ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2159/2024

HOTĂRÂRE

20.11.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2159/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrata la data de 17.10.2022 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/2022, reclamanta A S.A. a solicitat obligarea pârâtei B S.R.L. la plata sumei de 225.607,10 lei, din care 196.939,40 lei contravaloare evidență tren stație și 28.667,70 lei penalități de întârziere, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14 art. 1073 art. 1170 art. 1164 art. 1270 art. 1272 art. 1516 art. 1530 1538 C. civ., art. 192 art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1286 din 19 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că în prezenta cauză se solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, astfel că devin incidente prevederile art. 98 C. proc. civ., potrivit cărora competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.

A mai reținut Tribunalul București că potrivit art. 95 C. proc. civ. tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, iar potrivit art. 94 lit. k judecătoria judecă în primă instanță cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

Prin urmare, instanța a constatat că valoarea pretențiilor deduse judecății în capătul principal al cererii de chemare în judecată, constând în suma de 196.939,40 lei, reprezentând contravaloare evidență tren stație, atrage competența judecătoriei conform dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k C. proc. civ., fiind cerere evaluabilă în bani, cu o valoare de până la 200.000 lei.

În privința competenței teritoriale, Tribunalul a reținut, în temeiul prevederilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ., alegerea de competență făcută de părți conform art. 14 din contract în favoarea instanței în circumscripția căreia se află sediul locatorului și având în vedere că reclamanta, locator, are sediul în municipiul București, sector 1, a constatat că Judecătoriei Sectorului 1 București îi revine competența teritorială de soluționare a cauzei, raportat la prevederile legale precitate.

Prin sentința civilă nr.1282 din 06 martie 2024, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

În esență, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că din actele depuse la dosar rezultă că pârâta are sediul în municipiul Brașov, sens în care devin incidente prevederile art. 107 C. proc. civ., iar competența teritorială de a judeca prezenta cerere revine Judecătoriei Brașov.

Prin sentința civilă nr. 6759 din 04 iulie 2024, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Judecătoria Brașov a reținut, în esență, că cererea de chemare în judecată are ca obiect acțiune in pretenții, reclamantul investind instanțele din București pentru soluționarea prezentei cereri. A mai reținut instanța că Tribunalul București a declinat în mod corect judecarea prezentei cauze in favoarea Judecătoriei Sector 1 București sub aspectul competenței materiale, iar Judecătoria Sector 1 a declinat la rândul ei judecarea prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Brașov, raportat la sediul pârâtului, deși paratul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale. S-a mai reținut că această excepție nu este de ordine publica și putea fi invocată numai de către pârât, nu și de instanță din oficiu, sens în care a constatat că Judecătoria Brașov nu este competentă să judece prezenta cauza.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Tribunalul București, Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Brașov, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele trei instanțe este competentă să soluționeze cauza. Niciuna din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei, instanța supremă reține că potrivit art. 94 pct. 1 lit. k C. proc. civ.: „Judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.” Totodată, conform art. 98 alin. (1) și 2 C. proc. civ.: „Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.”

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect pretenții, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 225.607,10 lei, din care 196.939,40 lei contravaloare evidență tren stație și 28.667,70 lei penalități de întârziere.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății, competența materială a judecătoriei este determinată de valoarea obiectului principal, aceasta fiind de 196.939,40 lei, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, și nu de valoarea tuturor pretențiilor solicitate, respectiv 225.607,10 lei, care includ și penalitățile în cuantum de 28.667,70 lei.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, Codul de procedură civilă cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că: „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.”

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței că procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Înalta Curte constată că prin art. 14 din contractul încheiat între părți, acestea au stabilit că, dacă după 15 zile calendaristice de la începerea acestor tratative, Locatorul și Locatarul nu reușesc să rezolve în mod amiabil o divergență contractuală, fiecare parte poate solicita dacă este cazul, ca disputa să se soluționeze de către instanțele judecătorești competente în circumscripția cărora se află sediul Locatorului.

Așadar, părțile au convenit ca litigiile privitoare la raportul juridic obligațional dintre acestea să fie soluționate de instanțele de la sediul locatorului, care se află în sectorul 1 al Municipiului București.

Întrucât competența de soluționare a litigiului de față este una alternativă, de ordine privată, devin incidente dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „ Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.”

Așadar, potrivit textului legal evocat, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline din oficiu competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în cauză, excepția de necompetență teritorială a fost invocată din oficiu chiar de către Judecătoria Sectorului 1 București, fără a fi invocată de către pârât printr-o eventuală întâmpinare. Prin urmare, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența teritorială și materială de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 1 București, așa încât, cu aplicarea prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.