ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2295/2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

- inexistența dreptului pârâtei de a invoca viciile aparente ale lucrărilor sau lipsa aparentă a calităților convenite din lucrările de proiectare și construire cuprinse în situațiile de lucrări nr. 16/28.06.2019, nr. 17/31.07.2019, nr. 18/22.08.2019, parte din lucrările ce au făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. LD 004/2013 privind Autostrada (…) încheiat cu pârâta, urmare a constatării intervenirii recepției prezumate a lucrărilor în condițiile art. 1862 alin. (1) și (2) C. civ.;

- inexistența dreptului pârâtei de a invoca viciile aparente sau lipsa aparentă a calităților convenite ale tuturor lucrărilor de proiectare și execuție obiect al contractului de prestări servicii nr. LD 004/2013 încheiat cu pârâta urmare a constatării intervenirii recepției prezumate la terminarea lucrărilor în temeiul art. 1862 alin. (1) și (2) C. civ. (pentru lucrările din situațiile de lucrări nr. 16/28.06.2019, nr. 17/31.07.2019, nr. 18/22.08.2019) și cele ale art. 1240 alin. (2) C. civ. (pentru lucrările deja plătite).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 C. proc. civ., art. 1270 art. 1240 alin. (2), art. 1350, art. 1516, art. 1851, art. 1880 C. civ., art. 5 și 5.6, art. 7 din Contract, art. 1862 C. civ., art. 9 și art. 35 al H.G. 273/1994.

Prin sentința civilă nr. 2758 din 21.11.2023, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea ca inadmisibilă.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. prin calificarea greșită a caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, instanța de apel apreciind în mod eronat că reclamanta avea la dispoziție o acțiune în realizare. În acest sens, recurenta a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată a privit constatarea inexistenței unui drept al pârâtei, care nu are ca efect și nu tinde la realizarea drepturilor reclamantei.

Titulara memoriului de recurs a susținut că, esențial în cazul acțiunilor în constatare, potrivit art. 35 C. proc. civ., este faptul că hotărârea judecătorească prin care se admite o astfel de acțiune nu modifică situația juridică existentă, ci doar o consolidează, motiv pentru care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, în sensul că nu conține dispoziții susceptibile de executare silită, cu excepția mențiunilor referitoare la cheltuielile de judecată.

De asemenea, s-a mai precizat că nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii în constatare, pe motiv că reclamanta ar avea la îndemână acțiunea în realizare – privind plata lucrărilor, respectiv restituirea garanțiilor – în cadrul dosarelor civile promovate și suspendate, întrucât, din modul de reglementare a mijloacelor de apărare a drepturilor patrimoniale, rezultă că poate exista un cumul de măsuri, fiecare având natura sa specifică, astfel încât, acțiunea în constatare negativă nu constituie o acțiune în realizare corespondentă plății lucrărilor sau restituirii garanțiilor, cum greșit a reținut instanța de apel.

Potrivit titularei memoriului de recurs, elementul care diferențiază acțiunea în realizare promovată în cadrul dosarelor civile dintre părți și suspendate, de cea în constatare, este acela că hotărârea judecătorească se rezumă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept, consolidând o situație juridică anterioară.

S-a mai arătat că eroare instanței de apel cu privire la faptul că dreptului pârâtei îi corespunde corelativ un drept al reclamantei pornește de la ideea că acest drept al reclamantei în realizarea creanțelor vizează plata lucrărilor și restituirea garanțiilor.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că acțiunea în constatarea inexistenței dreptului pârâtei nu tinde spre realizarea drepturilor reclamantei, ci, cel mult, spre consolidarea acestora.

De asemenea, s-a mai precizat că obiectul prezentei acțiunii nu poate fi confundat cu obiectul celorlalte cereri aflate pe rolul instanțelor de judecată, întrucât constatarea inexistenței dreptului intimatei nu are nicio legătură cu drepturile de creanță ale reclamantei, chiar dacă situația de fapt ce trebuie examinată implică analiza premiselor recepției tacite și/sau prezumate. Mai mult, prezenta acțiune nu tinde la realizarea unor drepturi proprii ale reclamantei

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1240 alin. (2) și art. 1862 alin. (3) C. civ. prin raportare la art. 35 C. proc. civ., susținându-se că existența sau inexistența dreptului pârâtei de a reclama viciile aparente ale lucrărilor de proiectare și construcție sau lipsa aparentă a calităților convenite nu poate face obiectul niciunei cereri în realizare, cum greșit reține instanța de apel, întrucât este vorba despre o acțiune în constatare negativă cu privire la un drept al pârâtei.

În opinia autoarei căii extraordinare de atac, prin acțiunea în constatare negativă nu se poate solicita constatarea intervenirii recepției tacite și/sau prezumate, cât timp este vorba despre o situație de fapt.

Prin memoriul de recurs s-a mai susținut că acțiunea în constatare ar fi inadmisibilă numai dacă partea are la dispoziție o cale procedurală pentru realizarea dreptului propriu și nu pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept al părții adverse. A arătat recurenta, dreptului pârâtei nu îi corespunde tot un drept al reclamantei, cum greșit reține instanța de apel, ci o obligație corelativă.

Recurenta-reclamanta a mai arătat că, deși este adevărat că acțiunea în constatare de față presupune, printre altele, și analiza premiselor recepției prezumate în contextul dispozițiilor art. 1862 C. civ. și cele privind analiza recepției tacite a lucrărilor pentru cele care au fost deja plătite de pârâtă, în condițiile art. 1240 alin. (2) C. civ., a pune semnul egalității între cele două situații de fapt relevă analiza și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. prin raportare la prevederile legale anterior evocate, prin identificarea obiectului prezentei cereri cu drepturile din dosarele în care s-a solicitat plata lucrărilor și restituirea garanțiilor de bună-execuție.

Potrivit recurentei, este greșită concluzia instanței de apel referitoare la inadmisibilitatea acțiunii prin prisma scopului urmărit, indiferent dacă s-a promovat sau nu o acțiune în realizare privind plata lucrărilor și/sau restituirea garanțiilor.

La 21 august 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă B S.A. Barcelona Sucursala București, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În susținerea excepției nulității recursului a arătat că motivele invocate prin memoriul de recurs reprezintă reiterarea criticilor formulate atât în fața primei instanțe, cât și a celei de apel cu privire la aspectele de fapt și analiza remediilor contractuale și legale pe care reclamanta le avea la dispoziție, chestiuni de temeinicie și nu de legalitate a deciziei recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a tuturor apărărilor formulate de pârâtă.

Prin rezoluția din 1 octombrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică, termen la care instanța supremă a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat memoriul de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticând soluția instanței de apel din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, precum și a normelor de drept material ale art. 1862 alin. (3) și 1240 alin. (2) C. civ., considerând că existența sau inexistența dreptului pârâtei de a reclama viciile aparente sau lipsa calităților convenite nu puteau face obiectul unei cereri în realizare, cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât este vorba despre o acțiune în constatare negativă cu privire la un drept al pârâtei, prezentul demers judiciar fiind unul admisibil în opinia recurentei.

Potrivit motivelor de recurs invocate ca temei în susținerea căii extraordinare de atac, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prezentul demers judiciar al reclamantei are ca obiect o acțiune în constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a invoca viciile aparente sau lipsa aparentă a calității convenite pentru lucrările realizate în baza contractului de prestări servicii nr. LD004/2013, întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., art. 1862 alin. (3) și art. 1240 alin. (2) C. civ.

Prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea, soluție menținută și de instanța de apel, fiind reținut caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, astfel cum este reglementat de art. 35 C. proc. civ., întrucât prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a urmărit, de fapt, obținerea constatării recepției lucrărilor, iar acțiunea în constatare era exclusă pentru valorificarea efectelor recepției tacite a lucrărilor, întrucât în această ipoteză partea avea la dispoziție acțiunea în realizare.

În calificarea caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, prima instanță a apreciat că reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizare reglementată prin art. 1516 C. civ., având ca obiect efectuarea plății garanției de către pârâtă, în ipoteza în care ar fi avut loc recepția tacită, iar dreptul de creanță era exigibil, potrivit dispozițiilor contractuale. Astfel, pentru a se naște dreptul de creanță al reclamantei nu era necesară formularea distinctă a unei acțiuni sau a unui capăt de cerere distinct prin care instanța să fie sesizată cu constatarea recepției tacite a lucrărilor, întrucât acceptarea tacită reprezintă o situație de fapt, care putea fi analizată și în cadrul acțiunii în realizare a drepturilor născute în raporturile juridice dintre părți.

Mai mult, s-a reținut că reclamanta avea deja deschisă calea unor astfel de cereri privind plata facturilor și restituirea garanției de bună-execuție în urma recepționării lucrării.

Verificarea caracterului admisibil al acțiunii a avut ca temei interdicția promovării acțiunii în constatare, dacă partea putea cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Instanța de apel a menținut soluția inadmisibilității acțiunii, reținând că prima instanță nu a denaturat obiectul cererii de chemare în judecată, cum a susținut reclamanta, ci a observat corect care erau implicațiile unei eventuale analize pe fond a cererii deduse judecății, întrucât constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a invoca viciile aparente ale lucrărilor sau lipsa aparentă a calităților convenite conduceau implicit și la constatarea recepționării lucrării fără rezerve, care, potrivit prevederilor contractuale, ar fi dat naștere dreptului reclamantei de a solicita plata lucrărilor și restituirea garanției de 5% din valoarea acestora. Or, realizarea acestor drepturi nu putea fi făcută pe calea unei acțiuni în constatare.

Din perspectiva motivelor de recurs invocate s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. prin raportare la art. 1240 alin. (2) și art. 1862 alin. (3) C. civ., întrucât existența sau inexistența dreptului pârâtei de a reclama viciile aparente ale lucrărilor de proiectare și construcție sau lipsa aparentă a calităților convenite nu putea face obiectul niciunei acțiuni în realizare, cum greșit a reținut instanța de apel, fiind vorba despre o acțiune în constatare negativă cu privire la un drept al pârâtei.

Potrivit recurentei, nu putea fi reținută inadmisibilitatea acțiunii în constatare, pe motiv că reclamanta ar fi avut la îndemână acțiunea în realizare – privind plata lucrărilor, respectiv restituirea garanțiilor – în cadrul dosarelor civile promovate și suspendate, întrucât, din modul de reglementare a mijloacelor de apărare a drepturilor patrimoniale, rezultă că putea exista un cumul de măsuri, fiecare având natura sa specifică, astfel încât, acțiunea în constatare negativă nu constituia o acțiune în realizare corespondentă plății lucrărilor sau restituirii garanțiilor, cum greșit a reținut instanța de apel.

S-a mai arătat că ceea ce diferențiază acțiunea în realizare promovată în cadrul dosarelor civile dintre părți și suspendate, de cea în constatare pendinte, este faptul că hotărârea judecătorească se rezumă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept, consolidând o situație juridică anterioară, fără a fi susceptibilă de executare silită.

Totodată, s-a mai arătat că, deși este adevărat că acțiunea în constatare de față presupune, printre altele, și analiza premiselor recepției prezumate în contextul dispozițiilor art. 1862 C. civ. și cele privind analiza recepției tacite a lucrărilor pentru cele care au fost deja plătite de pârâtă, în condițiile art. 1240 alin. (2) C. civ., a pune semnul egalității între cele două situații de fapt relevă analiza și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. prin raportare la prevederile legale anterior evocate, prin identificarea obiectului prezentei cereri cu drepturile din dosarele în care s-a solicitat plata lucrărilor și restituirea garanțiilor de bună-execuție.

Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei, întrucât, instanța de apel, dând eficiență în cauză principiului subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului, a asigurat respectarea soluției legislative consacrate de art. 35 C. proc. civ. printr-o aplicare corectă a normei de procedură la situația de fapt reținută.

Potrivit textului de lege anterior evocat „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Acțiunea în constatare are o finalitate preventivă, urmărindu-se pronunțarea unei hotărâri care să statueze, cu caracter definitiv și autoritate de lucru judecat, cu privire la existența în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistența unui drept al pârâtului împotriva reclamantului, această ultimă ipoteză regăsindu-se în cauză.

Dispoziția finală a art. 35 C. proc. civ., care consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, nu face nicio distincție între tezele cărora li se aplică, subsidiaritatea fiind un element comun al cererilor pentru constatarea existenței sau a inexistenței unui drept patrimonial sau nepatrimonial, interpretarea literală a textului legal excluzând concluzia că acest caracter ar fi specific numai acțiunii în constatarea existenței unui drept, cum susține recurenta.

Pentru exercitarea acțiunii în constatare se impune ca partea să nu poată cere realizarea dreptului pe nicio altă cale, să justifice un interes și prin acțiune să nu urmărească contestarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt.

Prevederile legale antereferite consacră, astfel, prevalența acțiunii în realizare în raport cu o eventuală acțiune în constatare, care presupune că acțiunea în constatare va fi respinsă ori de câte ori reclamantul are posibilitatea să își stabilească dreptul pe calea acțiunii în realizare. Nu există drept de opțiune între cele două căi, cum greșit susține recurenta, fiind obligatorie formularea acțiunii în realizare, când aceasta există. Totodată, prin ,,orice altă cale prevăzută de lege” sunt avute în vedere toate mijloacele procedurale disponibile în vederea valorificării dreptului.

Transpunând aceste considerații teoretice la cauza pendinte, se reține că în mod corect instanța de apel a reținut caracterul inadmisibil al cererii în constatare deduse judecății, întrucât reclamanta avea la dispoziție calea acțiunii în realizarea drepturilor de creanță.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a interpretat greșit textul art. 35 C. proc. civ., ci, în acord cu prima instanță, a statuat în mod judicios că demersul judiciar al reclamantei, prin care a solicitat, în contextul art. 1862 alin. (3) C. civ., constatarea inexistența dreptului pârâtei de a invoca viciile aparente ale lucrărilor sau lipsa aparentă a calităților convenite este în legătură cu constatarea recepționării prezumate la terminarea lucrărilor.

Susținerea titularei memoriului de recurs, în sensul că nu exista o altă cale procedurală prin care să obțină constatarea inexistenței dreptului pârâtei, nu poate conduce la înlăturarea prevederilor art. 35 C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a inițiat mai multe demersuri judiciare în vederea valorificărilor drepturilor sale de creanță decurgând din contractul încheiat cu pârâta. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/3/2020 reclamanta a formulat, în subsidiar, o acțiune în realizare pentru plata întregii garanții de bună-execuție la expirarea celor 48 de luni de la recepția lucrării.

De asemenea, dosarul nr. x/3/2021 are ca obiect acțiunea în realizare pentru plata facturilor care depindeau tot de recepție, iar în dosarul nr. x/3/2022 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la verificarea și recepționarea lucrărilor sau pronunțarea unei hotărâri care să suplinească aceste formalități.

Așadar, din moment ce pe rolul instanțelor de judecată au fost demarate mai multe acțiuni pentru obligarea pârâtei la plata facturilor și restituirea garanției de bună-execuție, reclamanta a valorificat căile de realizare a dreptului său privind recepția lucrărilor, astfel că acțiunea în constatare formulată nu era admisibilă.

Totodată, instanța supremă constată că cererea de chemare în judecată pendinte întemeiată pe dispozițiile art. 1240 și art. 1862 alin. (3) C. civ., reprezintă, în mod evident, o acțiune în constatarea efectelor recepției fără rezerve a lucrărilor, cum în mod corect au statuat și instanțele de fond, având ca scop opunerea acestei pretinse recepții în momentul în care reclamanta pretinde plata lucrărilor și restituirea garanțiilor printr-o acțiune în realizare.

Cu alte cuvinte, cum judicios a constatat și instanța de apel, scopul reclamantei este de a obține considerente favorabile în acțiunea în constatare pendinte pe care ulterior să le opună în acțiunile în realizare aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Întrucât legiuitorul a prevăzut caracterul subsidiar al acțiunii în constatare raportat la acțiunea în realizare, iar în speță recurenta a și valorificat acțiuni în realizare pentru obligarea pârâtei la efectuarea plăților, în mod corect instanța a respins acțiunea în constatare ca inadmisibilă.

Legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare limitat pentru dispozițiile art. 35 C. proc. civ., în ideea de a da prioritate tranșării definitive a fondului dreptului litigios pe calea acțiunii în realizare (înlăturând-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile) și numai cu caracter subsidiar, a recunoscut și posibilitatea acțiunii în constatare în ipoteza bine determinată, în care nu este posibil exercițiul acțiunii în realizare.

Concluzionând, nu pot fi reținute criticile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă sub aspectul încălcării prevederilor art. 1240 alin. (2) și art. 1862 alin. (3) C. civ. prin raportare la art. 35 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că s-a realizat o justă interpretare și aplicare a textelor de lege, fiind corect raționamentul logico-juridic expus de instanța de apel în justificarea menținerii soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva deciziei civile nr. 647 A din 12 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva deciziei civile nr. 647 A din 12 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.