ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6140/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.Q., asistat de ocrotitorul său legal H.X., în contradictoriu cu pârâtul O.R.I., a solicitat anularea actului administrativ, nedatat, comunicat la data de 27 iulie 2011, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România și obligarea pârâtului la aprobarea cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 3 mai 2011 a formulat cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, iar prin decizia comunicată la 27 iulie 2011 pârâtul a respins cererea sa pentru că nu ar îndeplini prevederile art. 71 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.

Prin întâmpinare, pârâtul O.R.I. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România a fost analizată în termenul de 6 luni de la data înregistrării (termen prevăzut de lege) și s-a constatat, la data analizării cererii, că reclamantul nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 71 alin. (3), nemaiavând calitatea de minor. Prin sentința nr. 909 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamantul C.Q., în contradictoriu cu pârâtul O.R.I., a anulat decizia O.R.I. din 14 iulie 2011 prin care s-a refuzat acordarea dreptului de ședere permanentă reclamantului C.Q. și a obligat pârâtul să aprobe cererea reclamantului, înregistrată la 3 mai 2011 de acordare a dreptului de ședere permanentă în temeiul art. 71 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, că reclamantul decizia O.R.I. prin care s-a refuzat acordarea dreptului de ședere permanentă reclamantului este nelegală, întrucât îndeplinirea condiției de a se afla în stare de minorat trebuia analizată în raport cu data înregistrării a cererii administrative, iar nu în raport cu data analizării efective a acesteia, chiar dacă soluționarea cererii a avut loc în termenul legal. Prin urmare, instanța de fond a constatat că, în cauză, data nașterii raportului juridic de drept administrativ este data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă. În fine, judecătorul fondului a constatat că în raport de îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă la data formulării cererii, refuzul de acordare a acestui drept este unul nejustificat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței civile nr. 909 din data de 10 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâtul O.R.I., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului C.Q. ca neîntemeiată. Recurentul O.R.I. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. (hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal O.R.I. a fost dată cu aplicarea greșită a legii), arătând că instanța de fond a reținut în mod greșit că solicitarea de acordare a dreptului de ședere permanentă trebuia analizată și soluționată în raport de îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege la data depunerii cererii, apreciere întemeiată pe faptul că data nașterii raportului juridic de drept administrativ este data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.

S-a arătat, de către recurent, că prevederile art. 71 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 nu sunt aplicabile în litigiu, atâta vreme cât anterior analizării și soluționării cererii străinul pentru care s-a solicitat acordarea dreptului de ședere permanentă a devenit major, străinul având posibilitatea să-și exercite deplin drepturile, să le valorifice și să și le apere singur. A mai precizat O.R.I. că legiuitorul, prin dispozițiile art. 73 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, nu a prevăzut că verificarea întrunirii condițiilor de acordare a dreptului de ședere permanentă se realizează prin raportare la data depunerii cererii, O.R.I. că aprobarea produce efecte de la data depunerii solicitării, iar prin urmare momentul constatării îndeplinirii cerințelor legale nu poate fi decât acela al aprobării cererii de ședere permanentă.

Or, câtă vreme la momentul analizării situației reclamantului acesta devenise major, în mod corect instituția recurentă a interpretat legea și a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. În context, recurentul a susținut că data nașterii raportului juridic civil are importanță doar prin prisma conținutului acestuia, respectiv a obligației ce revine autorității publice de analizare și soluționare a cererii, iar acordarea dreptului de ședere permanentă nu poate interveni decât în urma constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege. Nu poate fi trecută cu vederea, a arătat recurentul, împrejurarea că la data când a fost soluționată cererea (în termenul legal impus autorității de art. 73 alin. (3) din O.U.G.

nr. 194/2002) reclamantul nu mai îndeplinea condiția privind vârsta, întrucât devenise major. Toate elementele situației de fapt, a apreciat recurentul, confirmă apărarea formulată de autoritatea publică, iar dacă s-ar considera astfel ar însemna să se accepte eludarea dispozițiilor legii și să se ajungă la îndepărtarea de la scopul acesteia, anume protecția minorului, și la obținerea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României într-un mod speculativ.

În fine, s-a relevat că mama reclamantului avea drept de ședere permanentă pe teritoriul României din data de 26 februarie 2010, moment de la care avea posibilitatea să solicite acordarea dreptului de ședere permanentă și pentru fiul său, și că reclamantul a intrat prima dată în România la data de 14 aprilie 2011, această ultimă împrejurare, alături de celelalte aspecte precizate anterior, venind să contrazică faptul că intimatul ducea o viață de familie pe teritoriul României, și să denote, dimpotrivă, intenția cetățeanului chinez C.Q. de a obține cu orice preț un drept de ședere pe teritoriul României. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimatul C.Q. a solicitat respingerea, recursului ca nefondat, cu motivarea că prima instanță a făcut, prin sentința civilă nr. 909 din data de 10 februarie 2012, urmare aprecierii juste a probelor administrate, o interpretare și aplicare corectă a legii.

Judecătorul fondului, s-a arătat, a reținut în mod corect că îndeplinirea condiției de a se afla în stare de minorat trebuia analizată în raport cu data înregistrării la autoritate a cererii administrative referitoare la acordarea dreptului de ședere permanentă iar nu în raport cu data analizării efective a acesteia, argumentat de faptul că data nașterii raportului juridic de drept administrativ este data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă chiar dacă soluționarea cererii a avut loc în termenul legal. A mai învederat intimatul, de asemenea, că instanța de fond a mai reținut, judicios, că acesta îndeplinea, la data depunerii cererii, condițiile legale pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, refuzul autorității publice recurente fiind nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) și ale alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În ce privește motivele invocate prin cererea de recurs intimatul a relevat că acestea sunt, în esența lor, aceleași apărări de fond invocate și în fața primei instanțe, și că recurenta apreciază în mod greșit că legiuitorul ar fi impus un termen de soluționare a cererilor de ședere permanentă de 6 luni, acest termen fiind în realitate "de maximum 6 luni de la înregistrarea cererii". A susținut intimatul că, în lipsa unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun în legea specială O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările și completările ulterioare în ceea ce privește data nașterii raportului juridic de drept administrativ cu privire la îndeplinirea condițiilor speciale prevăzute de art. 71 alin. (3) din O.U.G.

nr. 194/2002, acesta nu poate fi decât data înregistrării cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă, respectiv 3 mai 2011. A mai considerat intimatul că stabilirea datei nașterii raportului juridic de drept administrativ cu privire la îndeplinirea condițiilor speciale prevăzute de art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 nu poate fi lăsată la latitudinea autorității recurente și a datei aleatorii la care se constituie comisia prevăzută de dispozițiile art. 73 alin. (2) din ordonanța de urgență menționată chiar dacă această dată este în interiorul termenului de soluționare.

De altfel, s-a conchis, recurenta a acordat drept de ședere permanentă fratelui geamăn al intimatului, aflat în situație identică cu cea a reclamantului, ceea ce demonstrează că, dacă s-ar accepta opinia autorității publice, s-ar ajunge la situații aberante în care doi frați gemeni minori care devin majori în intervalul de 6 luni prevăzut ca limită maximă pentru soluționare, să primească decizii total diferite, ceea ce este profund inechitabil și în contradicție cu drepturile minorilor. Recursul declarat de O.R.I. împotriva sentinței civile nr. 909 din data de 10 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod întemeiat instanța de fond, interpretând și aplicând corect legea la împrejurările de fapt ale cauzei, pe deplin dovedite, a procedat prin sentința recurată la admiterea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul C.Q. în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. (actualmente I.G.I.) și, pe cale de consecință, la anularea deciziei O.R.I. nr. 1125263/GG/ din 14 iulie 2011 prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România pentru reclamant și la obligarea pârâtului să aprobe cererea reclamantului, înregistrată la data de 3 mai 2011, de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, în condițiile art. 71 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Judecătorul fondului a statuat judicios, în considerentele hotărârii pronunțate, că autoritatea publică pârâtă avea obligația să examineze și să soluționeze cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, întemeiată pe prevederile derogatorii ale art. 71 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare (potrivit căruia "Minorilor ai căror părinți sunt titulari ai unui drept de ședere permanentă li se poate acorda același statut fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1). În cazul în care numai unul dintre părinți este titular al unui drept de ședere permanentă, este necesar consimțământul celuilalt părinte, în formă autentică"), prin raportare la starea de fapt și de drept existentă la momentul înregistrării solicitării (dată la care a luat naștere între părți raportul juridic de drept administrativ) și nu la împrejurări ulterioare, intervenite în cursul termenului de soluționare prevăzut de art. 73 alin. (3) din ordonanță, de maximum 6 luni de la data înregistrării cererii.

Reclamantul C.Q., care s-a născut la data de 23 mai 1993, întrunea incontestabil, la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România (3 mai 2011), cerințele cumulative prevăzute de art. 71 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind probat în litigiu că reclamantul era minor, că mama acestuia H.X. era titulara unui drept de ședere permanentă în România, acordat la data de 26 februarie 2010, și că exista consimțământul tatălui C.T., dat în formă autentică. Soluția adoptată de prima instanță, de anulare a deciziei O.R.I. nr. 1125263/GG/ din 14 iulie 2011 prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România pentru C.Q.

și de obligare a pârâtei să aprobe cererea intimatului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, se impune a fi menținută și din considerente ce țin de aplicarea principiului nediscriminării (în raport cu situația fratelui geamăn al reclamantului, C.Q., căruia cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, formulată la 8 martie 2011, i-a fost aprobată), nefiind de acceptat ca două persoane aflate în situații identice să beneficieze de un tratament diferit din partea autorităților publice. În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că este temeinică și legală hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ. din 1865, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de O.R.I. (actualmente I.G.I.) împotriva sentinței civile nr. 909 din data de 10 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de O.R.I. împotriva sentinței civile nr. 909 din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2013.