ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 967/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. „A” SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice Târgu Mureș,

În principal:

• anularea Deciziei nr.420/2012/ 21.03.2013, prin care s-a soluționat contestația reclamantei;

• anularea Deciziei de impunere nr.F-MS/648/ 27.08.2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr.F-MS/642/ 27.07.2012;

• exonerarea reclamantei de la plata sumelor stabilite prin decizia menționată;

• suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluția definitivă și irevocabilă a cauzei, în temeiul disp. art.15 din Legea nr.554/ 2004.

În subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr.420/2015/ 21.03.2013.

Hotărârea Curții de apel

Prin Sentința nr.39/ 18.02.2014 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis în parte acțiunea, a anulat pct.1 din Decizia nr.420/ 21.03.2013 emisă de pârâtă, referitor la suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.P-MD/648/ 27.08.2012 emisă de pârâtă cu privire la suma de 1.025.394 lei.

A fost obligată pârâta să soluționeze contestația înregistrată sub nr.94201/ 26.09.2012 cu privire la suma de 1.025.394 lei reprezentând impozit pe profit și accesorii, respectiv TVA și accesorii.

A fost respinsă cererea vizând anularea punctului II din Decizia nr.420/ 21.03.2013 emisă de pârâtă, cu privire la suma de 53.890 lei reprezentând impozit pe profit și accesorii, respectiv TVA și accesorii.

Recursurile declarate în cauză

Împotriva sentinței Curții de apel au declarat recurs reclamanta S.C. „A” SRL și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

Recursul formulat de reclamanta S.C. „A” SRL

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, casarea sentinței pentru motivul prevăzut de art.488 alin.(1) pct.3 Cod procedură civilă și, în subsidiar, casarea în parte, întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de disp. art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.

Arată recurenta-reclamantă că la momentul la către a desfășurat relații comerciale cu cele 8 societăți comerciale, informațiile referitoare la inactivitatea acestora nu erau publice, astfel că nu i se poate imputa vreo culpă în acest sens.

Toate facturile verificate de organele fiscale cuprind mențiunile cerute de art.155 Cod fiscal, printre care și denumirea serviciilor prestate. Alături de celelalte documente (situațiile de lucrări, procesele-verbale de recepție), facturile verificate prezintă destule garanții cu privire la veridicitatea cheltuielilor efectuate de societate pentru serviciile de care a beneficiat.

Recurenta-reclamantă mai susține că nu a contestat faptul că societățile cu care se afla în relații comerciale erau inactive, ci a invocat că nu există niciun temei legal care să instituie obligația sa de a verifica aceste aspecte și că s-a aflat în eroare cu privire la inactivitatea societăților contractanților.

3.2. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș

Recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în parte a sentinței criticate în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamantă și menținerii actelor administrative fiscale atacate.

Procedura derulată în recurs

Prin raportul întocmit potrivit dispozițiilor art.493 alin.(2) și (3) Codul de procedură civilă, s-a apreciat că recursurile de față sunt admisibile, opinându-se în sensul soluționării căii de atac conform alin.(7) al aceluiași articol.

Ulterior, în temeiul încheierii pronunțate la data de 9.06.2015 s-a dispus comunicarea raportului către părțile litigante, iar prin Încheierea din data de 17.11.2015, recursurile au fost admise în principiu, conform propunerii raportului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele ce urmează:

Recurenta-reclamantă S.C. „A” SRL a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de disp. art.218 alin.(2) Cod procedură civilă, Decizia nr.420/2012/ 21.03.2013 a DGFP Mureș, prin care a fost adoptată următoarea soluție administrativă:

• 330.121 lei reprezentând impozit pe profit;

• 72.133 lei reprezentând dobânzi/ majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

• 415.789 lei reprezentând taxa pe valoare adăugată;

• 49.518 lei reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe profit;

• 95.465 lei reprezentând dobânzi/ majorări de întârziere aferente TVA;

• 62.368 lei reprezentând penalități de întârziere aferente TVA, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea.

167.774 lei impozit pe profit;

- 2.186 lei reprezentând dobânzi/ majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

2.516 lei penalități de întârziere aferente impozitului pe profit;

25.161 lei reprezentând TVA;

3.478 lei dobânzi/ majorări de întârziere aferente TVA;

3.775 lei reprezentând penalități de întârziere aferente TVA.

Curtea de apel a admis în parte acțiunea, anulând pct.1 al deciziei de soluționare a contestației și menținând decizia cu privire la pct.2.

Această soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt fiscală.

În baza procesului-verbal nr.624/ 22.08.2012 întocmit de organele de inspecție fiscală a fost sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș pentru efectuarea de cercetare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

Conform adresei emisă la data de 17.01.2014 de Ministerul Public, referitor la Dosarul nr.105/P/2013 a fost începută urmărirea penală față de învinuitul B pentru infracțiunea de evaziune fiscală art.9 lit.c) din Legea nr.241/2005 cu referire la art.13 alin.1

2

din Codul penal, constând în aceea că în perioada 2009-2012, în calitate de administrator de fapt al S.C. „C” SRL și a altor 9 societăți comerciale controlate de acesta a creat un lanț tranzacțional, unde prin încheierea de operațiuni comerciale fictive a determinat mărirea nejustificată a cheltuielilor de exploatare, diminuarea bazei impozabile și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale cu suma de 6.904.877 lei.

Printre societățile comerciale implicate în lanțul tranzacțional s-a aflat și societatea reclamantă reprezentată de făptuitorul D în calitate de administrator, față de care se efectuează acte premergătoare sub aspectul infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală și fals la legea contabilității (fila 227 dosar fond).

Potrivit dispozițiilor art.214 Cod procedură fiscală, autoritatea competentă poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Textul legal conține o normă permisivă, astfel că instanța de contencios administrativ competentă poate evalua decizia de suspendare din perspectiva modului în care autoritatea fiscală și-a exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiția excesului de putere cuprinsă în art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004, a proporționalității măsurii și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar s-ar accepta incidența disp.art.214 alin.(1) lit.a) Cod procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

În Decizia nr.420/ 21.03.2013 emisă de DGFP Mureș nu sunt indicate motivele pentru care în cauza de față constatarea infracțiunii ale cărei indicii au format obiectul sesizării penale ar avea o înrâurire deosebită asupra stabilirii obligațiilor bugetare suplimentare, legătură ce ar putea influența soluționarea contestației administrative.

Or, din interpretarea disp. art.214 alin.(1) lit.a) Cod procedură fiscală, rezultă că măsura suspendării poate fi dispusă numai pentru motive temeinice, când există indicii, iar nu simple suspiciuni privind săvârșirea unor infracțiuni iar între posibilul caracter penal al faptelor sesizate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului există o interdependență.

Însă, așa cum rezultă din adresa emisă de Ministerul Public la data de 17.01.2014 (fila 227 dosar), față de administratorul societății reclamante se efectuează acte premergătoare sub aspectul infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală și fals în legea contabilității dar sesizarea penală a fost înregistrată însă din anul 2012, conform Adresei nr.7380/ 9.10.2012.

Așadar, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală și până la data soluționării prezentului recurs (4 ani), organele fiscale nu au făcut dovada că demersul lor a avut o finalitate concretă în sens procesual penal.

În aceste condiții, concluzia evidentă este aceea că suspendarea procedurii administrative s-a realizat cu exces de putere, în sensul disp. art.2 alin.(1) din Legea nr.554/2004, demersul de sesizare a organului de cercetare penală determinând întârzierea nejustificată a soluționării contestației administrative cu consecința încălcării dispozițiilor art.6 alin.1 CEDO, din perspectiva dreptului de acces la o instanță.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a apreciat că organul fiscal investit cu soluționarea contestației formulate de recurenta-reclamantă a dispus suspendarea soluționării petitului din contestație și a obligat recurenta-pârâtă la soluționarea pe fond a respectivei contestații cu privire la suma de 1.025.394 lei reprezentând impozit pe profit și accesorii, respectiv TVA și accesorii.

Soluția instanței de fond de respingere a acțiunii este, de asemenea, corectă cu privire la pct.2 din Decizia nr.420/ 21.03.2013.

Situația de fapt nu este contestată și anume că facturile în cauză este posibil să fi fost emise de societăți inactive, însă susține reclamanta că nu a avut acces la informații cu privire la situația acestora.

Potrivit dispozițiilor art.11 din Codul fiscal (forma în vigoare în perioada relevantă) nu sunt luate în considerare de autoritățile fiscale tranzacțiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al Președintelui ANAF, lista contribuabililor declarați inactivi urmând a fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce asigura aducerea la cunoștință tuturor persoanelor interesate a situației debitorilor declarați inactivi.

Curtea de apel a explicat convingător că în raportul de Decizie nr.5/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă, precum și în raport de jurisprudența CJUE care a statuat că este de competența autorităților și a instanțelor naționale să refuze avantajul dreptului de deducere a TVA dacă, având în vedere elementele obiective s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Așadar, rezultă din jurisprudența CJUE că statele membre dispun de o marjă largă de apreciere în a lua măsuri de combatere a evaziunii fiscale cu condiția ca persoana impozabilă să știe sau să fi trebuit să știe că operațiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârșite de co-contractat. Or, în cauză, reclamanta avea posibilitatea să se informeze cu privire la împrejurarea că partenerii săi contractuali au fost declarați inactivi.

În consecință, Înalta Curte reține că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței, astfel că în temeiul disp.art.496 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de S.C. „A” SRL și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, împotriva Sentinței nr.39 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2016.