ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 695/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 1226/2/2012, printre altele, în baza art. 160 8 C. proc. pen., au fost admise în principiu cererile de liberare provizorie formulate de inculpații M.A. și A.M. În baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., au fost respinse ca neîntemeiate cererile de liberare provizorie sub control judiciar. În baza art. 145 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reprezentantului Ministerului Public de luare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea față de inculpatele C.R. și C.E. În temeiul art. 198 C. proc.

pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reprezentantului Ministerului Public de aplicare a amenzii judiciare inculpatului M.A. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că la datele de 22 februarie 2012, respectiv 24 februarie 2012, au fost înregistrate cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații M.A. și A.M. Inculpatul A.M. a solicitat ca prin hotărârea pronunțată, să se dispună aplicarea dispozițiilor art. 160 2 alin. (3) și (3) 1 raportat la art. 160 10 C. proc. pen., arătând că la dosarul cauzei nu există date și indicii temeinice din care să rezulte că ar fi comis infracțiunile de care este acuzat, că ar prezenta pericol și ar zădărnici aflarea adevărului sau influențarea unor părți din proces, martori sau experți, alterarea, ori distrugerea unor mijloace de probă care să ducă la cunoașterea adevărului în prezenta cauză penală.

Inculpatul a dorit a se lua act că nu are antecedente penale, are o familie organizată a cărei existență a fost asigurată din mijloace licite, fiind cunoscut în societate ca o persoană cu un comportament corespunzător, iar în calitatea pe care o avea, aceea de primar al comunei S, s-a remarcat printr-o conduită adecvată, dând dovadă de corectitudine în soluționarea problemelor ivite în activitatea sa de primar, manifestând bunăvoință și înțelegere față de toți cetățenii comunității, reieșind astfel faptul că buna desfășurare a procesului penal poate fi luată și cu inculpatul în stare de libertate, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, precum și prin instituirea unor obligații stricte în sarcina sa.

Inculpatul a mai arătat că nu există date și indicii temeinice din care să rezulte că, odată pus în libertate, ar zădărnici în vreun mod direct sau indirect aflarea adevărului, prin influențarea unor părți, martori sau experți. Inculpatul M.A. a solicitat instanței să se constate îndeplinite condițiile legale de admisibilitate a cererii de liberare condiționată sub control judiciar, punerea în libertate cu aplicarea disp. art. 160 2 alin. (3) și (3) 1 C. proc. pen. Inculpatul a arătat că nu există nici un indiciu din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunile pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluția din 20 octombrie 2011, arătând că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., fiind astfel îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, invocând în acest sens decizia nr. 17 din 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a mai precizat că la dosarul cauzei nu există nici un indiciu pe care să se întemeieze aprecierea că, odată pus în libertate, acesta ar zădărnici sau influența în vreun fel cursul procesului penal, urmărirea penală fiind finalizată, în acest sens semnând, la data de 09 februarie 2012, procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală. A mai menționat că a fost instituit sechestrul asigurător asupra unui bun imobil, până la concurența sumei de 50.0000 euro.

Inculpatul a mai precizat că au fost audiați martorii din cauză, toți ceilalți inculpați, de asemenea au fost audiați toți martorii, înregistrările telefonice cât și cele din mediul ambiental se află în custodia organelor de urmărire penală și nu pot fi modificate, alterate, distruse în nici un mod prin vreun act sau faptă a acestui inculpat, toate acestea constituind garanții suficiente pentru buna desfășurare a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate. A subliniat faptul că prin încheierea din 03 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 586/2/2012, instanța a dispus punerea în libertate a inculpatului S.O., care se află în aceeași situație cu el, arătând astfel că nu se poate impune în continuare menținerea sa în stare de arest.

Cu privire la circumstanțele favorabile inculpatului, acesta a subliniat că este o persoană instruită, a acordat o atenție deosebită cetățenilor din comuna în care și-a îndeplinit atribuțiile de primar, are o familie organizată, are un copil de 5 luni, are asigurate mijloacele de existență, nu are antecedente penale și a avut o conduită ireproșabilă. La termenul de judecată din 06 martie 2012, Curtea de apel a constatat admisibilitatea în principiu a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, față de dispozițiile art. 160 8 C. proc. pen. întrucât persoanele care le-au formulat sunt dintre cele cărora legea le conferă acest beneficiu (art. 160 6 C. proc. pen.), iar cererile au pertinență funcțională întrucât pot conduce la satisfacerea intereselor părților care le-au formulat, toate cerințele legale care creează limitele admisibilității, prevăzute de art. 160 6 , art. 160 7 și art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen. fiind, totodată, îndeplinite. La același termen, inculpații au fost audiați, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar. Analizând conținutul cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, declarațiile dată în fața instanței și materialul de urmărire penală din Dosarul nr. 77/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DNA, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 22 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus arestarea preventivă a inculpaților M.A. și A.M. pe o durată de 29 de zile, reținându-se că există indicii cu privire la săvârșirea de către inculpați a faptelor pentru care au fost cercetați și că în cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., lăsarea inculpaților în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică în raport de natura infracțiunii pentru care inculpații sunt cercetați, ce prezintă un grad de pericol social ridicat, ce rezultă nu numai din limitele mari de pedeapsă stabilite de legiuitor, dar și din modalitățile și împrejurările concrete în care s-a reținut că au fost comise faptele, precum și din calitatea celor doi inculpați. S-a constatat că inculpații au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. 77/P/2011 din data de 13 februarie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru următoarele fapte: 1. A.M.: - a pretins, direct și indirect (prin intermediul lui S.I.), suma de 1.100.000 euro denunțătorului P.F., lăsând să se creadă că are influență asupra primarului M.A.

pentru a-l determina să întocmească un plan parcelar în care să fie incluse toate terenurile denunțătorului și amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), precum și asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliare Ilfov –G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar și să emită cu rapiditate documentele cadastrale pentru terenurile în cauză, faptă încadrată în infracțiunea de trafic de influență, în formă continuată, prev. și ped. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; - l-a determinat pe S.I. să întocmească la notariat un contract de împrumut fictiv cu denunțătorul P.F., din care să rezulte că S.I.

l-a împrumutat pe denunțător cu suma pretinsă drept mită, iar împrumutul să fie garantat cu terenurile denunțătorului, contract de împrumut întocmit și autentificat sub nr. 1028 la data de 06 iulie 2011 (fără vinovăție de notarul public P.R.A.), prin care s-au atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, și totodată, de a ascunde originea ilicită a acestor bunuri (a sumelor de bani pretinse cu titlul de mită), faptă încadrată ca infracțiunile de fals intelectual, în forma participației improprii (instigare mediată) prev. și ped. de art. 31 alin. (2) C. pen.

rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și, respectiv, instigare la infracțiunea de spălare a banilor, prev. și ped. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000. 2. M.A. -în calitate de primar, a pretins suma de 500.000 euro denunțătorului P.F. (din care a primit 50.000 euro), în scopul de a abuza de prerogativele funcției în exercitarea atribuțiilor de serviciu și a dispune întocmirea unui plan parcelar (de către Comisia Locală de Fond Funciar) în care să fie incluse toate terenurile denunțătorului (în suprafață totală de 23,8 ha) și amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), faptă încadrată ca infracțiunea de luare de mită, prev. și ped.

de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.; - l-a determinat pe finul său, S.O., să încheie un contract de cesiune fictiv, la notariat, cu denunțătorul P.F., prin care denunțătorul să îi cedeze drepturile asupra a două imobile (terenuri) cesionarului (S.O.), contract întocmit și autentificat sub nr. 2611 la data de 28 iulie 2011 (fără vinovăție, de notarul public M.V.), prin care s-au atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă încadrată în infracțiunea de fals intelectual, în forma participației improprii, (instigare mediată), prev. și ped.

de art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; Totodată, prin încheierea acestui contract de cesiune (autentificat sub nr. 2611/28 iulie 2011), s-au transferat bunurile menționate (2 terenuri) din patrimoniul denunțătorului în patrimoniul inculpatului S.O., ascunzându-se astfel originea ilicită a acestora, faptă ce constituie instigare la infracțiunea de spălare a banilor, prev. și ped. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000. După sesizarea instanței de judecată, măsura arestării preventive a inculpaților a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei în temeiul art. 300 1 C. proc.

pen. prin încheierea din 15 februarie 2012. S-a reținut că, potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni (...). De asemenea, liberarea provizorie, fiind o măsură preventivă, trebuie să asigure scopul instituit de legiuitor la luarea acestora, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., și anume pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea (...) inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată (...). De asemenea, s-a reținut că instanța respinge cererea de liberare provizorie sub control judiciar, între altele, atunci când, soluționând cererea potrivit art. 160 8a C. proc.

pen., constată că există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Instanța a avut în vedere împrejurarea că norma prevăzută în art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen.

nu conține o enumerare limitativă a cazurilor în care nu se poate acorda liberarea provizorie, ci se instituie în mod imperativ interdicția acordării liberării provizorii în cele două cazuri menționate, dar fără ca prin acesta să se îngrădească posibilitatea acordată instanței prin alin. (1), de a respinge cererea de liberare provizorie pentru motive care nu se circumscriu neapărat cazurilor din alin. (2) și care, deci, rămân la aprecierea sa, în funcție de datele concrete ale fiecărei spețe, urmând a se verifica în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpaților.

S-a constatat că din coroborarea textelor legale care reglementează măsura arestării preventive și, respectiv, liberarea provizorie sub control judiciar, rezultă că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive, interpretare care este confirmată de decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. în raport de această interpretare, s-a constatat că se mențin temeiurile arestării preventive - art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., situația nefiind schimbată de la momentul verificării legalității și temeiniciei măsurii preventive în temeiul art. 300 1 C. proc.

pen. Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materie, s-a reținut că în cauza Letellier c. Franței, C.E.D.O. a arătat că pot fi invocate mai multe motive pentru care se poate refuza punerea în libertate provizorie a unui inculpat, respectiv: a. existența riscului influențării martorilor, însă acesta se poate diminua odată cu trecerea timpului; b. existența riscului de a se sustrage de la desfășurarea procesului penal, arătând că pericolul sustragerii de la procesul penal nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei pe care o riscă persoana respectivă; c. necesitatea apărării ordinii publice, arătând că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor și prin reacția publică la săvârșirea lor, pot da naștere unui pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă cel puțin pentru o perioadă de timp.

De asemenea, C.E.D.O. a arătat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate (Labita c. Italiei).

S-a mai reținut că la soluționarea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei asemenea cereri trebuie să o aibă datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O, care a statuat că la menținerea unei persoane în detenție instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N. C. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968). În acest sens, instanța de judecată a reținut că cei doi inculpați prezintă circumstanțe personale favorabile: nu au antecedente penale, au o familie organizată, au fost bine integrați în comunitățile locale la dezvoltarea cărora au ajutat în exercitarea funcțiilor în care au fost aleși.

Pe de altă parte, s-a apreciat că în cauză există riscul ca, odată puși în libertate, inculpații să poată influența declarațiile coinculpaților și ale martorilor care sunt în parte angajați sau apropiați ai lor, fiind necesară și privarea de libertate în vederea apărării ordinii publice, în raport de periculozitatea faptelor pentru care inculpații sunt cercetați, modalitățile și împrejurările concrete în care s-a reținut că au fost comise faptele (cu premeditare, cu participarea mai multor persoane care au acționat coordonat), precum și împrejurarea că inculpații aveau calitatea de primari, aspect ce implică o periculozitate sporită, în condițiile în care legea este încălcată tocmai de o persoană aleasă să garanteze respectarea ei, care beneficiază de încrederea societății în acest sens.

Instanța nu și-a putut forma convingerea că interdicția care poate însoți liberarea provizorie ca inculpații să își exercite funcția și să ia legătura cu inculpații și martorii, ar fi suficientă pentru a se asigura că declarațiile acestora nu sunt influențate, în condițiile în care inculpații au avut suficient timp pentru a-și dezvolta o rețea de relații și intermediari, după cum indică procesele-verbale de transcriere a convorbirilor interceptate. S-a apreciat că faptul că înscrisurile probatorii se află la dosarul cauzei și că martorii au dat declarații în cursul urmăririi penale nu apare ca suficient pentru a asigura o bună desfășurare a procesului penal în cursul judecății, esențială fiind audierea în ședință publică, în condiții de contradictorialitate.

Prin urmare, s-a apreciat că necesitatea prezervării ordinii publice și a bunei desfășurări a procesului penal, a aflării adevărului în cauză, primează față de circumstanțele personale ale inculpaților. Deși s-a invocat egalitatea de tratament cu alți inculpați, cercetați în stare de libertate, ca urmare a admiterii unor cereri de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea de apel a apreciat că decizia de admitere sau respingere a unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar trebuie luată în urma analizei individuale a fiecărui caz în parte, iar nu prin analogie cu situația altor persoane, fie ele cercetate în aceeași cauză penală. S-a reținut astfel că situația nu este identică, luându-se în considerare participarea concretă a fiecărui inculpat, precum și folosirea de funcția în care au fost aleși inculpații în vederea săvârșirii faptelor.

Oportunitatea liberării provizorii sub control judiciar a fost evaluată prin raportare la stadiul actual al procedurii, probațiunea nefiind în acel moment începută, iar, pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpaților nu este disproporționată în raport de importanța și complexitatea cauzei, precum și de gravitatea faptelor imputate. Împotriva încheierii din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în termen legal, au declarat recurs inculpații M.A. și A.M, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorii recurenților inculpați și ultimul cuvânt al acestora au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursurile declarate de inculpați, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate pentru considerentele care urmează. Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpații M.A. și A.M., alături de alți inculpați, au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. 77/P/2011 din data de 13 februarie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpatul M.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.; art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen.; art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 289 C. pen.

rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., iar inculpatul A.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000; art. 323 alin. (1) și alin. (2) C. pen.

rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. Inculpații au fost arestați preventiv prin încheierea de ședință din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, constatându-se incidența în cauză a dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., lăsarea inculpaților în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică în raport de natura infracțiunilor pentru care sunt cercetați, ce prezintă un grad de pericol social ridicat, care rezultă nu numai din limitele mari de pedeapsă stabilite de legiuitor, dar și din modalitățile și împrejurările concrete în care s-a reținut că au fost comise faptele, precum și din calitatea celor doi inculpați.

Se reține că, în cauză, temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă, în raport cu dispozițiile art. 143 C. pen., raportat la art. 148 lit. f) C. pen., în baza cărora s-a dispus în cauză arestarea preventivă a inculpaților. Înalta Curte constată că, deși actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpații ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat în încercarea de a zădărnicii adevărul, cererile de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În alin. (2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpații având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpaților prin verificarea temeiniciei cererii. În prezenta cauză, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a constatat admisibilitatea în principiu a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, față de dispozițiile art. 160 8 C. proc. pen., însă în urma analizei conținutului acestor cereri, procedând la evaluarea oportunității liberării provizorii sub control judiciar prin raportare la stadiul actual al procedurii, dar și la durata arestării preventive a inculpaților, a apreciat că cererile sunt neîntemeiate.

Înalta Curte reține că acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpaților, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație. Dimpotrivă, instanței i se cere prin alineatul (2) al articolului 160 2 C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-i împiedica pe inculpați să săvârșească alte infracțiuni sau că aceștia vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date" conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpaților, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice. Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-i opri pe inculpați de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor - în speță fiind vorba despre infracțiuni de corupție -, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpații - circumstanțele personale ale acestora, în sensul că nu au antecedente penale, au o familie organizată, au fost bine integrați în comunitățile locale la dezvoltarea cărora au ajutat în exercitarea funcțiilor deținute, fiind deja avute în vedere de către instanța de judecată. Potrivit deciziei nr. 17/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) teza a II-a și alin. (6) teza a II-a C. proc.

pen., instanța, verificând într-o primă fază dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, procedează apoi la verificarea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia cererii, prin raportare la dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., privind scopul măsurilor preventive, ce constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea inculpatului să se sustragă de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

În absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare judiciară sub control judiciar, instanța trebuie să se raporteze la elementele ce privesc faptele pentru care sunt cercetați inculpații, cât și datele ce caracterizează persoana acestora, respectiv datele concrete din dosar ce justifică sau nu privarea în continuare de libertate, în raport cu probele administrate, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică, impactul social al faptei, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedentele penale. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Prin prisma acestor considerente, soluția pronunțată de Curtea de apel apare ca fiind justă, detenția provizorie putând fi menținută atunci când se constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte aprecieză - astfel cum a dispus și instanța de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpaților M.A. și A.M., având în vedere activitatea infracțională, gravitatea faptelor presupus a fi fost comise, calitatea inculpaților, necesitatea prezervării ordinii publice, acest control fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurenților inculpați au fost avute în vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate. Astfel, este adevărat că inculpații beneficiază de circumstanțe personale favorabile, însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracțiunilor săvârșite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii, frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiuni și urmările negative pe care le produc.

Cât privește egalitatea de tratament cu alți inculpați din prezenta cauză, cercetați în stare de libertate, în mod corect Curtea de apel a reținut că aceștia nu se află într-o situație juridică identică, oportunitatea admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar fiind necesar a fi analizată pentru fiecare inculpat în parte. Totodată, se reține că până în prezent nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.A. și A.M. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.A. și A.M. împotriva încheierii din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile pentru apărătorii desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, ce se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2012.