ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5188/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, la data de 05.11.2021, sub nr. x/2/2021, formulată de reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, au solicitat: 1. în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborat cu art. 27 alin. (5) din Ordinul 5585/2020, anularea hotărârii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării nr. 10/17.06.2021 de aprobare a raportului final nr. 10/17.06.2021 și a anexei corespunzătoare acestei hotărâri, precum și anularea raportului final nr. 10/17.06.2021; 2. în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării hotărârii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării nr. 10/17.06.2021 de aprobare a raportului final nr. 10/17.06.2021 și a anexei corespunzătoare acestei hotărâri, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1286 din data de 7 iulie 2022, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii și a capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării; a anulat hotărârea Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării nr. 10/17.06.2021 și raportul final nr. 10/17.06.2021; a dispus suspendarea executării hotărârii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării nr. 10/17.06.2021 până la soluționarea definitivă a prezentei cauze; a obligat pârâții în solidar să plătească fiecărui reclamant suma de 4.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr.1286 din data de 7 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs recurenții-reclamanți A, B și C și de recurenții-pârâți Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării. 3.1. În susținerea recursului promovat în cauză, recurenții-reclamanți A, B și C au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, doar în ceea ce privește considerentele prin care au fost respinse motivele de anulare invocate prin cererea de chemare în judecată la punctele II.3, II.4 și III și pe cale de consecință, înlăturarea și înlocuirea acestora cu propriile considerente ale Înaltei Curți, cu menținerea soluției pronunțate. Recurenții invocă nelegalitatea considerentului hotărârii primei instanțe în ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile în care pârâtul Consiliul Național de Etică trebuia să elaboreze raportul final, potrivit art. 42 alin. (7) din Legea 206/2004, termen de recomandare și nu de decădere. În cauza de față, pârâtul Consiliul Național de Etică a primit sesizarea nr. 436 în data de 17.12.2018, iar raportul final aprobat prin hotărârea atacată, a fost elaborat în data de 17.06.2021, la 2 ani și jumătate de la înregistrarea sesizării. Nu rezultă din ce texte de lege a concluzionat prima instanță că termenul de 90 de zile ar fi unul de recomandare și nu unul imperativ, întrucât textul art. 42 alin. (7) din Legea 206/2004 nu confirmă o astfel de interpretare și nici întreaga procedură nu conduce la o asemenea concluzie. Dimpotrivă, textul legal stabilește termenul de 90 de zile ca fiind unul „maxim", ceea ce conduce la caracterul imperativ, fiind reglementat pentru a nu se ajunge la situații precum cea din speța de față. Scopul reglementarii termenului a fost unul menit să asigure un anumit grad de celeritate a procedurii, astfel că nu se poate reține că depășirea lui nu ar afecta în niciun fel dreptul instituției intimate de a emite acte sancționatorii peste termen. Consiliul Național de Etică nu a fost împiedicat de niciun eveniment de forță majoră să adopte raportul în termenul legal maxim de 90 de zile, dând dovadă de pasivitate culpabilă în exercitarea atribuțiilor, iar potrivit legii această pasivitate este sancționată cu decăderea, având în vedere caracterul imperativ al formulării legale conținute în art. 42 alin. (7) din Legea nr. 206/2004. Pasivitatea culpabilă rezultă și din data la care a trimis către INCDFP adresa nr. 769, respectiv 26.11.2020, adică la aproape 2 ani de la înregistrarea sesizării. Chiar dacă s-ar reține data de 26.11.2020, moment de început pentru termenul de 45 de zile prevăzut la art. 11 alin. (3) din Legea 206/2004, în care INCDFP trebuia să emită un raport asupra sesizării, rezultă că termenul până la care pârâtul Consiliul Național de Etică era obligat să aștepte raportul INCDFP a fost 11.01.2021. De la acest termen a început să curgă termenul de 90 de zile în care pârâtul Consiliul Național de Etică trebuia să emită propriul raport, termen care s-a împlinit la data de 11.04.2021, iar raportul final nr. 10 a fost emis la data de 17.06.2021, cu depășirea termenului de 90 de zile de decădere. Recurenții invocă în susținerea argumentației decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 45/2022 pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 161 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului sectorial/acordului-cadru din Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale. Recurenții mai invocă nelegalitatea considerentului hotărârii atacate referitor la constatarea întrunirii unui număr de 14 voturi „pentru” aprobarea hotărârii nr. 10/17.06.2021 și a raportului, în măsura în care, din probele suplimentare va rezulta că aceasta nu a întrunit votul a minim 11 membri, conform art. 17 si 25 alin. (11) din Ordinul nr. 5585/20202. În dovedirea împrejurării că adoptarea actelor atacate a avut loc cu votul a minim 11 membri (respectiv cu 14 voturi pentru), intimatul pârât Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării a depus procesul verbal al întâlnirii pe platforma online zoom a membrilor din 17.06.2021, semnat de președinte D. În acest proces verbal se menționează că au votat „pentru” 14 membri, iar un membru nu a votat. De asemenea, se menționează că voturile exprimate electronic de către membrii Consiliului Național de Etică se atașează la acel proces verbal. Însă, în fața primei instanțe nu a fost depusă și anexa din care să reiasă cele 14 voturi „pentru", exprimate electronic și care să vizeze actele administrative atacate în prezenta cauză. Recurenții invocă nelegalitatea considerentului hotărârii atacate în ceea ce privește constatarea împrejurării că dreptul Consiliului Național de Etică de a aplica sancțiuni ar fi imprescriptibil și că prevederile legii civile privind prescripția nu s-ar aplica în materia răspunderii administrative. Prima instanță a încălcat principiul tempus regit actum, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 C. civ., potrivit căruia legea civilă nu are putere retroactivă, ci dispune numai pentru viitor. Apreciind că răspunderea și, respectiv, dreptul corelativ al intimatului Consiliul Național de Etică de a sancționa, sunt imprescriptibile, prin raportare la prevederile art. 325 din Legea 1/2011 și art. 14 alin. (12) din Legea 206/2004, instanța a încălcat acest principiu, la data săvârșirii pretinsului plagiat (2010), aceste texte legale nu erau în vigoare, acesta din urma fiind introdus prin Ordonanța de Guvern nr. 28/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare). Pe cale de consecință, în stabilirea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acestor presupuse abateri, trebuie avută în vedere legea în vigoare la data săvârșirii lor, iar nu prevederi legale ulterioare. Legea nr. 206/2004, forma în vigoare în anul 2010 nu conținea nicio prevedere în sensul că pârâtul Consiliul Național de Etică ar avea dreptul de a constata și sancționa oricând fapte de plagiat. Nu se poate concluziona asupra caracterului imprescriptibil al acestui drept, întrucât anterior noului Cod civil, cazurile de imprescriptibilitate erau expres prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la orice alte situații și împrejurări pe care legea nu le declară în mod expres ca fiind imprescriptibile. Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă stabilește termenul general de prescripție de 3 ani, care, potrivit art. 7 începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Recurenții consideră că în speță se aplică regula prescriptibilității răspunderii administrative, întrucât prescripția din materia civilă se aplică și în materie administrativă, argument susținut de decizia Curții Constituționale nr. 449/2015. În ceea ce privește momentul de început al cursului prescripției extinctive, recurenții invocă faptul că sesizarea de plagiat a fost înregistrată la Consiliul Național de Etică sub nr. 436/17.12.2018, la 8 ani de la data la care s-ar fi produs presupusul plagiat, iar hotărârea nr. 10/17.06.2021 a fost emisa la 2 ani și jumătate de la înregistrarea sesizării nr. 436/17.12.2018, iar nu în termenul de 90 de zile prevăzut la art. 42 alin. (7) din Legea nr. 206/2004. În ce privește momentul de la care acest termen de trei ani a început să curgă, acesta este anul 2010, momentul la care cartea a fost publicată. Urmărirea și verificarea lucrărilor publicate de cercetători reprezintă atribuția legală a Consiliului Național de Etică, astfel că această instituție trebuia să cunoască faptul publicării ambelor cărți, putând să verifice în ce măsură cartea din anul 2010 a plagiat cartea publicata în anul 2008. În atare condiții, termenul de prescripție a dreptului Consiliului Național de Etică de a aplica sancțiunile din cauza de față a început să curgă cel mai târziu la 31.12.2010 și s-a împlinit la 31.12.2013. 3.2.Recurentul-pârât Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvotării Tehnologice și Inovării și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii de anulare și suspendarea executării hotărârii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării nr. 10/17.06.2021 și a raportului final nr. 10/17.06.2021, privind soluționarea sesizării înregistrate cu nr. 436/17.12.2018, astfel cum a fost completată prin adresele de revenire nr. 641/23.09.2019, nr. 736/03.09.2020, nr. 877/15.02.2021, nr. 959/18.03.2021 și nr. 1017/15.04.2021, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul afirmă că prin adresa nr. 769/23.11.2020 a comunicat INCDFP faptul că a înaintat sesizarea cu nr. 436/17.12.2018 și adresele de revenire înregistrate cu nr. 641/23.09.2019 si nr. 736/3.09.2020 spre competentă soluționare către Comisia de etică de la nivelul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București. Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 206/2004, comisia de etică a Institutului avea obligația de a analiza sesizarea în termen de 45 de zile calendaristice. După expirarea acestui termen, constatând lipsa raportului comisiei de etică, Consiliul Național de Etică a trecut la soluționarea pe fond a speței, în baza dispozițiilor art. 42 alin. (2) lit. b și art. 7 din Legea nr. 206/2004 și a art. 4 din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Național de Etică aprobat prin Ordinul nr. 5585/2020, fiind emisă hotărârea nr. 10 din data de 17.06.2021 prin care s-a aprobat raportul final nr. 10 din data de 17.06.2021 privind soluționarea sesizării înregistrată cu nr. 436/17.12.2018, completată de adresele de revenire nr. 641/23.09.2019, nr. 736/3.09.2020, nr. 877/15.02.2021, nr. 959/18.03.2021 și nr. 1017/15.04.2021. Inacțiunea Comisiei de etică din cadrul Institutului în perioada 23.11.2020 (data primirii sesizării spre analiză) și până la 17.06.2021 (data soluționării speței de Consiliul Național de Etică) nu poate fi justificată, atât timp cât ar fi trebuit să solicite a doua zi de la Consiliul Național de Etică anexele la adresa respectivă, justificat de o atitudine diligentă. Instanța de fond nu a analizat temeinic toate argumentele invocate de recurent și a interpretat, în mod greșit, normele de drept material, sentința instanței de fond conținând motive contradictorii. Referitor la încălcarea dreptului la apărare, prin adresa nr. 1038/22.04.2021, comunicată prin e-mail la Institut (instituția în care reclamanții își desfășoară activitatea), Consiliul Național de Etică a solicitat să transmită printr-o adresă scrisă, în termen de maxim 10 zile lucrătoare de la data comunicării, punctul lor de vedere referitor la sesizarea nr. 436/17.12.2018. Afirmațiile reclamanților că nu ar fi primit adresa prin care să li se solicite punctul de vedere este contrazisă de dovezile de transmitere documente prin e-mail, respectiv adresa nr. 1038/22.04.2021 comunicată persoanelor în cauză. Recurentul consideră că nu există motive de nelegalitate ale actului administrativ care să constituie un caz bine justificat pentru suspendarea executării hotărârii, atâta timp cât, pe fondul cauzei, instanța de judecată nu a reținut vreun motiv de nelegalitate a hotărârii, plagiatul comis de intimați existând și nefiind combătut de instanță. Ceea ce se invocă de către instanța de fond sunt aspecte procedurale, nesusținute de probe. Într-un ultim motiv de recurs, recurentul critică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, determinat de incidența Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 5585/2020 și HG nr. 371/2021, afirmând că este un organism consultativ, fără personalitate juridică, asistența juridică și reprezentarea fiind efectuate prin intermediul ministerului. 3.2. Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs și recurentul-pârât Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, solicitând casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată. În mod greșit prima instanță a obligat în solidar recurentul la plata cheltuielilor de judecată împreună cu pârâtul Consiliul Național de Etică, întrucât obligația este una divizibilă, neexistând o răspundere civilă delictuală prin emiterea actelor emise în virtutea atribuțiilor legale. Mai mult, Consiliul Național de Etică este emitentul actelor administrative anulate în prima instanță, așa încât este nelegală obligarea recurentului de a plăti cheltuieli de judecată. Partea care a căzut în pretenții în prima instanță a fost Consiliul Național de Etică și nu recurentul, care nu poate răspunzător pentru acte și fapte comise de altă entitate. Chiar dacă este organ consultativ al Ministerului Cercetării, Consiliul național de Etică are autonomie decizională și voință proprie în emiterea actelor contestate, poate sta în proces în nume propriu, având capacitate de folosință, așa încât obligația de plată a cheltuielilor de judecată ar fi trebuit să îi aparțină în totalitate. Solidaritatea obligațiilor funcționează numai în cazuri expres prevăzute de lege, atunci când s-a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, însă emiterea unor acte considerate de prima instanță a fi acte administrative, conform legii, nu poate fi asimilată unei fapte ilicite chiar și în situația anulării acestora, fiind acte emise conform atribuțiilor legale. În cazul în care instanța de control judiciar apreciază că recurentul poartă răspunderea pentru actele Consiliului de Etică, obligația ar trebui sa fie una divizibilă și nu solidară, neexistând niciun temei legal pentru o răspundere solidară, instanța de fond omițând să motiveze în vreun fel aplicarea principiului solidarității.

Apărările formulate 4.1. Recurentul-pârât Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenții-reclamanți A, B și C, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. Totodată, la data de 31 ianuarie 2024, recurentul-pârât Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării a depus note scrise cu privire la cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, în cuprinsul cărora a arătat că, potrivit legii, răspunderea juridică aparține acestui din urmă recurent-pârât, care avizează din punct de vedere hotărârile emise de Consiliul Național de Etică. Prin urmare, cheltuielile de judecată impuse prin hotărârea recurată, sunt în sarcina recurentului-pârât Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și nu a Consiliului Național de Etică, care, de altfel, este doar un organism consultativ al ministerului, fără personalitate juridică, fără compartiment juridic și fără buget pentru astfel de cheltuieli. 4.2. Recurenții-reclamanți A, B și C, de asemenea, au înregistrat la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de recurenții-pârâți Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, ca nefondate. 4.3. Deși legal citat, recurentul-pârât Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării nu a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei, față de recursurile formulate de părțile adverse.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013, iar prin rezoluția din data de 15.03.2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs, la data de 13 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Deși toate părțile litigante au formulat recurs, afirmând critici de nelegalitate față de sentința pronunțată, Înalta Curte va proceda la analiza prioritară a motivelor invocate de către recurentul Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, întrucât solicită a fi retractat raționamentul juridic prin care instanța de fond a admis acțiunea, anulând hotărârea nr. 10/17.06.2021 și raportul final nr. 10/17.06.2021, criticile privind reținerea anumitor considerente și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată fiind aspecte subsecvente soluționării fondului. Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., recurentul Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării a susținut existența unor motive contradictorii, în contextul în care instanța de fond nu a analizat toate argumentele invocate în cuprinsul întâmpinării, fiind depusă în calea extraordinară de atac adresa nr. 769/23.11.2020, prin care a comunicat faptul că a înaintat sesizarea cu nr. 436/17.12.2018 și adresele de revenire înregistrate cu nr. 641/23.09.2019 si nr. 736/3.09.2020 spre competentă soluționare către Comisia de etică de la nivelul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București. Cu titlu teoretic, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În cauza de față, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde silogismul judiciar, în mod clar și coerent, fără a fi identificate considerente contradictorii, cu finalitate diferită și care să susțină poziția părții exprimată în calea de atac. Instanța de fond a analizat situația de fapt, prin prisma materialului probator administrat și a concluzionat că nu au fost depuse probe din care să rezulte că sesizarea nr. 436/17.12.2018 și adresele de revenire nr. 641/23.09.2019 si nr. 736/03.09.2020 ar fi fost comunicate de partea recurentă către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București, în atare situație neputând fi aplicate prevederile art. 42 alin. (1) lit. a din Legea nr.206/2004. O astfel de chestiune legată de interpretarea probatoriului și aplicarea prevederilor legale incidente în cauză nu echivalează cu existența unor motive contradictorii, aspect care se traduce în existența unui viciu al actului procedural de natură a conduce la nulitatea acestuia pentru nerespectarea condițiilor formale impuse de art. 425 C. proc. civ. și imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Înalta Curte nu poate reține aplicabilitatea art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., aspectele invocate vizând mai degrabă o aplicare eronată a prevederilor legale, în raport de materialul probator, administrat și în faza recursului, situație în care devine incident art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., menționat de partea recurentă în memoriul de recurs. În calea extraordinară de atac au fost depuse adresa nr. 736/03.09.2020 (fila 23) prin care recurentul Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării afirmă că ar fi comunicat către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București sesizarea nr. 436/17.12.2018 și adresele de revenire nr. 641/23.09.2019 si nr. 736/03.09.2020, fără a se face dovada modalității de comunicare și recepționare, precum și adresa nr. 1038/22.04.2021 (fila 22) referitoare la aceleași aspecte, precum și captură ecran privind transmiterea, prin e-mail, către X@infp.ro a adresei menționate, însoțită de sesizarea persoanei interesate (fila 366). La solicitarea oficială a intimaților reclamanți, înregistrată sub nr. 2596/15.10.2024, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București a comunicat că pe adresa de e-mail a instituției nu a fost primită adresa nr. 1038/22.04.2021 și nici într-o altă formă: fax sau poștă (fila 378). În contextul factual expus anterior, Înalta Curte reține aplicarea corectă a prevederilor legale reprezentate de art. 23 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, aprobat prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4655/2020 și modificat prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 5585/2020, prin care „(1) În vederea respectării prevederilor art. 42 alin. (4) și ale art. 11 alin. (6) din Legea nr. 206/2004, cu modificările și completările ulterioare, și a termenelor prevăzute de acestea, secretariatul CNECSDTI are obligația de a informa conducerea unității sau instituției în care presupusa abatere a avut loc, prin poștă cu confirmare de primire și prin corespondență electronică și scrisoare recomandată cu aviz de primire, privind recepția unei contestații/sesizări și data la care aceasta a fost primită, în termen de două zile de la primirea ei”. Obligația transmiterii sesizării într-o manieră care să dovedească recepționarea înscrisului în materialitatea sa de către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București revenea recurentului Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, chestiune determinantă în ceea ce privește stabilirea: acțiunii de comunicare a conținutului sesizării, a datei la care s-a efectuat comunicarea, dar și de respectare a termenelor prevăzute de actul normativ privind procedura de cercetare a sesizării și finalizare, astfel cum impun dispozițiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 206/2004. Împrejurarea că la dosar a fost depusă captură ecran privind transmiterea, prin e-mail, către X@infp.ro a adresei nr. 1038/22.04.2021, însoțită de sesizarea persoanei interesate nu este suficientă pentru dovedirea îndeplinirii obligației enunțate anterior, atâta timp cât prin adresa oficială nr. 2611/17.10.2024, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București a comunicat că pe adresa de e-mail a instituției nu a fost primită adresa nr. 1038/22.04.2021 și nici într-o altă formă: fax sau poștă. În absența unei probe necontestate privitoare la acest aspect (înscrisul emis de către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului din București bucurându-se de valabilitate, în lipsa aplicării prevederilor art. 304 C. proc. civ.) nefiind administrate alte înscrisuri care să conducă la o situație de fapt contrară celei reținute de prima instanță privitor la modalitatea în care a fost transmisă adresa nr. 769/23.11.2020 (adresă premergătoare celei înregistrate sub nr. 1038/22.04.2021) către instituția în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, Înalta Curte reține corect raționamentul juridic privitor la caracterul nelegal al actelor emise, respectiv hotărârea nr. 10/17.06.2021 și raportul final nr. 10/17.06.2021. Aceasta întrucât termenul de 45 de zile calendaristice de la primirea sesizării, prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 206/2004, nu a început să curgă, chestiune care atrage lipsa parcurgerii primei etape obligatorii la nivelul instituției în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, conform art. 42 alin. (1) lit. a din Legea nr.206/2004, astfel că recurentul nu avea competența legală de a analiza, în mod direct, sesizarea, în condițiile art. 42 alin. (2) lit. b din Legea nr. 206/2004. Cât privește criticile privind încălcarea dreptului la apărare, argument reținut de către instanța de fond în susținerea caracterului nelegal al actelor administrative contestate, Înalta Curte reține pe deplin aplicabil raționamentul juridic expus anterior. În contextul în care nu s-a făcut dovada comunicării adresei nr. 1038/22.04.2021 într-o manieră care să dovedească în mod necontestat transmiterea și recepționarea ei, recurentul nu poate pretinde o altă situație, căci și-ar afirma propria culpă în susținerea poziției procesuale. Față de soluția de confirmare a caracterului nelegal al actelor administrative contestate, Înalta Curte apreciază că nu se mai impun a fi analizate criticile ce vizează suspendarea executării acestora, față de caracterul temporar al măsurii, consolidat prin prezenta decizie. Referitor la obligarea recurentului Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că aplicarea art. 453 C. proc. civ. nu este condiționată de existența personalității juridice a părții căzută în pretenții, înțeleasă ca element constitutiv a acesteia. Câtă vreme actul normativ de organizare și funcționare, reprezentat de Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4655/2020, îi conferă atribuții de emitere hotărâri prin care constată dacă a fost realizată o abatere de la normele de bună conduită; cu identificarea persoanei vinovate și stabilirea sancțiunilor aplicate, hotărâri ce pot fi contestate în procedura judiciară, prevederile art. 451 și următoarele C. proc. civ. îi sunt pe deplin aplicabile. Înalta Curte constată că și recurentul Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării a formulat critici singulare cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, justificat de faptul că emitentul actelor contestate este Consiliul Național de Etică, iar solidaritatea obligațiilor funcționează numai în cazuri expres prevăzute de lege, atunci când s-a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, emiterea unor acte administrative, conform legii, neputând fi asimilată unei fapte ilicite. În atare situație, obligația este una divizibilă, putând fi stabilită doar în sarcina emitentului actelor anulate. O astfel de poziție este eronată, în contextul în care art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile art. 454 C. proc. civ. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451 C. proc. civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamanților și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C. proc. civ. În prezenta cauză, acțiunea de anulare a actelor administrative, reprezentate de hotărârea nr. 10/17.06.2021 și raportul final nr. 10/17.06.2021 emise de Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării a fost formulată și în contradictoriu cu recurentul Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, care, la data de 17.03.2022 a formulat întâmpinare prin care a afirmat caracterul neîntemeiat al acțiunii (fiind depuse în probațiune și suport digital de prezentare înscrisuri) și nu o lipsă de calitate procesual pasivă. Totodată a fost prezent pe parcursul judecății prin consilier juridic, susținând poziția procesuală asupra fondului litigiului. În atare situație nu există temei legal pentru exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme soluția de admitere a acțiunii și de anulare a actelor administrative contestate a vizat și persoana recurentului Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, iar o atare măsură nu a fost contestată, astfel că noțiunea de „parte căzută în pretenții” a dobândit autoritate de lucru judecat, reprezentând temeiul pentru care s-a dispus, și în ceea ce îl privește, aplicarea art. 453 C. proc. civ. Cât privește raportul de solidaritate privind plata cheltuielilor de judecată, criticat, de asemenea, de recurentul pârât, Înalta Curte reține prevederile art. 455 C. proc. civ., vizând situația mai multor pârâți, care, în raport de natura raportului juridic existent între ei pot fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod solidar. Este evident faptul că Regulamentul de organizare și funcționare al emitentului actelor contestate a fost aprobat prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării, în conformitate cu prevederile art. 217 din Legea educației naționale nr. 1/2011, astfel că natura raporturilor juridice între cele două autorități reflectată în actul normativ menționat permite obligarea, în mod solidar, a acestora la plata cheltuielilor de judecată. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării ca nefondate. Recursul declarat de către recurenții reclamanți vizează considerentele hotărârii primei instanțe, relativ la apărări formulate în susținerea demersului procesual și apreciate ca nefondate. Fiind invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-un prim aspect de critică se invocă reținerea eronată a termenului de 90 de zile, în care intimatul Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării trebuia să elaboreze raportul final, ca fiind de recomandare și nu de decădere, potrivit art. 42 alin. (7) din Legea nr. 206/2004 coroborat cu art. 2545 C. civ. Înalta Curte reține, pe de o parte că o astfel de critică, fundamentată atât pe elemente de fapt cât și de drept nu prezintă interes pentru partea reclamantă, chiar dacă, reprezentând un argument în susținerea acțiunii în anulare, a fost analizat succint de către prima instanță și respins ca atare. Soluția de anulare a acestui act administrativ a fost determinată de lipsa curgerii termenului de 45 de zile calendaristice de la primirea sesizării, prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 206/2004, respectiv absența parcurgerii primei etape obligatorii la nivelul instituției în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, conform art. 42 alin. (1) lit. a din Legea nr.206/2004 și lipsa de competența legală a Consiliului Național de Etică de a analiza, în mod direct, sesizarea, în condițiile art. 42 alin. (2) lit. b din Legea nr. 206/2004. În atare situație, întocmirea raportului final nr. 10/17.06.2021 cu nerespectarea termenului în care trebuia întocmit raportul reprezintă un argument fără finalitate practică în cauză pentru partea reclamantă. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar proceda la analiza acestor critici, Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 42 alin. (7) din Legea nr. 206/2004 nu reprezintă un termen de decădere, în contextul în care legea nu procedează la o atare calificare expresă. Acest termen nu a fost instituit ca o garanție în favoarea celui ce i se impută săvârșirea abaterii de la normele de bună conduită, ci ca un termen de recomandare în sarcina Consiliului Național de Etică pentru demararea și finalizarea cercetărilor, iar nerespectarea lui nu atrage ope legis nicio sancțiune, cât timp nu e prevăzută. Aceleași considerente urmează a fi avute în vedere și în ceea ce privește critica referitoare la neîntrunirea numărului de voturi necesar pentru adoptarea hotărârii nr. 10/17.06.2021. Suplimentar, Înalta Curte constată că această apărare urma a fi argumentată și analizată din perspectiva unor probe suplimentare solicitate de partea recurentă prin cererea de recurs și față de care nu s-a insistat cu ocazia dezbaterilor orale. Într-un ultim aspect de critică, recurenții reclamanți au afirmat nelegalitatea considerentelor ce dezleagă caracterul im/prescriptibil al dreptului intimatului Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării de a constata plagiatul și de a aplica sancțiuni. Instanța de fond a reținut, pe de o parte că nu sunt aplicabile dispozițiile Codului civil, ci ale Legii nr. 206/2004, iar pe de altă parte, din economia art. 325 din Legea nr. 1/2011 și art. 14 alin. (12) din Legea nr.206/2004, rezultă că antrenarea răspunderii administrative ar fi imprescriptibilă. Recurenții reclamanți au afirmat caracterul prescriptibil al răspunderii, argumentând că dispozițiile legale speciale reținute de instanța de fond nu erau în vigoare la data publicării lucrării, precum și faptul că prescripția în materie civilă se aplică și în cazul de față. Înalta Curte reține ca fiind întemeiate criticile recurenților reclamanți privitoare la trimiterea eronată la prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011 și art. 14 alin. (12) din Legea nr.206/2004, în contextul în care nu erau în vigoare la data săvârșirii presupusei abateri. Însă nu sunt în măsură să conducă la o admitere a demersului procesual, determinat de împrejurarea că normele legale prin care recurenții reclamanți au justificat caracterul prescriptibil al răspunderii administrative și nelegalitatea actelor administrative contestate, în cuprinsul acțiunii introductive privesc noul Cod civilă (art. 2517 art. 2500 art. 2523 intrat în vigoare la 01.10.2011, respectiv ulterior săvârșirii presupusei abateri. În atare situație sunt valabile considerentele exprimate de către instanța de fond în sensul inaplicării prevederilor noului Codului civil, temeiul legal oferit de recurenții reclamanți în susținerea prescripției dreptului intimatului de a constata abateri și aplica sancțiuni nefiind în vigoare la data săvârșirii presupusei abateri. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A, B și C ca nefondat. Solicitarea recurenților reclamanți A, B și C și recurentului-pârât Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării de obligare a părților adverse la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocat (suportat de recurenții reclamanți) va fi respinsă ca neîntemeiată. Pe de o parte, suportarea cheltuielilor de judecată, de către fiecare recurent, cu titlu de taxă de timbru, a fost în considerarea exercitării propriei căi de atac, respinsă prin prezenta decizie, astfel că nu sunt întrunite condițiile cumulative impuse de art. 453 C. proc. civ. Cât privește onorariul de avocat, pentru care recurenții-reclamanți au depus la dosar facturi fiscale și extrase de cont, privând efectuarea lor în calea extraordinară de atac, Înalta Curte constată că sumele menționate nu au fost defalcate pentru fiecare poziție procesuală exercitată în cauză, ci în mod global, astfel că se află în imposibilitate de determinare a prejudiciului, prin raportare la calitatea de intimat față de recursul declarat de recurenții pârâți. În atare situație se impune respingerea solicitării ca neîntemeiată. PENTRU ACESTE MOTIVE,