ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 octombrie 2020, pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/59/2020, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de CF Timișoara („CFR”), în contradictoriu cu pârâta Agenția de Investigare Feroviară Română - AGIFER, a formulat plângere împotriva investigației și a raportului final al accidentului feroviar produs la data de (..) în stația (..) la ora (..), pe raza Sucursalei Regionale CF Timișoara, Secția de circulație Radna – Ilia, linie dublă electrificată, unde, la expedierea trenului de călători nr. (..)(OTF – CFR Călători), de la linia 1 abătută în direcția Vărădia, pe firul 1 al dublei de circulație, s-a produs deraierea primei osii de la primul boghiu și ridicarea osiilor 2 și 3 ale aceluiași boghiu al locomotivei EA 689 pe profilul contrașinei aparatului de cale nr. 18 din capătul Y al stației. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei AGIFER la emiterea raportului de investigare final cu luarea în considerare a tuturor factorilor care au contribuit la producerea accidentului feroviar, eliminând din CAP. D „Cauzele producerii accidentului – Factori care au contribuit” mențiunea referitoare la „descărcarea de sarcină a roților din partea dreaptă ale primelor două osii sub limita admisă ca urmare a depășirii valorii maxime admise a nivelului în profil transversal pentru aparatele de cale pentru liniile de primiri – expedieri” și înlocuirea acesteia cu mențiunea din proiectul raportului, de la același capitol, respectiv, „descărcarea de sarcină a roților din partea dreaptă ale primei osii sub limita admisă ca urmare a repartizării neconforme a sarcinilor pe osie la locomotiva EA 689”. 1.

Prin sentința civilă nr. 20 din 21 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin sentința civilă nr. 608 din 20 aprilie 2021, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. 1.

Prin decizia nr. 4249 din 28 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit că revine Curții de Apel Timișoara competența teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță. 1.

După pronunțarea regulatorului de competență, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 9 noiembrie 2021, sub nr. x/59/2020*. 1.

Prin sentința civilă nr. 638 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. București - Sucursala Regională de CF Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Investigare Feroviară Română – AGIFER. 1.

Prin decizia nr. 3327 din 15 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. București - Sucursala Regională de CF Timișoara, a casat sentința civilă nr. 638/14.12.2021 a Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. 1.

Dosarul a fost înregsitrat pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal, după casare, la data de 01 august 2023, sub număr x/59/2020**. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 694 din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes invocată de pârâta Agenția de Investigare Feroviară Română – AGIFER prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională CF Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Investigare Feroviară Română – AGIFER, ca lipsită de interes. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 694 din 16 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București-Sucursala Regională de CF Timișoara a declarat recurs, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii. În motivarea recursului, reclamanta critică soluția instanței de fond, pe care o apreciază a fi pronunțată cu greșita aplicare a art. 32 și art. 33 C. proc. civ. Susține, în esență, că justifică interesul atacării raportului de investigare, acesta cuprinzând cauzele producerii accidentului și măsurile de siguranță propuse de AGIFER, iar cauzele astfel determinate stau la baza cercetării disciplinare efectuate de către operatorii feroviari și administratorul infrastructurii feroviare, precum și a cercetării penale efectuate de organele abilitate, astfel încât recurenta-reclamantă, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare, are interesul ca investigația și raportul prin care se finalizează aceasta să fie corecte. Totodată, recurenta-reclamantă reiterează motivele de fapt și de drept ale acțiunii. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă AGIFER a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește excepția nulității recursului, a apreciat că acele critici dezvoltate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se raportează concret la considerentele sentinței atacate și au un caracter formal, neputând, astfel, permite exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. Pe fondul recursului, intimata-pârâtă consideră că sentința recurată este riguros motivată, corespunzător dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. În acord cu legislația incidentă, expusă în preambulul întâmpinării, AGIFER susține că recurenta-reclamantă nu a invocat interesul și dovedit un interes în susținerea prezentei acțiuni, raportat la scopul, obiectivele și concluziile raportului de investigare. Acest raport stabilește doar aspectele de ordin tehnic ale producerii accidentului, neavând ca obiect stabilirea vinovăției sau a răspunderii, iar recurenta-reclamantă manifestă, în realitate, un alt interes, care excede acestei cauze, și anume incriminarea operatorului de transport feroviar. 5. Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare a fost respinsă, ca nefondată, la termenul din 5 februarie 2025, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte stabilind că recursul reclamantei cuprinde critici ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente: Prin sentința recurată, Curtea de Apel Timișoara a reținut că reclamanta-recurentă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de CF Timișoara nu justifică, în condițiile art. 32 alin. (1) și art. 33 C. proc. civ., interesul promovării plângerii împotriva investigației și a raportului de investigare emis de pârâta Agenția de Investigare Feroviară Română - AGIFER cu privire la accidentul feroviar produs la data de (..), în Stația (..), la ora (..). În esență, prima instanță a arătat că, raportat la prevederile art. 6 lit. g și art. 45 din H.G. nr. 117/2010, precum și la dispozițiile art. 20 alin. (6) și 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 73/2019 privind siguranța feroviară, scopul activității de investigare este cel al identificării cauzelor și condițiilor care au determinat producerea accidentului feroviar și formularea unor recomandări de securitate, iar nu acela de a stabili o culpă pentru deficențele constatate, care să influențeze o eventuală cercetare disciplinară efectuată ulterior de către operatorii feroviari și administratorul infrastructurii feroviare. Prin emiterea raportului de investigare, pârâta nu a stabilit nicio obligație în sarcina reclamantei CFR, recomandările din cuprinsul raportului fiind adresate Autorității de Siguranță Feroviară, această instituție având atribuția de a transmite recomandările și a verifica măsurile luate, astfel că susținerea interesului reclamantei în promovarea acțiunii din perspectiva unei viitoare cercetări disciplinare nu se justifică. Înalta Curte consideră necesar a prezenta preliminar dispozițiile legale incidente cauzei, atât cele invocate de pârâta AGIFER și valorificate de instanța de fond, cât și cele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea interesului procesual al promovării și susținerii acțiunii de față. Conform art. 20 din O.U.G. nr. 73/2019 „(1) Agenția de Investigare Feroviară Română, denumită în continuare AGIFER, organ de specialitate în subordinea Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, instituție publică cu personalitate juridică, înființată potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul feroviar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 42/2016, efectuează investigarea accidentelor grave produse în sistemul feroviar. (...) (6) Investigația nu are în vedere, în niciun caz, cu stabilirea vinovăției sau a răspunderii.”. De asemenea, potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 73/2019 „(1) Recomandarea de siguranță emisă de AGIFER în raportul prevăzut la art. 24 alin. (1) nu creează în niciun caz o prezumție de vinovăție sau de răspundere civilă pentru un accident sau incident. (2) Recomandările sunt adresate Autorității de Siguranță Feroviară Română și, atunci când este necesar din cauza caracterului recomandării, Agenției, altor organisme sau autorități din România sau altor state membre. Autoritatea de Siguranță Feroviară Română, precum și alte organisme sau autorități din România, în limitele competențelor lor, iau măsurile necesare pentru a se asigura că recomandările de siguranță emise de AGIFER sau adresate de o autoritate națională de siguranță a altui stat membru sunt luate în considerare și, dacă este cazul, sunt urmate.”. Potrivit art. 6 lit. g din H.G. nr. 117/2010 pentru aprobarea Regulamentului de investigare a accidentelor și a incidentelor, de dezvoltare și îmbunătățire a siguranței feroviare pe căile ferate și pe rețeaua de transport cu metroul din România, investigația reprezintă un „proces desfășurat în scopul prevenirii accidentelor și incidentelor, care include strângerea și analizarea informațiilor, stabilirea condițiilor, inclusiv determinarea cauzelor și, dacă este cazul, emiterea unor recomandări de siguranță. Investigația are statutul juridic de act administrativ, permițând investigatorilor principali să își îndeplinească sarcinile în modul cel mai eficient și în timpul cel mai scurt cu putință. Investigația este realizată independent de orice anchetă judiciară. Investigația nu se ocupă în niciun caz cu stabilirea vinovăției sau a răspunderii.”, o prevedere similară fiind regăsită și în art. 45 din aceeași hotărâre de Guvern. Dispozițiile art. 70 din H.G. nr. 117/2010 prevăd că „(1) Finalizarea investigării se face prin întocmirea unui raport de investigare asupra accidentului/incidentului și stabilirea încadrării finale a accidentului/incidentului. (2) Raportul de investigare descrie obiectivele investigației și cuprinde, dacă este cazul, recomandări de siguranță. (...)”. În fine, art. 76 din H.G. nr. 117/2010 statuează că: „(1) Operatorii economici care desfășoară operațiuni de transport pe calea ferată sau pe rețeaua de transport cu metroul, după ce au primit câte o copie a raportului de investigare asupra accidentului/incidentului, vor proceda, după caz, la: a) efectuarea cercetării disciplinare a personalului propriu, potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare, în sarcina căruia angajatorul a stabilit vinovăție față de cauza producerii accidentului/incidentului; b) efectuarea cercetării disciplinare a personalului propriu, în sarcina căruia angajatorul a stabilit vinovății fără legătură directă cu cauza producerii accidentului/incidentului; c) recuperarea pagubelor materiale înregistrate în urma producerii accidentului/incidentului. (2) Concluziile rezultate în urma cercetării disciplinare se transmit investigatorului principal.”. Raportând aceste prevederi legale la considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a avut în vedere întreaga reglementare a activității de investigare și întocmire a raportului de investigare, omițând efectele pe care acest act administrativ le produce asupra drepturilor și intereselor legitime ale recurentei-reclamante, efecte care justifică interesul de a ataca acest raport în fața instanței de contencios administrativ. Ca o condiție de exercitare a oricărei forme de manifestare a acțiunii civile, art. 33 C. proc. civ. prevede că „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.”. Deși nedefinit în mod formal de noul Cod de procedură civilă, totuși, din interpretarea dispozițiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil și jurisprudența constantă în materie înțeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Condiția interesului de a fi determinat implică existența unui folos practic concret, apreciabil la speță, iar nu de un interes de principiu. Pentru ca interesul să fie legitim și personal, este necesar ca el să nu vină în conflict cu legea, iar folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală. Nu în ultimul rând, interesul este născut și actual atunci când, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Este de necontestat că, potrivit textelor de lege anterior citate, raportul de investigare are ca obiectiv investigarea cauzelor și condițiilor care au condus la producerea accidentului, iar nu stabilirea răspunderii sau vinovăției, cuprinzând, dacă este cazul, recomandări de siguranță (a se vedea art. 70 alin. (2) din H.G. nr. 117/2010), adresate Autorității de Siguranță Feroviară Română, conform art. 26 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 73/2019. Pe de altă parte, stipularea unor recomandări de siguranță adresate ASFR nu reprezintă singurul efect produs de raportul de investigare, adresat unui unic destinatar. Raportul AGIFER produce efecte și în raport cu operatorii economici care prestează un serviciu public de transport, reglementate prin dispozițiile art. 76 din H.G. nr. 117/2010, instituind o conduită obligatorie a acestor operatori, ca urmare a comunicării acestui raport, stabilind că aceștia vor proceda, după caz, la efectuarea cercetării disciplinare a personalului propriu și/sau la recuperarea pagubelor materiale înregistrate în urma producerii accidentului/incidentului. Așadar, susținerea intimatei-pârâte în sensul că raportul conține recomandări adresate numai ASFR este contrazisă de art. 76 din H.G. nr. 117/2010, care prevede obligații impuse operatorilor economici care prestează un serviciu public de transport după comunicarea raportului, dar instanța de recurs are în vedere și dispozițiile art. 73 alin. (2) din H.G. nr. 117/2010, potrivit cărora „OIFR publică raportul final în Buletinul AFER și pe site-ul său din cadrul AFER, în cel mai scurt timp posibil și cel târziu la 12 luni de la data accidentului/incidentului. Raportul de investigare, inclusiv recomandările de siguranță, se comunică operatorilor economici care desfășoară operațiuni de transport pe calea ferată sau pe rețeaua de transport cu metroul implicați, ASFR, victimelor și rudelor acestora, proprietarilor bunurilor deteriorate, producătorilor, serviciilor de urgență implicate, reprezentanților personalului și utilizatorilor acestora și, după caz, organismelor și părților în cauză din alte state membre ale Uniunii Europene.”. Este evident, în aceste condiții, că raportul nu produce efecte care privesc doar ASFR, câtă vreme concluziile sunt aduse la cunoștința unei sfere largi de subiecți, de la operatorii economici care prestează un serviciu public de transport și persoanele vătămate, până la autorități din alte state membre ale UE, cu potențialul declanșării unor acțiuni judiciare de natură civilă, în care raportul să constituie material probator. Astfel fiind, analizând raportul de investigare din perspectiva efectelor pe care le produce asupra reclamantei CFR, respectiv a potențialului vătămător la adresa drepturilor și intereselor acesteia, Înalta Curte constată că, deși raportul AGIFER are în principal un scop tehnic, de stabilire a cauzelor care au condus la producerea accidentului/incidentului și, eventual, de emitere a unor recomandări de siguranță, art. 76 din H.G. nr. 117/2010 impune obligații operatorilor economici care prestează un serviciu public de transport în sensul acționării conform concluziilor raportului de investigare, categorie în care se încadrează și recurenta-reclamantă. Sfera operatorilor economici care prestează un serviciu public de transport este stabilită de prevederile art. 2 din H.G. nr. 117/2010 ca fiind compusă din: a) administratorul/administratorii de infrastructură feroviară; b) gestionarii de infrastructură feroviară neinteroperabilă; c) operatorii de transport feroviar; d) operatorul economic care efectuează operațiuni de transport cu metroul; e) operatorii economici care dețin, în proprietate, în leasing sau cu chirie, linii ferate industriale racordate la infrastructura feroviară publică și/sau la infrastructura feroviară privată deschisă circulației publice; f) operatorii economici care dețin, în proprietate sau cu chirie, vehicule feroviare care circulă pe infrastructura feroviară; g) operatorii economici care desfășoară activități conexe și adiacente transportului feroviar. În speță, ulterior comunicării raportului de investigare, recurenta-reclamantă, în calitate de operator economic care prestează un serviciu public de transport, are obligația de a declanșa procedurile disciplinare cu privire la personalul propriu, precum și procedurile de recuperare a eventualelor pagube materiale înregistrate în urma producerii accidentului/incidentului, astfel încât justifică interesul atacării lui, folosul practic urmărit fiind acela a obține refacerea concluziilor raportului în sensul solicitat prin acțiune. Așadar, interesul procesual al recurentei-reclamante există, îndeplinind și cerințele de a fi legitim, direct, personal și actual, conform art. 33 C. proc. civ. Înalta Curte are în vedere și că, raportul de investigare având natura unui act administrativ, sfera persoanelor care îl pot ataca nu este limitată doar la Autoritatea de Siguranță Feroviară Română, ca destinatară a recomandărilor de siguranță, câtă vreme prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale legitime de a se îndrepta împotriva actului administrativ considerat vătămător. Or, în speță este justificat interesul părții reclamante-recurente de a acționa din perspectiva art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, aceasta invocând prin acțiune o vătămare la adresa drepturilor și intereselor sale legitime, prin aceea că ar fi viciate concluziile raportului asupra cauzelor producerii accidentului ca urmare a neluării în considerare a tuturor condițiilor, dar și o pretinsă lipsă de imparțialitate a AGIFER, iar cauzele astfel constatate și măsurile dispuse prin raport sunt de natură a-i leza interesele. Înalta Curte mai reține că, în analiza interesului procesual, este nerelevant dacă efectele negative pretinse de reclamantă sunt sau nu reale, ele urmând a fi examinate pe fondul cauzei, ci relevante sunt obligațiile generate în sarcina recurentei-reclamante de concluziile raportului de investigare, condiție îndeplinită în speță. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-reclamante, instanța de fond statuând în mod greșit asupra excepției lipsei de interes a acțiunii și respingând cererea în consecință, ca urmare a unei greșite aplicări în cauză a prevederilor art. 33 C. proc. civ. raportat la art. 70 alin. (1) și (2), art. 73 alin. (2) și art. 76 din H.G. nr. 117/2010. Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că ,,În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță...”. Din lectura atentă a normei legale menționate, Înalta Curte constată că pronunțarea unei hotărâri fără a se judeca fondul reprezintă în principiu cauză de casare cu trimitere spre rejudecare. Instanța mai arată însă că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când, faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar fi pusă în situația de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la prima instanță. Sub acest din urmă aspect se impune deci a se realiza o diferențiere între exercitarea competenței proprii unei curți de apel și a celei specifice Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanțe de recurs, raportat la art. 20 alin. (3) amintit. Or, în procesul de față nu este stabilită nicio situație de fapt în raport de care Înalta Curte de Casație și Justiție să aplice normele juridice relevante, prima instanță dezînvestindu-se ca urmare a admiterii eronate a unei excepții procesuale. În consecință, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. PENTRU ACESTE MOTIVE,