ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 721/2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 31 octombrie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanta A S.R.L. (având denumirea actuală B S.R.L.) a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN PENTRU EFICIENȚA ENERGIEI, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate neîndeplinirea condiției suspensive menționate în contractul de finanțare încheiat la 19 noiembrie 2015, din motive neimputabile reclamantei, să constate că nu a fost întrunit acordul de voințe pentru încheierea valabilă a contractului și că, implicit, clauzele prevăzute în condițiile generale și în condițiile speciale referitoare la garanțiile constituite nu pot produce efecte juridice, toate sumele de bani executate în baza acestor garanții urmând a fi restituite, să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive inserate în contractul de finanțare din 19 noiembrie 2015, capitolul condiții speciale, secțiunea 2 lit. d) și secțiunea 6 lit. b) privind comisionul pentru neefectuarea tragerii, să oblige pârâta la restituirea sumei de 29.926,99 USD, în echivalent lei la cursul valutar din data plății, reprezentând comision de netragere a creditului, sumă în privința căreia a fost executată silit, să oblige pârâta la plata către reclamantă a daunelor moratorii, calculate începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată și până în data plății efective a sumei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2631/2019 din 20 septembrie 2019, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu și, în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a luat act că pârâtul își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și a hotărât că cheltuielile procesuale în cuantum de 3.727,34 lei, constând în suma pentru care reclamanta a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru, rămân în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 136 din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. După rejudecare, prin sentința civilă nr. 3189/2021 din 10 decembrie 2021, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.677,98 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1330A din 30 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, a fost respins ca nefondat, apelanta-reclamantă fiind obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.705,36 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Reclamanta B S.R.L. a recurat această din urmă hotărâre, solicitând casarea ei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat principiul fundamental al aflării adevărului, consfințit de art. 22 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 1.236, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268, art. 1.276, art. 1.321, art. 1.322, art. 1.323, art. 1.349, art. 1.350, art. 1.400, art. 1.522 și ale art. 1.535 C. civ., ale art. 12 și ale art. 13 lit. a1), b2) și d3) din Legea nr. 72/2013, precum și ale art. 3 alin. (2 ind. 1) din O.U.G. nr. 13/2011.

Contrar instanței de apel, a afirmat că interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, astfel cum a fost indicată de recurentă, este în concordanță cu regulile de interpretare de la art. 1.266 și art. 1.267 C. civ. și cu voința reală a părților.

În opinia sa, nu poate fi primită interpretarea curții de apel, întrucât contravine voinței reale a recurentei care nu a fost de a semna un contract dezechilibrat, care să-i prejudicieze interesele, iar neîndeplinirea condiției suspensive era susceptibilă de a afecta derularea contractului, fără a fi relevantă intrarea acestuia în vigoare.

A mai susținut că obligațiile a căror eficacitate depindea de îndeplinirea condiției suspensive trebuiau privite prin corelare cu ansamblul celorlalte prevederi contractuale, și nu disparat, prin încetarea contractului toate drepturile și obligațiile corelative rămânând fără efecte juridice.

Din această perspectivă, a apreciat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, fiind dată și cu aplicarea greșită a art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 C. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de voința părților, de scopul contractului, de negocierile purtate între părți și nici de comportamentul lor ulterior semnării acordului sau de clauzele îndoielnice pentru care nu au fost aplicate regulile specifice.

A precizat că recurenta a indicat motivele pentru care este incidentă ipoteza suspendării contractului de împrumut – recomandarea intimatei de a găsi altă instituție care să emită scrisoarea de garanție bancară, însă instanța de apel nu a ținut cont de acestea.

Mai mult, a considerat că instanța de apel în mod greșit a confirmat legalitatea soluției primei instanțe de respingere a administrării probei cu martori ca urmare a reținerii necorespunzătoare a tezei probatorii expuse în susținerea cererii, respectiv discuțiile/negocierile purtate de părți și comportamentul acestora ulterior încheierii contractului pentru a demonstra că în sarcina recurentei nu se putea reține neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale în ceea ce privește demersurile efectuate de aceasta pentru identificarea unei instituții de garantare, pe care le-a și prezentat, respectiv pentru îndeplinirea condiției prevăzute de secțiunea 2 lit. a) pct. c) din condițiile speciale ale contractului. Pe acest temei, a apreciat că prima instanță a încălcat art. 22 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a indicat, în concret, motivele pentru care prevederile art. 12 si 13 din Legea nr. 72/2013 nu ar fi aplicabile cauzei. În acest sens, a precizat că, în realitate, intimata-pârâtă nu a suferit niciun prejudiciu, nefiind îndreptățită la perceperea unui comision nelegal și abuziv pentru neefectuarea tragerilor, calificat ca reprezentând ,,o evaluare anticipată a prejudiciului (...) ca urmare a neîndeplinirii obligației esențiale asumate” de recurentă.

A mai arătat că în speță clauzele abuzive sunt cuprinse în contractul de împrumut la capitolul intitulat condiții speciale, secțiunea 2 lit. d) și secțiunea 6 lit. b) privind comisionul de neefectuare a tragerilor și sunt vădit abuzive, întrucât prevăd obligații contrare, imposibil de executat în condițiile agreate de părți, punând societatea beneficiară în situația de a achita acest comision independent de posibilitatea recurentei de a-și îndeplini obligația de a solicita și beneficia de tragere.

În final, a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.236 și ale art. 1.254 C. civ., întrucât din modul în care a acționat intimata prin emiterea notificării de reziliere și a procedurii executării silite demarate rezulta că scopul încheierii acestui contract l-a reprezentat obținerea comisionului de netragere a creditului, fără a exista certitudinea că intimata ar fi urmat să își îndeplinească obligațiile contractuale întocmai.

În acest context, a precizat că efectul nulității atrage desființarea retroactivă a actului juridic, precum și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acesteia.

La 26 aprilie 2024 intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticând decizia din apel, recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea atacată va fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de casare, se arată că din considerentele deciziei atacate transpare o motivare contradictorie, întrucât în situația neîndeplinirii condiției suspensive – neprezentarea scrisorii de garanție-, contractul nu putea produce efecte juridice, astfel că garanțiile se desființau și, în consecință, prestațiile efectuate trebuiau restituite.

Critica nu se încadrează ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și urmează a fi înlăturată, dat fiind că presupusa contradicție nu este între considerentele hotărârii sau între considerente și dispozitivul acesteia, ci vizează inadvertențe între propria interpretare dată clauzelor contractuale cu privire la condiția suspensivă și considerentele hotărârii.

Nici ipoteza privind ignorarea aspectelor invocate de recurentă în apel nu poate fi circumscrisă ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care acest caz de casare se referă la respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., și nu la nemulțumirea părții față de împrejurarea că instanța de apel nu a dat eficiență tezei de interpretare propuse de recurentă.

Mai mult, verificarea deciziei atacate relevă că în procesul de interpretare instanța de apel a avut în vedere punctul de vedere al recurentei, care, însă, în urma evaluării clauzelor contractuale prin coroborare cu probatoriul și situația de fapt, nu s-a confirmat, motiv pentru care a fost înlăturat.

În continuare, răspunzând criticilor integrate de recurentă în ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că litigiul dintre părți este generat interpretarea divergentă clauzelor contractuale, recurenta considerând că neîndeplinirea condiției suspensive de a preda o scrisoare de garanție bancară afectează însăși intrarea în vigoare a contractului.

Deopotrivă, însă, reține că cercetarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs.

De aceea, în această etapă procesuală, examenul instanței de control judiciar va fi limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de Codul civil pentru interpretarea convențiilor.

Prin clauza cuprinsă în secțiunea 13 din Condițiile generale, s-a stipulat că acest contract intră în vigoare la data semnării sale de către ambele părți, fără a aduce atingere dispozițiilor art. 2 din Condițiile speciale care stabilesc anumite condiții suspensive speciale pentru intrarea în vigoare a dreptului de tragere al beneficiarului, care la lit. a) pct. c) menționează emiterea și primirea de către FREE în original a scrisorii de garanție prevăzută în secțiunea 8.1, într-o formă agreată în prealabil de către FREE.

La clauza cuprinsă în secțiunea 2 lit. d) din Condițiile speciale, s-a stabilit că prima tragere din împrumut va fi făcută în termen de cel mult 6 luni de la semnarea contractului, beneficiarul obligându-se să solicite tragerea restului sumei disponibile în termen de maxim 15 luni de la data efectuării primei trageri, iar prin clauza cuprinsă în secțiunea 6 lit. b) din Condițiile speciale, s-a stabilit un comision de neefectuare a tragerilor în valoare de 1,5% din suma netrasă, acesta urmând a se plăti de către beneficiar în cazul netragerii împrumutului, total sau parțial, în cadrul perioadei de tragere, indiferent de trimiterea de către beneficiar a unei notificări de denunțare. Totodată, s-a menționat că, în cazul expirării perioadei de tragere inițiale fără efectuarea unei trageri din împrumut, comisionul de neefectuare a tragerilor se aplică asupra valorii împrumutului și se plătește în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea perioadei de tragere inițiale.

În opinia recurentei, curtea de apel a nesocotit voința părților, neaplicând, în stabilirea naturii juridice a contractului de finanțare, prevederile art. 1.266 alin. (1), art. 1.267 și art. 1.268 C. civ. în legătură cu secțiunea 2 lit. d) din Condițiile speciale și secțiunea 2 lit. d) din Condițiile speciale.

Contrar susținerilor recurentei, analiza deciziei atacate conduce spre concluzia că la stabilirea voinței părților, instanțele anterioare nu au ignorat acordul de voință, ci i-au dat deplină eficiență, de vreme ce tocmai aprecierea în sensul că de prezentarea scrisorii de garanție nu depindea intrarea în vigoare a contractului, ci a dreptului de tragere a împrumutului a fost cea care a justificat soluția dată asupra pretențiilor reclamantei.

Din această perspectivă, afirmația recurentelor, potrivit căreia cerința privind scrisoarea de garanție ar reprezenta o condiție suspensivă a cărei neîntrunire conducea la încetarea contractului nu este corectă, evaluarea realizată de instanța de apel respectând regulile prevăzute de art. 1.266 alin. (1) și art. 1.267 C. civ., care consacră principiile de interpretare a contractelor (după voința concordantă a părților și sistematice), ci, dimpotrivă, i-a dat relevanță, recunoscând forța juridică a contractului, așa încât Înalta Curte constată că prima critică, circumscrisă de autoarele căii de atac ipotezei cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Teza propusă de recurentă pleacă de la premisa că instanța de apel a ignorat celelalte clauze ale contractului, or, în măsura în care analiza instanței de prim control judiciar este rezultatul interpretării lor coroborate, critica recurentei este lipsită de orice fundament juridic.

De asemenea, examenul în detaliu al deciziei relevă că la stabilirea voinței părților instanța de apel a avut în vedere și elementele prevăzute de art. 1266 alin. (1) C. civ., care, însă, fiind atașate, din perspectivă probatorie, situației de fapt, scapă cenzurii instanței de recurs, al cărei control este limitat la chestiuni de nelegalitate, și nu de netemeinicie, cum este cazul în speță.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1.268 C. civ., Înalta Curte reține că, deși se invocă aplicarea lor greșită, din cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică nicio critică ce ar putea fi circumscrisă unei astfel de ipoteze, argumentele recurentei supunând verificării aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., și nu la existența unor eventuale clauze îndoielnice.

Înalta Curte notează că în interpretarea clauzelor contractelor, regula instituită de art. 1.268 C. civ. devine incidentă doar în măsura în care asupra acordului părților există vreun dubiu din perspectiva clauzelor analizate, stabilirea voinței lor în considerarea unei asemenea reguli de interpretare nu se impunea.

Nici critica îndreptată împotriva considerentelor instanței de apel de confirmare a dispoziției tribunalului de respingere a probei cu martori nu poate fi reținută. Aceasta întrucât, teza probatorie în raport cu care a fost validată soluția primei instanțe este aceeași cu cea afirmată de recurentă în primă etapă procesuală.

Astfel, în prima instanță, așa cum rezultă din încheierea din 12 noiembrie 2021 a tribunalului, proba cu martori a fost solicitată pentru confirmarea convenției încheiate, comisionul de 26.000 euro pentru emiterea scrisorii de garanție bancară, aspecte privind nerespectarea convenției de pârâtă, cât și discuțiile și negocierile purtate între părți. Prima instanță a respins ca neutilă cauzei față de obiectul cauzei și probele administrate deja.

Mai mult, se reține că în apel, fundamentată pe aceleași motive, cererea de administrare a probei cu martori a fost reiterată de autoarea căii de atac, aceasta fiind respinsă de către instanța de apel ca inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

În acest context, cum soluția instanței de apel nu a fost contestată în recurs, considerentele deciziei sub acest aspect, intrate în puterea de lucru judecat prin nerecurare, lipsesc de efecte juridice orice demers al recurentei de desființare a considerentelor instanței de apel care confirmă măsura primei instanțe de respingere a probei cu martori.

Nu poate fi reținută nici teza recurentei potrivit căreia prin considerentele instanței de apel referitoare la pertinența probei cu martori sau cele privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., de vreme ce, pe de o parte, aprecierea asupra utilității și pertinenței unei probe reprezintă un atribut al instanțelor de fond care nu poate fi cenzurat pe calea recursului, în considerarea art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Iar, pe de altă parte, din susținerile recurentei nu se pot desprinde argumente care să releve greșeala instanței de apel, și nu a primei instanțe.

Un alt set de critici a vizat prevederile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 72/2013. În susținere, autoarea căii de atac a arătat că, pe de o parte, instanța de apel nu a indicat în concret motivele pentru care aceste texte de lege nu ar fi aplicabile, iar, pe de altă, aceste clauze sunt abuzive.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte, verificând decizia atacată, constată că în cuprinsul ei se regăsesc motivele care au format convingerea instanței sub acest aspect, relevante fiind considerentele de la pagina (…) par. 2 și 3 din hotărâre.

Deopotrivă, reține, însă, că ele nu pot forma obiectul verificărilor de legalitate, în măsura în care argumentele expuse nu tind să combată raționamentul instanței de apel, ci reiau într-o manieră identică apărările din etapele procesuale anterioare, fără a critica dezlegările date acestora de către instanța de prim control judiciar.

Aceleași concluzii instanța supremă le reține și pentru criticile recurentei ce vizează dispozițiile art. 1.236 C. civ., întrucât ele reprezintă chestiuni de netemeinicie, a căror evaluare implică valorificarea unor elemente atașate situației de fapt și probatorii, demers incompatibil cu calea de atac exercitată.

Astfel, constatând că în cauză motivele invocate nu sunt de natură să justifice măsura casării deciziei recurate, aceasta fiind dată cu respectarea normelor legale aplicabile, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat și, reținând culpa procesuală a recurentei în această etapă procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează să oblige recurenta la plata către intimată a sumei de 8.345,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor aflate la filele (…) din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1330A din 30 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN PENTRU EFICIENȚA ENERGIEI.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 8.345,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2024.