privința prezumției de legalitate a deciziei contestate și expune argumente referitoare la cadrul legal în materia TVA cuprinse în Codul fiscal și în Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 în ceea ce privește noțiunea de activitate economică cu caracter de continuitate. Sub aspectul condiției referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, recurentul-reclamant susține că îndeplinirea acestei cerințe rezultă din posibilitatea punerii în executare a deciziei de impune și din valoarea semnificativă a datoriei fiscale. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate în raport cu art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele arătate în continuare. Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege: - cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; - paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, curtea de apel apreciind corect că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sub aspectul cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond.

Susținerile din recurs, prin care recurentul procedează în fapt la o reiterare a aspectelor prezentate în cuprinsul acțiunii introductive, nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea sau netemeinicia soluției și argumentației Curții de apel. Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate.

Or, se constată că niciunul dintre argumentele expuse de recurentul-reclamant în fața instanței de fond sau în calea de atac a recursului nu se circumscriu situațiilor reținute ca fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, ci presupun o analiză în fond a legalității actului, care se realizează de către instanța învestită cu acțiunea în anulare, iar nu pe calea cererii de suspendare a executării în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Neîndeplinirea condiției referitoare la existența cazului bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza susținerilor recurentului în privința condiției prevenirii unei pagube iminente, atâta timp, așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din aceeași lege.

De altfel, în privința pagubei iminente, prima instanță în mod corect a reținut că prejudiciul invocat de reclamantă nu poate justifica, în sine și în mod independent, soluția de suspendare a executării deciziei contestate, atâta timp cât consecințele patrimoniale de care se prevalează reclamanta sunt consecința inerentă a procedurii de executare a actului administrativ în privința căruia nu a fost răsturnată prezumția de legalitate. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a hotărârii atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.A. împotriva Sentinței nr. 5350 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2013.