ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1924/2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 147/2023 din 17 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată prin întâmpinare.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și, în consecință, a fost respinsă acțiunea.

Prin decizia nr. 110/2024 din 29 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

S-a susținut că în mod greșit a fost respinsă acțiunea având ca obiect restituirea sumei de 207.059 lei, prin care a avut loc îmbogățirea fără justă cauză a intimaților-pârâți, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătându-se că, potrivit art. 2.528 C. civ., prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în cauză fiind incident momentul subiectiv.

A criticat, astfel, că în mod greșit s-a reținut că prescripția a început să curgă în 2015, la acel moment nefiind dispusă și trecerea în domeniul public a bunurilor. În realitate, prescripția a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut efectiv trecerea în domeniul public a construcțiilor edificate la baza sportivă a intimaților-pârâți, situația devenind clară numai odată cu emiterea H.C.L. din 27.04.2023, când a avut loc micșorarea patrimoniului său prin deposedare.

S-a concluzionat că, în cauză, s-a făcut o confuzie, întrucât, la momentul la care s-a raportat instanța de fond, nu a existat o deposedare efectivă prin trecerea în proprietatea publică a bunurilor astfel edificate. Prin urmare, H.C.L. nr. 51/27.04.2023 este actul constitutiv de drepturi patrimoniale care marchează momentul începerii prescripției.

La data de 8 aprilie 2024 recurenta-reclamantă A S.R.L. a depus motive suplimentare de recurs, arătându-se că datele factuale ale speței, pe care le-a expus succint, susțin concluzia că momentul de la care reclamanta, în calitate de persoană păgubită, a cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă de producerea acestuia, îl reprezintă data emiterii H.C.L. nr. 51/2023.

La data de 29 mai 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativă Motru prin Primar, solicitându-se respingerea recursului ca neîntemeiat.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”, iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind relevate motive de nelegalitate în privința deciziei pronunțate în apel.

Prin demersul judiciar recurenta-reclamantă a urmărit să îi fie restituită suma de 207.059 lei, reprezentând contravaloare lucrări, sumă cu care, potrivit susținerilor acesteia, intimații-pârâți s-ar fi îmbogățit fără justă cauză, în contextul emiterii H.C.L. nr. 51/27.04.2023, prin care amenajările efectuate de recurenta-reclamantă asupra bazei sportive aparținând Municipiului Motru au fost declarate de uz și interes public. Partea a precizat prin însăși cererea de chemare în judecată că, la data de 27.04.2023, odată cu emiterea H.C.L. nr. 51/2023, a luat naștere dreptul de a introduce acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1.345-1.348 C. civ., ca urmare a micșorării patrimoniului său corelativ cu îmbogățirea fără justă cauză a intimaților-pârâți.

Acțiunea a fost respinsă în primă instanță ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiume, soluție confirmată de instanța de apel.

În calea extraordinară de atac recurenta-reclamantă invocă faptul că în mod greșit i s-a respins acțiunea, arătându-se, în esență, că, potrivit art. 2.528 C. civ., termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii H.C.L. nr. 51/27.04.2023, când a luat la cunoștință de împrejurarea că lucrările executate, a căror contravaloare o pretinde, au fost declarate de uz și interes public, fiind trecute în proprietatea statului.

Înalta Curte notează că autoarea căii de atac critică decizia curții de apel exclusiv din perspectiva momentului de la care, în acord cu ceea ce s-a dezlegat în fond, a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Astfel, deși evocă dispozițiile art. 2.528 C. civ., partea nu relevă modul în care ar fi fost înfrânte aceste prevederi legale.

Dimpotrivă, singurul aspect pe care recurenta-reclamantă urmărește să îl demonstreze în recurs este că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în etapele procesuale ale fondului litigiului și că ar coincide cu data emiterii de către intimații-pârâți a H.C.L. nr. 51/27.04.2023. Astfel, în opinia părții, în cauză, ar fi incident momentul subiectiv prevăzut de art. 2.528 C. civ., și nu cel obiectiv, stabilit de instanțele de fond.

Deși este real că legea oferă două repere alternative privind începerea curgerii prescripției extinctive, unul de natură subiectivă și altul de natură obiectivă, momentul de început al termenului de prescripție reprezintă, fără dubiu, o chestiune de fapt, care se apreciază de la caz la caz, în funcție de împrejurări. Este, așadar, atributul suveran al instanțelor de fond să dea prevalență unuia dintre cele două repere, stabilind, în concret, momentul de început al termenului de prescripție.

Astfel, în speță, data la care a început să curgă termenul de prescripție în cauza dedusă judecății, când recurenta-reclamantă, în calitate de persoană păgubită, a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască prejudiciul ce i-a fost cauzat, în valoare de 207.059 lei, constituie o împrejurare de fapt, ce a fost determinată de judecătorii fondului, urmare a evaluării circumstanțelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

Prin urmare, aserțiunile recurentei-reclamante referitoare la prescripția dreptul său material la acțiune se referă, în realitate, la aspecte ce țin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

În egală măsură, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă reiterează în recurs motivele de apel formulate împotriva soluției tribunalului de respingere a cererii ca prescrisă.

Or, curtea de apel, pornind de la situația de fapt reținută pe baza probelor aflate la dosar – contract, acte adiționale și corespondență între părți– a examinat printr-o amplă analiză aceste motive, cu consecința respingerii apelului reclamantei ca nefondat.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe referitor la intervenirea prescripției dreptului la acțiune, argumentând și motivele pentru care nu s-a putut acorda eficiență susținerilor privind începerea curgerii termenului de prescripție la data emiterii H.C.L. nr. 51/27.04.2023.

Astfel, s-a reținut că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe îmbogățirea fără justă cauză, în realitate, pretențiile sale derivă dintr-un raport juridic contractual, fiind fără echivoc că, la data încetării contractului de închiriere, respectiv 02.11.2015, când obligația intimatului-pârât a devenit exigibilă, a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune. S-a argumentat că, la acest moment, recurenta-reclamantă a avut, implicit, reprezentarea faptului că, prin încetarea contractului, nu va mai beneficia de folosința terenului, îmbunătățirile realizate de aceasta rămânând în beneficiul intimaților-pârâți, cu consecința nașterii dreptului său de a recupera contravaloarea lucrărilor executate.

Instanța de apel a mai constatat că, și dacă s-ar face abstracție de izvorul dreptului clamat, în considerarea cauzei juridice invocate prin acțiune, termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la data de 26.01.2016, când părții i-a fost comunicată copia procesului-verbal al ședinței ordinare publice a Consiliului Local Motru din data de 17.12.2015, prin care s-a hotărât respingerea solicitării acesteia de prelungire a contractului de închiriere, ulterior recurenta-reclamantă având posibilitatea să ceară comunicarea sumei rămase de achitat de către intimații-pârâți pentru îmbunătățiri și, deci, să ia act de valoarea cu care aceștia s-au îmbogățit în dauna patrimoniului său.

Așadar, raportat la elementele factuale ale cauzei, s-a stabilit că termenul de prescripție s-a împlinit la 26.01.2019, acțiunea fiind introdusă la 17 iulie 2023.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că, prin adresa nr. 4407/10.02.2016, s-a adus la cunoștința recurentei-reclamante că, din valoarea totală a devizului de lucrări executate de 311.894,56 de lei, a rămas disponibilă suma de 207.059 lei, precum și că, prin adresa nr. 128/24.02.2016, înregistrată la Primăria Municipiului Motru la data de 24.02.2016, partea a solicitat, în principal, să se ia act că a operat tacita relocațiune în temeiul art. 1.810 C. civ. iar, în subsidiar, să îi fie achitată suma de 207.059 lei, reprezentând contravaloarea investiției realizate, consecința fiind că, încă din anul 2016, recurenta-reclamantă și-a făcut cunoscute pretențiile.

În concluzie, instanța de apel, înlăturând criticile părții, a reținut că termenul de prescripție nu putea începe să curgă la data emiterii H.C.L. nr. 51/27.04.2023, cunoașterea pretinsei micșorări a patrimoniului recurentei-reclamante neintervenind odată cu efectele acestei hotărâri.

Dat fiind că în apel au fost analizate susținerile recurentei-reclamante privitor la data de început a termenului de prescripție, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, respectiv intervenirea sancțiunii prescripției în raport cu momentul de la care a început să curgă dreptul la acțiune, partea trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale.

În alți termeni, față de cerința legală de a motiva propriu-zis calea de atac, recurenta-reclamantă avea obligația să invoce, punctual, motivele de nelegalitate identificate prin raportare la judecata realizată de instanța de prim control judiciar, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității.

Prin urmare, având în vedere că memoriul de recurs nu conține critici apte să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul. Totodată, se constată că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, va anula recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 110/2024 din 29 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 110/2024 din 29 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.