ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 384/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 07.12.2006, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu SC C. SA, SC D. SRL., E. și F. au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/30.03.1999, y/18.05.1999 și z/19.08.2003.

Prin încheierea din 25.05.2012 cauza a fost suspendată în temeiul art. 243 (1), (21) din C. proc. civ., până la numirea unui curator pentru pârâta F. în dosarul civil nr. x/2008, având ca obiect punere sub interdicție.

Prin Decizia civilă nr. 643/23.09.2014 a Tribunalului Constanța a admis recursul formulat de recurentele reclamante A. și B., împotriva încheierii de ședință din data de 25.05.2012 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți SC C. SA, SC D. SRL, F. prin curator G., H., și H., a casat încheierea din data de 25.05.2012 și a trimis cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

Prin Sentința civilă nr. 11761/16.10.2015 a Judecătoriei Constanța s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța și s-a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin Sentința civilă nr. 420/06.03.2017 Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantele A., și B., în contradictoriu cu pârâții SC C. SA, SC D. SRL și G. (moștenitorul pârâtei F.).

S-a respins cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtele SC H. SA și SC H. SA Sucursala Constanța, ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 10/C din 08 februarie 2019 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul civil formulat de apelantele reclamante A., și B., în contradictoriu cu intimații pârâți SC C. SA, SC D. SRL, G., SC H. SA, și SC H. SA Sucursala Constanța, împotriva Sentinței civile nr. 420/06.03.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2006.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea.

A constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.03.1999 la BNP I., încheiat între SC C. SA Constanța și SC D. SRL, a contractului de vânzare-cumpărare înscris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare sub nr. x/18.05.1999, încheiat între SC D. SRL și E. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.08.2003 la BNP J., încheiat între SC C. SA și F..

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în principal următoarele:

a) Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, decizia atacată cuprinzând motive contradictorii.

În analizarea capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor, instanța a reținut în mod corect faptul că reclamantele au făcut dovada că imobilul a fost proprietatea autorului acestora, defunctul K., că imobilul a fost "preluat din proprietatea autorului reclamantelor fără niciun titlu", că societatea C. SA nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului, și că, în consecință, aceasta nu putea transmite un astfel de drept prin contractele de vânzare cumpărare încheiate cu SC D. SRL și F., potrivit principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

În raport de împrejurarea că autorul recurentelor-reclamante a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului și că imobilul a fost preluat fără niciun titlu, consecința este aceea că dreptul de proprietate a continuat să existe în mod valabil în patrimoniul autorului recurentelor-reclamante și s-a transmis acestora pe cale succesorală.

În analiza capătului de cerere în revendicare, instanța arată că "în acest cadru procesual (reclamantele) nu pot obține recunoașterea că titlul lor este mai bine caracterizat, chiar dacă prin prezenta hotărâre s-a produs o invalidare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții chemați în judecată în revendicare", reținând deci că acestea au un titlu, dar că stabilirea împrejurării că acesta este mai bine caracterizat nu ar urma să se realizeze în prezenta cauză.

Noțiunea de titlu mai bine caracterizat presupune prin ipoteză existența în concurs a unui titlu al reclamantului care revendică bunul și a unuia opus de pârâtul care deține bunul.

Cu toate acestea, instanța respinge ca neîntemeiat capătul de cerere în revendicare, cu o motivare contradictorie în sensul că apelantele reclamante nu dețin la data soluționării prezentei cauze un titlu de proprietate recunoscut.

Tot în mod contradictoriu instanța reține că deși s-a produs o invalidare a contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce reprezintă un conflict între titlu și posesie, recunoașterea că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat (ceea ce are ca ipoteză conflictul între titluri, ar urma să se realizeze prin comparare în cadrul litigiului ce face obiectul Dosarului nr. x/1998 al Judecătoriei Călărași.

b) Este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, fiind nesocotite dispozițiile art. 480, 644, 655 și 688 C. civ., precum și principiile efectelor nulității actului juridic.

Deși instanța a constatat în mod corect că imobilul din municipiul Constanța, Bd. x, a fost proprietatea defunctului K., că acesta este autorul reclamantelor, că imobilul a fost preluat de stat fără niciun titlu, reține totuși în mod nelegal că reclamantele nu dețin la data soluționării prezentei cauze un titlu de proprietate recunoscut.

În realitate, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului a existat în patrimoniul defunctului K. la momentul deschiderii succesiunii acestuia (preluarea bunului de către stat neavând niciun efect), dreptul s-a retransmis pe cale succesorală către recurentele-reclamante.

Or, concluzia instanței în sensul că reclamantele nu ar deține un drept de proprietate recunoscut este nelegală întrucât nesocotește dispozițiile legale respectiv cele ale art. 644 C. civ. care reglementează dobândirea/transmiterea dreptului de proprietate pe cale succesorală ("Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune"), pe cele ale art. 650 și art. 688 C. civ. 1864 care reglementează transmisiunea succesorală și efectele acceptării succesiunii (art. 650 C. civ. 1864 - care reprezintă temeiul acțiunii prin care titularul dreptului de proprietate solicită recunoașterea respectării dreptului său.

Instanța în mod nelegal a apreciat că acțiunea în revendicare nu poate fi primită întrucât în acest cadru reclamantele înțeleg să opună titlul lor titlului pârâtului, succesor al cumpărătorilor E. și F., iar efectul admiterii acțiunii în nulitate și desființării titlului dobânditorilor E. și F. este reintrarea bunului în patrimoniul SC C. SA, respectiv SC D. SRL care nu au fost chemate în judecată în calitate de pârâți în acțiunea în revendicare.

Instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare în cauză a principiilor efectelor nulității actului juridic și a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Dacă unul dintre principiile efectelor nulității actelor juridice este cel al repunerii părților actului juridic desființat în situația anterioară, instanța îl aplică în mod greșit în soluționarea cererii în revendicare, întrucât în realitate, ca urmare a invalidării contractelor de vânzare cumpărare, nu are loc o reintrare a bunului în patrimoniul SC C. SA, respectiv D. SRL.

Sub aspectul soluționării cererii în revendicare, invalidarea contractelor de vânzare-cumpărare are ca efect constatarea că există un conflict între titlul recurentelor-reclamante și posesia exercitată de intimatul-pârât G.. Se subliniază, în principal, că prin capătul de cerere în revendicare s-a solicitat obligarea intimatului-pârât la restituirea imobilului, ca urmare a constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare (deci pentru ipoteza unui conflict titlu-posesie) iar, în subsidiar, prin compararea titlurilor.

Ca urmare a greșitei interpretări și aplicări a principiilor efectelor nulității, instanța a pronunțat cu privire la capătul de cerere în revendicare o soluție care contravine și dispozițiilor art. 480 C. proc. civ.

Cel care în cauză exercită stăpânirea materială a bunului este intimatul - pârât G., succesor al cumpărătorilor E. și F., adică cel căruia reclamantele înțeleg să îi opună titlul lor și de la care se revendică bunul.

Întrucât contractele de vânzare-cumpărare încheiate de E. și F. au fost invalidate, revendicarea se circumscrie situației în care numai o parte are un titlu, existând un conflict între titlul recurentelor-reclamante și posesia exercitată de intimatul-pârât G..

Instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și să admită cererea în revendicare, obligând pe intimatul - pârât G. să lase recurentelor-reclamante în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în principal următoarele:

a) Instanța de apel, în mod nelegal, a modificat temeiul juridic al cererii deduse judecații și a motivat soluția pronunțată în primă instanță prin raportare la dispozițiile legale străine de natura pricinii.

Așa cum se poate observa din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta completată de către intimatele reclamante, temeiul juridic al cererii l-a constituit dreptul comun, respectiv vechiul C. civ. (art. 5, 948, 966 și 968 pentru cererea principală și pe art. 480, 475 și 1769 pentru cererea completatoare).

În motivarea hotărârii instanța vorbește despre aplicabilitatea art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și statuează că imobilul intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Se poate observa că instanța nu a analizat cauza prin prisma temeiului juridic invocat de către apelantele reclamante, ci a schimbat în mod nelegal și vădit natura pricinii dintr-o cerere întemeiată pe dreptul comun într-o cerere bazată pe Legea nr. 10/2001, ca lege specială.

Față de cele expuse mai-sus instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 coroborat cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi", respectiv că "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanța sau arătate în motivarea apelului".

b) În ceea ce privește titlul de proprietate al recurentei SC C. SA, instanța a încălcat/aplicat greșit legea, respectiv art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 644 și 645 din C. civ. 1864, lipsind de valabilitate înscrisurile depuse la dosar și considerând că un drept de proprietate poate fi dobândit doar prin cumpărare.

Titlul de proprietate al recurentei este unul valabil, dobândit în temeiul legii și al procedurilor speciale ce s-au desfășurat la nivelul anilor 1990, fiind menținut prin numeroase hotărâri judecătorești.

Astfel, titlul de proprietate al recurentei derivă din titlul de proprietate al Regiei Autonome L., regie care a dobândit dreptul de proprietate în temeiul legii asupra mai multor imobile, inclusiv cel în litigiu.

Actul normativ care a conferit drept de proprietate regiilor autonome asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, în art. 5 statuându-se că "regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, folosește și dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu".

Regia autonoma L. Constanța a transmis în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990, conform aprobării transmise de Prefectura Județului Constanța, prin adresa x/26.11.1991, un număr de 15 imobile, printre care și imobilul în litigiu, respectiv imobilul situat în Constanța, B-dul x, nr. 22, fost Republicii nr. 22.

În mod greșit instanța a reținut că recurenta a avut doar un drept de administrare asupra imobilului, în condițiile în care Prefectura Județului Constanța, prin adresa x/26.11.1991, a transmis cu plată în patrimoniul recurentei imobilul în litigiu.

Nu poate fi reținut că au primit prin transfer un drept de administrare, așa cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Mai mult, imobilul în litigiu a fost introdus în patrimoniul societății ca bun aflat în proprietate astfel cum rezultă din hotărârea privind modificarea și completarea în fondul de comerț al societății SC M. SA și din cererea de înscriere de mențiuni transcrisă de judecătorul delegat prin care s-a completat și modificat patrimoniul și capitalul social conform hotărârii CIS.

Ulterior transferului în patrimoniul societății a imobilului în litigiu, recurenta a fost supusă procesului de privatizare, proces în urma căruia părțile sociale/acțiunile au fost transmise în baza vânzării de la Statul Român către noii acționari.

c) Recurenta reține în mod greșit reaua-credință a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce au format obiectul cererii deduse judecații.

Instanța de apel reține că, fiecare dintre contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat a fost încheiat cu intenția de a lipsi reclamantele, care înregistraseră o acțiune în revendicare pe rolul instanțelor, de bunul revendicat, precum și existența unei conivențe frauduloase rezultă din împrejurarea că asociatul cumpărătoarei SC D. SRL, pârâtul G., avea, la data vânzării imobilului, și calitatea de acționar al SC C. SA.

Reaua-credință la încheierea unui act juridic trebuie demonstrată însă prin dovezi indubitabile și nu prin supoziții nesusținute de dovezi.

Împrejurarea că pe rolul instanțelor de judecată există un litigiu nu este de natură a evidenția reaua-credință a părților la data încheierii actului de vânzare-cumpărare deoarece, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 09.02.1999, SC C. SA a hotărât vânzarea directă a mai multor imobile din patrimoniul recurentei, printre care și imobilul în litigiu.

Recurenta a adus la cunoștința cumpărătorilor existența unor litigii aflate pe rolul instanțelor de judecată, iar cumpărătorii, și-au asumat riscul cumpărării tocmai pentru că ei cunoșteau valabilitatea titlului recurentei, titlu consfințit inclusiv prin hotărâri judecătorești și nedesființat până în prezent.

Existența unui litigiu nu a fost de natură să vicieze titlul recurentei, dovadă fiind faptul că nici până în prezent apelantele reclamante nu au depus la dosarul cauzei înscrisuri certificate care să le justifice calitatea procesuală cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției.

Calitatea de asociat al recurentei a pârâtului G., ce a achiziționat cu bună-credință un bun, nu este o dovadă a unei conivențe frauduloase prin care s-a urmărit prejudicierea intereselor reclamantelor, și în prezent imobilul în litigiu aflându-se în proprietatea lui.

c) În ceea ce privește impedimentul reținut de instanța la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x din 19.08.2003, autentificat de BNP J., încheiat între recurentă și E., instanței îi era interzis să analizeze cererea de nulitate pe un alt temei decât cel invocat de către părți. În speță, instanța a reținut nulitatea prin prisma legii speciale ce nu a fost invocată de către părți prin cererea introductivă, iar indisponibilizarea nu putea sa își producă efectele atât timp cât recurenta a aflat de existența unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 abia în anul 2018.

Recurenta nu a fost notificată niciodată de către reclamante și nici de către unitatea administrativ-teritorială cu privire la existența vreunei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect imobilul în litigiu, motiv pentru care imobilul nu a fost indisponibilizat.

Temeiul juridic invocat de către instanță, respectiv art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a fost introdus doar ulterior semnării contractului mai-sus menționat, respectiv prin Legea nr. 247/2005, acest temei legal nefiind încălcat de către subscrisa deoarece nu era în vigoare la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.

d) Sunt relevante dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care se statuează că o acțiune întemeiată pe drept comun de către persoanele interesate ce au optat și pentru aplicarea legii speciale devine inadmisibilă, mai ales dacă afectează un alt drept de proprietate și siguranța circuitului civil al bunurilor.

În speță, apelantele erau obligate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să solicite nulitatea actelor de înstrăinare având ca obiect bunurile preluate fără titlu în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă ele nu au respectat aceste dispoziții legale.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, pe lângă Decizia Înaltei Curți nr. 33/2008 este aplicabilă și Hotărârea Pilot Athanasiu vs. România din 12.10.2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta hotărâre pilot dezleagă practica neunitară a instanțelor și stabilește că persoanele ale căror bunuri au fost preluate fără titlu valabil/abuziv nu pot opune un drept de proprietate terților decât dacă printr-o hotărâre judecătorească sau decizie a unităților administrativ-teritoriale s-a dispus în favoarea acestora restituirea în natură a bunului.

Dacă persoanele interesate nu au un "bun actual" în patrimoniu, acestea sunt titularele unui simplu drept de creanță, justificând un interes legitim doar pentru a putea primi despăgubiri în temeiul legii speciale.

Toate aceste considerente se regăsesc în punctele 138-146 ale Hotărârii Pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului Athanasiu vs. România.

Din aceste dezlegări rezultă că simpla promovare a unei acțiuni în revendicare, formulată de către un terț, nu echivalează cu lipsa unui drept de proprietate a recurentei vânzătoare SC C. SA, nici în prezent apelantele reclamante nefiind titularele unui drept de proprietate.

Este necesar a se face aplicarea principiului "in dubio pro reo", deoarece apelantele reclamante au invocat faptul că dețin un drept de proprietate anterior asupra imobilului în litigiu, însă nu au dovedit nici măcar modalitatea în care imobilul construcție și teren ar fi fost preluat în mod abuziv.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt insuficiente pentru a demonstra un drept de proprietate al autorilor reclamanților și de a justifica calitatea acestora de a solicita revendicarea unui imobil.

Motivele de fapt ale cererii de recurs sunt, în esență, similare celor cuprinse în cererea de recurs formulată de pârâta SC C. SA astfel cum acestea au fost arătate mai sus.

A mai menționat recurenta SC D. SRL Constanța că a achiziționat imobilul de la un adevărat proprietar, neavând nici un dubiu cu privire la calitatea acestuia și plătind un preț serios pentru imobilul cumpărat.

Motivele de fapt ale recursului sunt, în esență, similare cu cele formulate de pârâta recurentă SC C. SA

A mai arătat recurentul că instanța de apel, deși a analizat prevederile art. 1898 și 1899 C. civ. 1865 prin raportare la buna-credință a părților, a înlăturat prezumția de bună-credință a recurentului, bazându-se pe o simplă supoziție a reclamantelor, în sensul că ar fi cumpărat în cunoștință de cauză de la un neproprietar .

În realitate, cumpărătorii imobilului nu au avut niciodată, nici la momentul încheierii contractelor, nici ulterior, vreo îndoială cu privire la valabilitatea titlului vânzătoarei SC C. SA.

Instanța de apel a reținut existența unei conivențe frauduloase între vânzătoare și cumpărătoare întemeindu-se pe unele aspecte de fapt, însă în realitate pârâtul, prin verificarea înscrisurilor privitoare la transmiterea imobilului în patrimoniul SC M." SA Constanța, a dobândit convingerea că acesta din urmă a dobândit bunul în mod legal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la recursurile declarate, ținând seama de motivele care le întemeiază, Înalta Curte are în vedere următoarele:

În legătură cu recursurile declarate de pârâții SC C. SA, SC D. SRL și G.:

Astfel cum instanța de apel a reținut, prin art. 1 al Deciziei nr. 124 din 12 martie 1991 a Prefecturii județului Constanța s-a stabilit că:

"Pe data de 01 februarie 1991 se transmit din administrarea Regiei autonome "L." Constanța, în administrarea Societății comerciale pe acțiuni SC "M." SA Constanța, imobilele situate în Constanța prevăzute în lista anexă, ce face parte integrantă din prezenta deciziei".

Se poate, așadar, constata că ceea ce emitentul deciziei a hotărât că transmite SC "M." SA Constanța este un drept de administrare asupra imobilelor menționate în listele anexă integrate deciziei, el neînțelegând să facă vorbire despre transmiterea unui drept de proprietate asupra respectivelor imobilele. Cum sub aspect juridic distincția dintre cele două categorii de drepturi este netă, ele având un conținut juridic și, în egală măsură, un regim juridic diferit, reiese că instanța de apel era în drept a considera că față de claritatea formulării, se putea aprecia că obiectul transmisiunii l-a constituit doar dreptul de administrare, iar nu acela de proprietate asupra respectivelor imobile.

Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are dreptul legal de a proceda la reaprecierea acestui înscris pentru a trage o concluzie diferită de aceea la care instanța de apel s-a oprit, câtă vreme controlul judiciar exercitat prin intermediul recursului este limitat la motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., iar pct. 8 al acestui articol are în vedere exclusiv situația în care instanța de apel, "interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Or, în cauză pârâții recurenți tind la a propune o reinterpretare a actelor juridice privitoare la transmiterea de drepturi către SC "M." SA, invocând o situație juridică ce excede limitelor de control îngăduite de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Dacă intenția fermă a emitentului deciziei ar fi fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, iar nu un simplu drept de administrare, nimic nu îl împiedica să facă, în cuprinsul deciziei, referire la un astfel de drept, cu atât mai mult cu cât la data emiterii deciziei R.A. L. SA Constanța era deja înființată și, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, avea calitatea de proprietar asupra bunurilor ce intrau în patrimoniul său, astfel că, în condițiile legii, acestea puteau fi transmise altor entități.

Este real și că potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, însă partea finală a acestui alineat conține și precizarea potrivit căreia fac excepție cele "dobândite cu alt titlu".

Rezultă, așadar, că atâta vreme cât, potrivit analizei întemeiate pe probe făcute de instanța de apel, către SC "M." SA Constanța a fost transmis doar un drept de administrare, numai acest drept, iar nu cel de proprietate, a intrat în patrimoniul societății comerciale. Pe cale de consecință, nici dobânditoarea nu putea ulterior transmite un alt drept decât acelea pe care ea însăși îl dobândise, fiind de principiu că nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuși.

Tot astfel, observă Înalta Curte că pentru a putea concluziona cu privire la ceea ce s-a transmis către SC "M." SA Constanța, instanța de apel a făcut o atentă analiză a materialului probator existent la dosarul cauzei, procedând inclusiv la examinarea conținutului concret al listelor anexate depuse în cauză ca părți integrante ale Deciziei nr. 124/12.02.1991 a Prefecturii județului Constanța. Or, sub acest aspect s-a observat că în lista anexă comunicată instanței de Consiliul Județean Constanța imobilul în litigiu nu este menționat, ceea ce a trimis instanța de la concluzia că nu a făcut obiectul transmisiunii către SC "M." SA Constanța. Pentru a se acorda preferință listei anexe depuse de SC C. SA (succesoarea SC "M." SA Constanța), în care imobilul în litigiu se află menționat era necesar ca aceasta să fie acceptată de emitentul ei ca fiind cea originală, însă o asemenea acceptare nu s-a produs.

În aceste circumstanțe, instanța de apel a procedat în mod legal atunci când a acordat întâietate listei anexe depuse de autoritatea locală, iar nu celei depuse de SC C. SA.

Este fără relevanță că imobilul în litigiu ar fi fost, potrivit recurenților, transmis și inclus în patrimoniul SC C. SA, căci în prezentul proces interesează modul în care, la origine, SC M. SA a dobândit un drept asupra imobilului și natura juridică a acestuia, iar nu unele operațiuni juridice sau administrative ulterioare privitoare la imobil.

Fără temei se afirmă de către unii recurenți și că instanța de apel ar fi modificat fundamentul juridic al cererii deduse judecății de către reclamantă, zicându-se că și-ar fi motivat decizia prin raportare la dispoziții legale străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurenților, referirile la unele dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 nu au, în contextul juridic al procesului, semnificația unei deplasări a cauzei cererii reclamanților către un alt temei juridic decât acela pe care reclamantele l-au invocat. Este de observat, sub acest aspect, că prezenta pricină este una complexă, starea de fapt pe care instanța de apel a considerat-o, pe bună dreptate, utilă presupunând observarea inclusiv a faptului că reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului inclusiv pe calea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, iar nu doar prin intermediul unei acțiuni în justiție formulate potrivit dreptului comun.

În asemenea circumstanțe, referirea la unele dispoziții legale nu doar pertinente, ci și relevante pentru o mai bună înțelegere a situației juridice a imobilelor în litigiu și, prin derivație, a soartei juridice a contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate reclamantele o solicită nu are semnificația unei modificări a cauzei cererii de chemare în judecată, pe care instanța de apel ar fi dispus-o în mod nelegal, ci doar valoarea unei necesare explicitări a situației juridice de interes în cauză.

Tot aici, arată Înalta Curte și că din examinarea întregii motivări a deciziei date în apel rezultă cu îndestulătoare claritate că în ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate la datele de 30.03.1999 și 18.05.1999 cauza de nulitate reținută, fundamental, de instanța de apel este reprezentată de inexistența unui drept de proprietate asupra imobilului în patrimoniul SC C. SA Constanța (cu corolarul că aceasta nu putea transmite cumpărătorilor mai mult decât ea însăși avea în patrimoniu:

"nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet") conjugată cu lipsa bunei credințe a părților contractante la încheierea contractelor.

Rezultă, deci, că în ce privește aceste două contracte referirea la unele dispoziții cuprinse în Legea nr. 10/2001 este conjuncturală și de simplă oportunitate, fără a valora cauză de nulitate autonomă și, prin ea însăși, suficientă.

În ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18.08.2003, cu privire la acesta înseși reclamatele au precizat prin cererea de chemare în judecată că nulitatea lui se întemeiază și pe dispozițiile art. 9 și 20 din Legea nr. 10/2001, astfel că, sub acest aspect, ne aflăm în fața unei cauze a cererii stabilite, în baza principiului disponibilității, de către reclamante, instanța fiind ținută să le respecte opțiunea.

Oricum, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu are în vedere, atunci când se referă la greșita schimbare de către instanță a naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, eventuala schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci interpretarea corectă a actului juridic substanțial (contract, act juridic unilateral etc.) pe care pretențiile sau apărările părților se întemeiază, iar nu modificarea în plan procesual și în legătură cu limitele învestirii instanței prin voința reclamantului a cauzei cererii de chemare în judecată.

Conchide, deci, Înalta Curte că și acest motiv al recursului este neîntemeiat.

Recurenții greșesc și atunci când critică decizia cu privire la faptul că instanța de apel a reținut existența relei-credințe a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, așa cum bine a reținut și instanța de apel, înțelegerea conceptului de bună-credință trebuie să aibă ca principal reper prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ. 1864, potrivit cărora "buna-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".

Extrapolând, însă respectând cu fidelitate spiritul și intenția reglementării, rezultă că cel care dobândește un imobil poate fi considerat de bună-credință numai atunci când în mod sincer și onest, în afara oricărei rezerve rezultate din fapte care, în concret, i-ar fi putut schimba convingerea, a considerat că acela de la care a dobândit avea toate calitățile cerute de lege pentru a putea fi considerat un proprietar desăvârșit.

Buna-credință nu trebuie să însemne, însă, pentru dobânditor, pasivitate și inacțiune, acesta având obligația de a avea un comportament diligent, deci activ, fiind dator să încerce, în mod rezonabil, obținerea de informații utile pentru stabilirea situației juridice a imobilului și pentru determinarea calităților cerute de lege înstrăinătorului pentru ca acesta să poată, în mod valabil, transmite proprietatea.

Or, în cauză instanța de apel a procedat la o pertinentă și utilă analiză a circumstanțelor în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare litigioase, fiind în drept să tragă concluzia că dobânditorii nu au fost de bună-credință la încheierea contractelor.

Într-adevăr, faptul că pârâtul G. avea, la data vânzării, atât calitatea de acționar și administrator al vânzătoarei SC D. SRL, cât și calitatea de asociat al cumpărătoarei SC D. SRL, îl punea în situația de a cunoaște situația juridică a imobilului în litigiu, deci inclusiv faptul că acesta făcea obiectul unei acțiuni în revendicare deja existente pe rolul instanțelor judecătorești. Prin urmare, corect a apreciat instanța de apel că nu ar putea fi reținută buna-credință a cumpărătoarei SC C. SA, aceasta cunoscând, prin intermediul asociatului său, că dreptul de proprietate pretins de SC C. SA este contestat de către reclamante.

Tot astfel, cumpărătoarea a cunoscut sau putea cunoaște modalitatea în care imobilul a fost transmis către SC M. SA Constanța la data de 01 februarie 1991, în sensul transmiterii unui drept de administrare, iar nu a unuia de proprietate.

Tot astfel, au fost sau puteau fi cunoscute aspectele privitoare la nemenționarea imobilului în litigiu în listele anexe ce făceau parte integrantă din Decizia nr. 124/12.02.1991 a Prefecturii județului Constanța, ceea ce, de asemenea, constituia un fapt care, în mod distinct, era de natură a naște în mod rezonabil suspiciuni cu privire la validitatea transmisiunii.

Corect a apreciat instanța de apel că nu ar putea fi reținută nici buna-credință a cumpărătorului E., în condițiile în care acesta era tatăl pârâtului G., iar contractul dintre SC D. SRL și E. s-a încheiat la mai puțin de două luni de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între SC C. SA și SC D. SRL

Or, în aceste circumstanțe, vânzarea către E. putea fi, într-adevăr, înțeleasă ca reprezentând o operațiune speculativă menită să zădărnicească acțiunea în revendicare deja inițiată de reclamante.

Sunt pe deplin corecte și aserțiunile instanței de apel privitoare la lipsa de bună-credință a cumpărătoarei F., mama pârâtului G., Înalta Curte apreciind ca just raționamentul juridic de care instanța s-a prevalat, în condițiile în care cumpărătoarea F. a cunoscut sau putea cu moderate diligențe cunoaște întregul regim juridic al imobilului, atât în planul condițiilor de dobândire a imobilului de către vânzătoare, cât și sub aspectul existenței unei acțiuni în revendicare prin care reclamantele tindeau la redobândirea imobilului.

În ce privește motivul de recurs prin care se afirmă că până în anul 2018 pârâții nu au avut cunoștință despre existența unei notificări formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind notificați anterior de către acestea, și acesta este nefondat.

Are în vedere Înalta Curte că în sarcina reclamantelor nu exista, din punct de vedere legal, o astfel de obligație, cu atât mai mult cu cât cererea lor de restituire fusese adresată unei autorități statale (Primăria municipiului Constanța) căreia orice persoană interesată de cumpărarea imobilului ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 i se putea adresa pentru a obține informații cu privire la existența unei eventuale solicitări de retrocedare. O asemenea posibilitate avea și cumpărătoarea F., intenția fermă și sinceră de a obține informații de această natură constituind un reper semnificativ în stabilirea, din această perspectivă, a bunei-credințe a cumpărătoarei.

Tot astfel, nici unitatea administrativ-teritorială căreia i se adresase notificarea nu avea obligația de a-i informa din oficiu pe pârâți (ori doar pe unii dintre aceștia) cu privire la existența notificării, diligența trebuind să aparțină dobânditorului imobilului.

În ce privește motivul de recurs prin care se afirmă că dispozițiile art. 5 al art. 20 din Legea nr. 10/2001 ("Sub sancțiunea nulității absolute până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi") au fost introduse abia prin Legea nr. 247/2005, deci ulterior încheierii, la data de 19.08.2003, a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC C. SA și F., Înalta Curte reține că această susținere este corectă.

În același timp însă trebuie avut în vedere că, privitor la acest contract, reclamantele nu au invocat ca temei al nulității prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci, generic, art. 20 din lege alături de art. 9, afirmând că aceste prevederi legale "instituie o indisponibilizare a imobilelor preluate abuziv".

Or, art. 20 din Legea nr. 10/2001 prevedea prin alin. (1), încă anterior datei de 19.08.2003, că "(1) Imobilele - terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare".

Aceste dispoziții legale erau concordante cu cele ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și ele invocate de reclamante, care la data de 19.08.2003 prevedeau că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini".

Este vorba, așadar, despre dispoziții legale care, reiterând principiul deja enunțat în art. 1 alin. (1) al legii, consacră regula potrivit căreia în vederea realizării cât mai depline a scopului reparatoriu urmărit de legiuitor, restituirea în natură trebuie să fie dispusă ori de câte ori aceasta apare ca posibilă.

Astfel fiind, este firesc a considera că orice înstrăinare către un terț a unui bun cu privire la care fostul proprietar sau moștenitorii lui solicită restituirea în natură în condițiile legii speciale să nu fie îngăduită de lege, căci prin aceasta restituirea ajunge să devină mai dificilă ori, după circumstanțe, chiar imposibilă.

Prin urmare, regula impusă prin evocatele dispoziții legale, aceea a restituirii în natură către foștii proprietari ori moștenitorii lor a imobilelor preluate abuziv de către stat, implica, încă anterior introducerii prin Legea nr. 247/2005 a dispozițiilor care, în prezent, corespund alin. (5) al legii, și consecința că îndeplinirea loială, cu bună-credință, a obligației de restituire în natură de către entitățile deținătoare făcea necesar a nu se înstrăina, mai înainte de soluționarea cererilor de retrocedare, imobilele cu privire la care asemenea cereri au fost formulate.

În caz contrar, s-ar tinde la nesocotirea scopului urmărit de lege, iar sancțiunea nesocotirii legii nu poate fi decât aceea a nulității actelor juridice încheiate în contra voinței legiuitorului, știut fiind că nulitățile pot fi și virtuale, iar nu doar exprese.

De aici, concluzia că invocarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 în conținutul lor în vigoare la data de 19.08.2003, era suficientă ca temei al nulității, chiar și în lipsa unui text legal precum acela care, introdus prin Legea nr. 247/2005, avea să corespundă alin. (5) al art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Nu poate fi considerat întemeiat nici motivul de recurs privitor la efectele în cauza de față a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în sensul prevalenței legii speciale, căci prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se referă într-adevăr la sancțiunea nulității, însă în ce privește cauza concretă de nulitate rezultată din nerespectarea unor dispoziții ale legii sunt de avut în vedere, în concret, acele dispoziții normative care, fiind încălcate la momentul încheierii contractului, se constituie, urmare a nerespectării lor, în cauză de nulitate a respectivului contract.

Prin urmare, nu era necesar ca reclamantele să indice în mod expres și art. 45 din Legea nr. 10/2001 ca temei al nulității.

Cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt de natură a conduce, în prezentul proces, la concluzia că acțiunea reclamantelor ar trebui respinsă ca inadmisibilă, căci admiterea acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare reprezintă una dintre premizele necesare soluționării favorabile a cererii reclamantelor de restituire în natură a imobilului.

De altfel, admisibilitatea unei acțiuni în nulitatea actelor de înstrăinare este recunoscută prin chiar dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, invocate de unii dintre recurenți.

În fine, sub aspectul calității procesuale active a reclamantelor în capătul de cerere în revendicare, Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Chestiunea (in)existenței în patrimoniul reclamantelor a unui drept de proprietate asupra imobilului care să se afle recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie a unităților administrativ-teritoriale este una ce ține de fondul acțiunii în revendicare, fiind de esența acesteia, astfel că nu poate fi redusă, simplimente, la verificarea unor aspecte legate de calitatea procesuală a reclamantelor.

Instanța de apel a arătat amplu și convingător care sunt rațiunile pentru care reclamantele au calitate procesuală, fiind, într-adevăr, de reținut că atâta vreme cât antecesorul lor a avut calitatea de proprietar al imobilului preluat abuziv, iar ele au solicitat restituirea imobilului atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale, au calitate procesuală.

Față de toate cele de mai sus, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâți.

În legătură cu recursul declarat de reclamantele B. și A.:

Contrar celor afirmate de recurente, hotărârea instanței de apel este clară, coerenta și întemeiată pe o argumentație în fapt și drept logică și corectă juridic, neputându-se reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii.

Ceea ce instanța de apel a reținut în mod consecvent este că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea autorului reclamantelor, K., și că de la acesta a fost preluat de către stat. Lipsește, însă, orice statuare prin care să se recunoască existența în prezent, în patrimoniul reclamantelor, a unui drept de proprietate asupra imobilului, astfel încât să se poată considera că în virtutea acestui fapt cererea în revendicare ar fi admisibilă.

Este de observat, sub acest aspect,că instanța de apel a menționat, între altele, că nu este "(...) necesar ca în procesul de față să se analizeze, pe larg, chestiunea îndreptățirii reclamantelor la retrocedarea imobilului" din hotărâre), lipsind orice referire la împrejurarea că dreptul de proprietate ce i-a aparținut lui K. ar fi continuat să existe în mod valabil în patrimoniul reclamantelor ori că li s-ar fi transmis acestora pe care succesorală.

Dimpotrivă, întreaga argumentație a instanței de apel evidențiază că redobândirea de către reclamante a imobilului, inclusiv sub aspectul restabilirii dreptului de proprietate, face obiectul a două demersuri legale inițiate de acestea, respectiv notificarea Primăriei municipiului Constanța în anul 2001, conform Legii nr. 10/2001, precum și acțiunea în justiție potrivit dreptului comun care face obiectul dosarului nr. x/1998, aflat pe rolul Judecătoriei Călărași.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 480, 654, 650, 688 C. civ. 1864, precum și principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil.

Instanța de apel a stabilit, într-adevăr, că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui K., antecesorul reclamantelor, fiind preluat de către stat de la acesta.

Eventualul caracter abuziv, fără titlu, al preluării nu are însă, prin el însuși, consecința că dreptul de proprietate ce i-a aparținut lui K. s-a transmis prin moștenire către succesoarele sale și că acestea, simplamente, l-ar avea în proprietate, ca desăvârșite titulare ale lui.

O asemenea concluzie ar fi fost posibilă doar dacă, de lege lata, ar exista o dispoziție legală care să afirme că o asemenea perpetuare a dreptului este posibilă, acordându-i efecte juridice depline. Or, examinarea reglementărilor legale ulterioare anului 1989 și, cu deosebire, a actelor normative cu caracter reparatoriu privitoare la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă atestă, cu îndestulătoare claritate, că pentru redobândirea de către foștii proprietari sau moștenitorii lor a unor astfel de imobile (inclusiv în planul recunoașterii unui drept de proprietate în favoarea acestora) este necesară inițierea și parcurgerea în condițiile stabilite de lege, fie a procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 (ca lege specială în materie), fie, când legea îngăduie, promovarea unei acțiuni în justiție prin care reclamantul să tindă la redobândirea imobilului, verificându-se îndreptățirea lui la luarea unei astfel măsuri și, după caz, recunoscându-se un drept de proprietate. Reclamantele din prezentul au inițiat ambele demersuri, așa cum bine a relatat instanța de apel, ele acceptând deci că aspectele privitoare la redobândirea prerogativelor lor asupra imobilului în litigiu, precum și recunoașterea (stabilirea) unui drept de proprietate în favoarea lor, trebuie să facă obiectul unor verificări specifice celor două categorii de proceduri de restituire.

În ce privește admiterea unei cereri (acțiuni) în revendicare, este de principiu că acela care revendică trebuie să facă dovada că are calitatea de proprietar al bunului revendicat, aceasta fiind o fundamentală condiție de admisibilitate, pe fondul ei, a unei astfel de cereri sau acțiuni. Nu este, deci, suficient ca pârâtul să stăpânească fără drept bunul revendicat, fiind necesar ca, întâi de toate, reclamantul să facă în mod convingător dovada că are calitatea de proprietar al respectivului bun.

Or, reclamantele din prezentul proces nu pot face o asemenea dovadă, aspectele privitoare la existența (recunoașterea) în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu rămânând a fi verificate și stabilite în procesul civil care face obiectul dosarului civil nr. x/1998 al Judecătoriei Călărași sau, după caz, în cadrul procedurii declanșate în condițiile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă, în sensul celor arătate de recurente, împrejurarea că pârâtul G. se află în posesia imobilului reprezintă o condiție necesară în planul admisibilității acțiunii în revendicare, ea fiind îndeplinită, nu se găsește însă îndeplinită, în sensul celor sus-evocate, condiția ca în patrimoniul reclamantelor să se regăsească în prezent un drept de proprietate pe deplin cert asupra imobilului revendicat.

Se va respinge, deci, ca nefondat recursul declarat de reclamante conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. și B. și de pârâții SC C. SA, SC D. SRL și G., moștenitor al defunctei F., împotriva Deciziei nr. 10C din 08 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2020.

GGC - GV