ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2166/2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a mai solicitat înscrierea în cartea funciară a fiecărei construcții, a dreptului de proprietate dobândit de proprietarii anteriori, respectiv dreptul de proprietate dobândit de societatea D S.R.L. și dreptul de proprietate dobândit de pârâți de la societatea D S.R.L. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 25.09.2001.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 970 art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, precum și art. 885 alin. (4) art. 888 și art. 894 C. civ.

La 14 octombrie 2020, E a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 25.09.2001 și a actului adițional din 01.10.2001, precum și respingerea cererii de chemare în judecată. Totodată, a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor imobile, alături de moștenitorii lui F, respectiv G, H și I și înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.

La data de 13 noiembrie 2020, E și-a modificat cererea de intervenție, învestind instanța doar cu primul capăt din cererea inițial formulată.

Prin încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2022, instanța a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, societatea J S.A.

La termenul din data de 11 martie 2021, instanța a admis excepția netimbrării cererii de intervenție formulate de E.

Prin sentința civilă nr. 831 din 14.07.2023, Tribunalul Constanța-Secția a II-a civilă a anulat cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E, ca netimbrată, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligată intervenientul E la plata în favoarea reclamantei A S.R.L. a sumei de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 198 din 20 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța-Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantă.

S-a constatat intervenită vânzarea - cumpărarea între B și C, în calitate de vânzători și A S.R.L., în calitate de cumpărător, asupra imobilului situat în Constanța, (...) compus din construcția C18, spațiu comercial în suprafață de 540 mp, înscrisă în cartea funciară nr. (...) a municipiului Constanța și construcția C17, magazie în suprafață de 44 mp, înscrisă în cartea funciară nr. (...) a municipiului Constanța, identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar K, efectuat în cauză și avizat de OCPI.

S-a menționat că hotărârea ține loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul sus menționat.

S-a dispus comunicarea hotărârii, după rămânerea definitivă, către OCPI Constanța în vederea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor art. 894 C. civ.

Au fost obligați pârâții B și C, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 16.698,81 lei, cheltuieli de judecată efectuate în fond, precum și a sumei de 1.450 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei J S.A. la plata cheltuielilor de judecată, formulată de apelanta-reclamantă.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 6 martie 2023 s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta J S.A. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizie, în sensul că în loc de „și construcția C17 [...]” se va menționa „și construcția denumită de părți C2, magazie din tablă, în suprafață de 43 mp din măsurători, 44 mp din acte”.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 03 aprilie 2024, a fost respinsă ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta J S.A. la data de 25.03.2024.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului, deoarece nu a analizat solicitarea părții de revendicare a imobilului, formulată la momentul introducerii în cauză a acesteia și care nu era condiționată în niciun fel de anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a mai arătat că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 6 art. 7 art. 9 art. 14 art. 20 și art. 22 C. proc. civ., nefiind respectate principiile aflării adevărului și al disponibilității procesului civil prin nesoluționarea solicitării de revendicare a bunului imobil și prin pronunțarea hotărârii și cu privire la un bun care nu făcea obiectul cauzei, reprezentat de construcția C17.

În continuare, recurenta a susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel, în rejudecare, s-a limitat la a soluționa cererea de chemare în judecată fără însă a avea în vedere apărările părții privind contractele de vânzare-cumpărare întocmite în mod fraudulos sau împrejurarea că imobilul - construcție C17, în suprafață de 44 mp. nu a constituit obiect al vânzării între recurenta J S.A. și pârâții B și C.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material prin stabilirea eronată a situației de fapt și prin reținerea unor motive străine de condițiile specifice procedurii insolvenței societății D S.R.L. față de actul secret realizat, ascuns judecătorului sindic.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1925 din 25.04.2001 privind deschiderea procedurii insolvenței societății D S.R.L. precum și a actelor întocmite în procedură de către judecătorul sindic și lichidatorul judiciar.

În acest sens, recurenta a arătat că prin sentința nr. 1925 din 23.04.2021 s-a deschis procedura falimentului societății D S.R.L., iar lichidatorul judiciar și judecătorul sindic nu au constatat existența bunului imobil în patrimoniul societății debitoare pe parcursul derulării procedurii insolvenței. Astfel, s-a menționat că aceste aspecte au intrat în puterea de lucru judecat, potrivit art. 430 și art. 435 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a reiterat apărările formulate în fața instanțelor de fond.

b) Împotriva încheierii din 03 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța-Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, pârâta J S.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră că încheierea recurată cuprinde considerente contradictorii, deoarece argumentul pentru care instanța de apel a respins cererea de îndreptare a erorii materiale este în contradicție cu cele consemnate în motivare. Sub acest aspect se arată că, deși instanța reține în considerente solicitarea reclamantei privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției C2, neintabulată, instanța de apel respinge cererea de îndreptare formulată de pârâtă, considerând că a fost identificată în mod corect construcția, nefiind posibilă crearea unei confuzii cu un alt imobil intabulat aparținând recurentei.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A S.R.L. a solicitat respingerea recursului.

De asemenea, recurenta J S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată la 12 aprilie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 11 septembrie 2024 s-a fixat termen la 21 noiembrie 2024.

a) Înalta Curte, analizând decizia atacată precum și încheierea din 6 decembrie 2023, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acestora pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului prevăzut la art. 476 C. proc. civ., prin aceea că nu a analizat solicitarea de revendicare a bunului imobil aflat în litigiu, formulată de pârâtă încă din fața primei instanțe.

Din aceeași perspectivă, a încălcării limitelor învestirii primei instanțe, recurenta a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 5 – îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor, art. 6 - dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, art. 7 – legalitatea procesului civil, art. 9 – dreptul de dispoziție al părților, 20 – respectarea principiilor fundamentale și art. 22 C. proc. civ. – rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar conform art. 22 alin. (6) din același cod, „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Totodată, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Cu toate acestea, devoluțiunea este limitată de ceea ce s-a criticat expres sau implicit de apelant și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Verificând încheierea din 6 decembrie 2023, se constată că apelanta-reclamantă a pus concluzii în susținerea apelului formulat, inclusiv în ceea ce privește apărările formulate de pârâta J S.A., cauza fiind reținută pentru deliberare și, totodată, amânată pronunțarea.

Instanța supremă constată că prin încheierea recurată nu a fost dispusă nicio măsură sau soluție privind fondul litigiului pentru a putea fi analizată din perspectiva încălcării efectului devolutiv al apelului.

În ce privește decizia pronunțată asupra apelului, se constată că instanțele au fost învestită în prezenta cauză cu o cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În fața primei instanțe, pârâta J S.A. a formulat întâmpinare, prin care a susținut nelegalitatea transferului dreptului de proprietate al imobilului în litigiu de la aceasta la societatea D S.R.L., fără însă a invoca vreo excepție de nulitate sau a formula o cerere reconvențională având ca obiect desființarea contractului de vânzare-cumpărare ori revendicarea imobilului.

Prin sentința pronunțată de prima instanță a fost respinsă acțiunea reclamantei pe considerentul că promitenții-vânzători nu au înscris în cartea funciară imobilul compus din mai multe construcții, obiect al promisiunii, astfel că nu a devenit operantă obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, ci doar aceea de plată a clauzei penale și de asigurare a folosinței gratuite asupra bunului până la plata efectivă a sumei datorate, potrivit clauzelor din antecontract.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel doar reclamanta, susținând netemeinicia și nelegalitatea acesteia.

Față de conținutul actelor procesuale ale părților, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod judicios că, în cadrul acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, nu se poate analiza pe cale incidentală valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta J S.A. și D S.R.L., în absența unei cereri reconvenționale având ca obiect anularea acestuia sau a unei excepții de nulitate.

Într-adevăr, simpla invocare a unor apărări care vizează un alt contract decât cel pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății și care nu îmbracă forma unei excepții de nulitate, nu învestește instanța cu analiza legalității contractului de vânzare-cumpărare respectiv, nefiind încălcate dispozițiile legale invocate de recurentă, privind limitele învestirii instanței de judecată și principiul disponibilității procesului civil.

Pe de altă parte, sub aspectul respectării limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a fost învestită doar cu apelul declarat de reclamantă, care a criticat pentru netemeinicie și nelegalitate sentința atacată.

Pârâta J S.A. nu a declarat apel principal împotriva considerentelor sentinței și nici apel incident prin care să reclame omisiunea soluționării vreunei cereri de către prima instanță, astfel încât instanța de apel nu a fost legal învestită pentru a putea verifica acest aspect.

Prin urmare, se constată că nu au încălcate limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, în condițiile în care pârâta nu a învestit instanța de apel prin exercitarea căii de atac.

În egală măsură, nici dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu au fost încălcate de către instanța de apel.

Potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., prin calea de atac a apelului părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile și apărările de la prima instanță, fără ca prin aceasta să se înțeleagă formularea de cereri noi în apel.

Astfel cum s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 28/2015, explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale art. 478 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei vizează încălcarea principiului disponibilității procesului civil și a limitelor învestirii primei instanțe motivat de faptul că instanța de apel a atribuit imobilul C17 reclamantei, deși acesta nu a făcut obiectul tranzacției.

Procedând la verificarea actelor din dosar, instanța supremă constată că prin încheierea dată în camera de consiliu de la 6 martie 2023, instanța de apel a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de pârâta J S.A. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia recurată, în sensul că în loc de construcția C17 se va menționa construcția C2, magazie din tablă în suprafață de 43 mp din măsurători, 44 mp din acte.

În motivare, instanța de apel a reținut că în mod greșit a fost reținută denumirea de C17, în realitate denumirea corectă fiind C2, conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză.

În consecință, instanța supremă constată că, în judecarea fondului, în mod judicios instanța de apel a reținut că obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare l-a constituit și construcția C2, denumită astfel de părți, constatând intervenită vânzarea-cumpărarea și în ceea ce privește această construcție.

În acest context, prin admiterea apelului reclamantei și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul constatării intervenirii vânzării-cumpărării și a construcției C2, reprezentând magazia din tablă, se reține că instanța de prim control judiciar nu a încălcat limitele învestirii primei instanțe prevăzute la art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și nici principiul disponibilității procesului civil consacrat la art. 9 din același cod.

Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în raport cu cele reținute în sentința civilă nr. 1925 din 25.04.2001 și prin actele judecătorului sindic și ale lichidatorului judiciar, efectuate în dosarul de insolvență al societății D S.R.L., instanța supremă constată că acestea se referă la pretinsa ignorare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel încât criticile urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Autoarea recursului critică, în esență, decizia recurată sub aspectul încălcării puterii de lucru judecat prin raportare la aspectele reținute și măsurile dispuse în procedura insolvenței D S.R.L., care au rămas definitive prin închiderea acestei proceduri și din care ar rezulta, în opinia părții, inexistența imobilului ce face obiectul litigiului în patrimoniul societății D S.R.L.

În cauză se constată că prin sentința civilă nr. 1925 din 25.04.2001 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței societății D S.R.L., fără însă a fi analizată situația juridică a imobilului aflat în litigiu.

Așadar, nefiind analizat patrimoniul debitoarei, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a sentinței de deschidere a procedurii insolvenței societății D S.R.L. cu privire la acest aspect.

În ceea ce privește măsurile luate de judecătorul sindic și lichidatorul judiciar în procedura insolvenței, instanța supremă subliniază că acestea nu se impun cu putere de lucru judecat într-un alt litigiu, deoarece doar hotărârea judecătorească prezintă un astfel de efect.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora numai hotărârea judecătorească prin care se tranșează în tot sau în parte fondul litigiului și cea prin care se soluționează orice alt incident procedural care leagă instanța au de la pronunțare autoritate de lucru judecat în ceea ce privește chestiunea tranșată.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură dintre cele invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanța de apel, în judecarea fondului, nu a prezentat motivele pentru care a admis acțiunea reclamantei și nu a analizat apărările pârâtei privind situația juridică a imobilului.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de prim control judiciar a prezentat situația de fapt, a identificat transferurile anterioare ale proprietății imobilului în litigiu și a analizat clauzele antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanta A S.R.L. și pârâții B și C, constatând că în favoarea promitentului cumpărător a fost stabilită o clauză penală pentru situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu se încheie din cauză că promitenții vânzători nu intabulează imobilul și o altă clauză prin care părțile au convenit că oricare dintre acestea au dreptul de a se adresa instanței de judecată în vederea obligării cocontractantului la perfectarea actului.

În continuare, instanța de apel a reținut că reclamanta a exercitat dreptul de opțiune între modalitatea de executare în natură prin perfectarea contractului pe cale judiciară și cea de executare prin echivalent, sub forma clauzei penale, formulând acțiune în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul dispozițiilor art. 1073 C. civ.

În acest context, instanța de apel a analizat și a constatat ca fiind îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru validitatea contractului de vânzare cumpărare, reținând că promitenții – vânzători erau proprietarii imobilului atât la data perfectării promisiunii, cât și la data pronunțării hotărârii, obiectul a fost identificat, prețul a fost achitat, pârâții B și C nu figurau cu creanțe bugetare restante, iar aceștia au refuzat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește apărările pârâtei privind situația juridică a imobilului, instanța de prim control judiciar le-a analizat, constatând că, deși pârâta J S.A. este înscrisă în cartea funciară ca proprietar al imobilului, în lipsa unui titlu care să confirme această înscriere și în prezența actelor succesive care atestă transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, nu se poate contesta calitatea de proprietari a pârâților B și C.

De asemenea, în ceea ce privește caracterul pretins fraudulos al transferurilor asupra imobilului, invocate de recurenta-pârâtă, instanța de apel a reținut că, deși actele translative de proprietate au fost contestate prin întâmpinarea formulată de pârâta J S.A. și prin cererea de intervenție principală formulată de E, acestea nu au fost anulate, astfel că efectul translativ de proprietate s-a produs.

Totodată, instanța de apel a motivat că, deși pârâta J S.A. a formulat apărări în ceea ce privește transferul fraudulos al proprietății, aceasta nu poate analiza valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare pe cale incidentală în lipsa invocării unei excepții de nulitate sau a unei cereri reconvenționale având ca obiect anularea contractului.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care a admis apelul, a schimbat în parte sentința și a admis acțiunea formulată de reclamantă, și, totodată, a prezentat argumentele pentru care a respins apărările părților privind situația juridică a proprietății.

În continuare, recurenții au invocat pretinse considerente contradictorii ale deciziei și motive străine de natura cauzei, fără însă a identifica în concret aceste situații.

În concluzie, din examinarea deciziei atacate rezultă că aceasta conține considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele și apărările formulate în cauză, care explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, neputând fi reținută lipsa de coeziune a considerentelor deciziei atacate și nici lipsa unei motivări sau doar a unei motivări străine ori contradictorii.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a stabilit eronat situația de fapt și nu a examinat cauza sub toate aspectele pornind de la convenția părților și legislația specială incidentă pentru ca ulterior să stabilească efectele prevederilor contractuale și măsura ce ar putea fi dispusă.

Instanța supremă constată că motivul de recurs este invocat doar formal, nefiind relevată încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material prin decizia atacată, ceea ce pune instanța de recurs în imposibilitatea de a efectua un control de legalitate sub acest aspect.

Așa fiind, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat.

În sfârșit, criticile privind nelegala citare în apel a intimatei C, prin curator special, avocat L, nu vor fi analizate, deoarece au fost formulate de recurentă pentru prima dată prin concluziile orale de la termenul de dezbatere a recursului, cu mult peste termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

b) Înalta Curte, analizând încheierea din 3 aprilie 2024, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că încheierea recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece instanța de apel, deși reține în mod corect solicitarea reclamantei privind perfectarea vânzării asupra construcției C2, neintabulată, ulterior constată că această construcție a fost corect identificată și nu există vreun risc de confuzie cu o altă construcție intabulată aparținând pârâtei.

Verificând încheierea recurată se constată că instanța de apel a reținut că prin cererea de îndreptare a erorii materiale petenta nu a invocat existența unei erori materiale propriu-zise, ci a susținut că urmare a lipsei mențiunii privind neintabularea construcției C2 se poate crea confuzie cu un alt imobil aflat în proprietate pârâtei J S.A.

În continuare, instanța a analizat susținerile petentei și a constatat că nu este posibilă crearea unei confuzii cu un alt imobil aparținând pârâtei în suprafață de 211 mp, care nu a făcut obiectul judecății, raportat la înscrisurile din dosar care identifică imobilul în litigiu.

Înalta Curte constată că încheierea recurată este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nu cuprinde considerente contradictorii, instanța de apel reținând în mod judicios că petenta nu a invocat o eroare materială propriu-zisă.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără însă a indica în concret norma de drept material încălcată sau aplicată greșit.

Prin urmare, se constată că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal.

Pentru toate considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta J S.A. împotriva încheierii de ședință din 6 decembrie 2023 și a deciziei civile nr. 198/LP din 20 decembrie 2023, precum și împotriva încheierii din 3 aprilie 2024, toate pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 9.520 lei, potrivit facturii nr. 1498 din 28.05.2024 emise de M SCA și extrasului emis de N Bank S.A. din 20.11.2024, precum și cheltuielile de transport în cuantum de 983,38 lei, potrivit facturii nr. 1584 din 20.11.2024.

În consecință, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport cu solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea referitoare la cheltuielile de judecată și să fie acordată intimatei cu acest titlu suma de 10.503,38 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de pârâta J S.A. împotriva încheierii de ședință din 6 decembrie 2023 și a deciziei civile nr. 198/LP din 20 decembrie 2023, precum și împotriva încheierii din 3 aprilie 2024, toate pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante A S.R.L. suma de 10.503,38 lei, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.