ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1816/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a civilă, la data de 01.04.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A S.A. a solicitat obligarea pârâtei B S.R.L. la plata sumei de 2.732.828,88 lei, reprezentând prejudiciul creat prin neîndeplinirea de către aceasta a obiectului contractului constând în contravaloarea certificatelor verzi ce au făcut obiectul contractului încheiat între părți, achitată pârâtei de către reclamantă, obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3) și 4 din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data la care ar fi trebuit să fie transferate reclamantei certificatele verzi, până la data plății sumei reprezentând prejudicii, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3091/29.10.2019, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Prin sentința civilă nr. 69/03.07.2020, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, s-a constatat conflict negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea conflictului de competență și a fost sesizată Înalta Curte de Casație si Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin decizia nr. 1587/16.09.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1624/10.06.2021, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.732.828,88 lei reprezentând prejudiciu, respectiv contravaloarea celor 20640 certificate verzi ce au făcut obiectul contractului încheiat între părți, a sumei de 730.533,81 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare, precum și la plata sumei de 41.845 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe civile pârâta B S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și, reținându-se cauza spre rejudecare, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 74/18.01.2024, Curtea de Apel București – Secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1624/10.06.2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta B SRL, la data de 12.03.2024, solicitând casarea cu reținere a hotărârii și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1350 C. civ., dispoziții legale care privesc evaluarea prejudiciului, art. 1531 alin. (1) și alin. (2) C. civ., art. 1530 coroborat cu art. 1533 teza finală C. civ., art. 1534 C. civ., art. 1537 C. civ., respectiv prevederile legale referitoare la obligațiile principale ale vânzătorului într-un contract de vânzare, anume art. 1650 coroborat cu art. 1672 C. civ.

De asemenea, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că sunt nemotivate considerentele referitoare la legătura de cauzalitate dintre pretinsa neexecutare și prejudiciu.

În continuare, autoarea recursului a dezvoltat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., punctând modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material.

Astfel, recurenta pârâtă a indicat încălcarea dispozițiilor art. 1534 alin. (1) și alin. (2) C. civ., prin reținerea faptului că, deși intimata a rămas în pasivitate și nu a comunicat recurentei pârâte că aceasta nu și-a îndeplinit obligația de notificare, se impune angajarea răspunderii contractuale a societății pârâte.

A învederat recurenta pârâtă că verificarea certificatelor verzi, respectiv notificarea pretinsei neîndepliniri a obligațiilor de către societatea pârâtă, se înscriu în noțiunea de minimă diligență prevăzută de lege.

De asemenea, a învederat că în mod eronat instanța de apel a reținut că nu există nicio dispoziție contractuală sau legală care să condiționeze angajarea răspunderii contractuale a vânzătorului de invocarea neexecutării obligației de către cumpărător în termenul de valabilitate a certificatelor, necesitatea acestei condiționări rezultând tocmai din normele de drept material indicate, pe care instanța le-a aplicat în mod eronat, în sensul că a considerat că pretinsul prejudiciu nu ar fi putut fi evitat de către intimată printr-o diligență minimă.

Un alt text de lege indicat de recurenta pârâtă a fi încălcat este art. 1531 alin. (1) C. civ., recurenta considerând că instanța de apel nu a analizat niciun moment legătura de cauzalitate dintre faptul neexecutării, pe de-o parte, și pretinsul prejudiciu cauzat, pe de altă parte.

A susținut recurenta că instanța de apel a aplicat în mod eronat mecanismul angajării răspunderii civile contractuale și a recurs la o prezumție absolută de existență a prejudiciului în cazul neexecutării unei obligații contractuale.

În continuare, recurenta pârâtă a indicat încălcarea dispozițiilor art. 1537 C. civ., prin faptul că întinderea prejudiciului nu a fost analizată, instanța preluând în mod automat susținerile reclamantei și asimilând prețul achitat cu prejudiciul suferit, deducând în mod automat existența prejudiciului din faptul neexecutării, fără ca partea adversă să depună vreun înscris din care să rezulte o pierdere concretă.

S-a mai invocat de către recurenta pârâtă aplicarea greșită a normelor de drept material privind evaluarea prejudiciului, respectiv dispozițiile art. 1530 C. civ., coroborate cu art. 1533 teza finală C. civ.

Astfel, recurenta a arătat că la dosar nu există probe care să ateste existența pierderii, nu s-a făcut dovada că intimata ar fi suferit un prejudiciu derivat în mod direct și necesar din faptul neexecutării, simpla împrejurare că un preț a fost plătit neputând echivala cu identificarea acelui preț cu prejudiciul suferit de partea adversă, prejudiciul fiind necesar a fi dovedit indiferent de faptul neexecutării.

Un alt text de lege pe care recurenta pârâtă l-a indicat a fi încălcat se referă la dispozițiile art. 1650 coroborat cu art. 1672 C. civ., ce prevăd obligațiile principale ale vânzătorului într-un contract de vânzare, instanța de apel statuând în mod greșit că obligația principală a pârâtei, în calitate de vânzătoare în convenția dintre părți, ar fi alcătuită din obligația de comercializare plus obligația de notificare, neexistând niciun temei legal pentru care să se considere că obligația de notificare ar reprezenta o obligație principală sau parte din aceasta, într-un contract de vânzare.

În rejudecare, recurenta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că nu au fost dovedite nici întinderea prejudiciului cauzat și nici culpa societății.

A subliniat recurenta că se invocă practic o culpă proprie, faptul că nu au folosit certificatele verzi achiziționate pentru îndeplinirea cotei, prejudiciul nu este unul concret, nefiind probat de către reclamantă, la momentul la care s-a decis să se invoce acest prejudiciu, atât valabilitatea contractului, cât și valabilitatea certificatelor era expirată și nu mai puteau susține îndeplinirea cotei anuale legale de achiziție de certificate verzi pentru anii 2016-2017, motiv pentru care recurenta a apreciat acțiunea introductivă ca fiind lipsită de interes.

A arătat recurenta că pierderea reclamantei constă în faptul că a achiziționat certificate într-un număr mult mai mare decât necesarul pentru îndeplinirea cotei, iar culpa producerii prejudiciului aparține acesteia.

Față de aceste susțineri, recurenta pârâtă a apreciat că două dintre condițiile esențiale pentru atragerea răspunderii civile contractuale nu au fost îndeplinite.

În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat inexistența unei motivări cu privire la legătura de cauzalitate dintre pretinsa neexecutare și prejudiciu, arătând că, ignorând dispozițiile legale, s-a statuat că legătura este una directă.

Față de aceste susțineri, a concluzionat necesitatea admiterii recursului, casarea cu reținere a hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 07.05.2024, intimata-reclamantă A SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 21.05.2024, recurenta pârâtă B SRL a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor intimatei ca fiind neîntemeiate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă la 28.03.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 4711 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 06.06.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâtă B S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă B S.R.L., în contradictoriu cu intimata reclamantă A S.A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei de 2.732.828,88 lei reprezentând prejudiciu, respectiv contravaloarea celor 20640 certificate verzi ce au făcut obiectul contractului încheiat între părți, a sumei de 730.533,81 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare, precum și la plata sumei de 41.845 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru. În esență, instanțele de fond au reținut îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, în baza contractului de vânzare – cumpărare de certificate verzi nr. 38/21.03.2016, fiind avute în vedere prevederile art. 1270 art. 1350 art. 1548 art. 1531 și art. 1535 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă B S.R.L., invocând aplicarea greșită a unor dispoziții de drept material și nemotivarea corespunzătoare a soluției pronunțate, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și constatarea netemeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prealabil cercetării motivelor de casare invocate, în vederea unei bune înțelegeri a mecanismului certificatelor verzi, Înalta Curte apreciază necesar prezentarea reglementării acestora, pe scurt.

Astfel, noțiunea de certificate verzi a fost introdusă în legislația din România prin Hotărârea nr. 1535/2003 emisă de Guvernul României, care a statuat că valorificarea surselor regenerabile de energie, în condiții concurențiale pe piața de energie, devine oportună prin adoptarea și punerea în practică a unor politici și instrumente specifice sau emiterea de "certificate verzi".

Prin schemele de sprijin direct prin prețuri, producătorul de energie primește, în baza unei reglementări naționale, un ajutor financiar direct sau indirect (la energia produsă și încasată). Mecanismele de ajutor direct prin prețuri sunt de două feluri, și anume: sistemul cotelor și sistemul de prețuri fixe.

În sistemul cotelor, prețul energiei din surse regenerabile se stabilește astfel încât să asigure concurența reală între producătorii de energie din surse regenerabile. În acest scop se practică două mecanisme: certificate verzi și cererea de ofertă.

La certificatele verzi, mecanismul oferă posibilitatea vânzării energiei la un preț determinat de piață. Pentru finanțarea costurilor suplimentare și garantarea producerii cotei stabilite, fiecare consumator trebuie să cumpere un anumit număr de certificate verzi de la producătorii de energie din surse regenerabile, pe baza unui procent sau a unei cote din producția/consumul total al acestora de energie. Interesul consumatorului de a cumpăra certificate verzi la un preț convenabil dezvoltă o piață secundară pe care intră în concurență producătorii de energie regenerabilă.

Ulterior, prin H.G. nr. 1892/2004, a fost stabilit sistemul de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, certificatul verde fiind definit ca documentul ce atestă o cantitate de 1 MWh de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie, acesta putând fi tranzacționat, distinct de cantitatea de energie electrică asociată acestuia, de pe o piață bilaterală sau centralizată.

Prin Legea nr. 220/2008, a fost stabilit sistemul de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

Conform art. 3 pct. i) Ordinul A.N.R.E. nr. 60/2015 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a pieței de certificate verzi, prin certificat verde vândut se înțelege certificatul verde care a fost tranzacționat pe piața centralizată de certificate verzi sau pe piața contractelor bilaterale de certificate verzi și a fost transferat din contul vânzătorului în contul cumpărătorului, unde devine certificat verde valabil sau expirat, după caz.

Conform art. 3 pct. g) din Ordinul A.N.R.E. nr. 60/2015 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a pieței de certificate verzi, tranzacționarea de certificate verzi reprezintă comercializarea de certificate verzi la prețul de închidere al pieței centralizate de certificate verzi sau la prețul de adjudecare/prețul negociat, după caz, pe piața contractelor bilaterale de certificate verzi, urmată de transferul certificatelor verzi din contul vânzătorului în contul cumpărătorului.

Potrivit art. 9 din Ordinul A.N.R.E. nr. 60/2015 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a pieței de certificate verzi, transferul CV din contul vânzătorului în contul cumpărătorului se face de către OPCV numai după confirmarea încasării și își produce efectele începând cu data înregistrării transferului în RCV.

Conform art. 33 alin. (2) lit. d din Ordinul nr. 60/2015 privind Regulamentul de organizare și funcționare a Pieței de certificate verzi, vânzătorii (producătorii de energie regenerabilă) au obligația să transmită la OPCV informațiile referitoare la tranzacțiile efectuate prin CBCV încheiate în urma desfășurării licitațiilor publice organizate pe piața centralizată a CBCV, respectiv numărul de CV tranzacționate, prețul de tranzacționare și codurile numerice ale acestora, inclusiv confirmările de încasare privind stingerea obligațiilor de plată între părți corespunzătoare CV tranzacționate, în termen de 5 zile calendaristice de la încasare.

Situația de fapt, corect reținută de instanțele de fond, constă în aceea că între pârâta B S.R.L., în calitate de vânzător, și reclamanta A S.A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de certificate verzi nr. 38/21.03.2016, contract încheiat pe piața contractelor bilaterale de certificate verzi încheiate în urma desfășurării unei licitații, piață care funcționează potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a pieței de certificate verzi aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 60/2015.

Conform art. 2 alin. (1) din contract, obiectul contractului este vânzarea de către vânzător și cumpărarea de către cumpărător, în vederea îndeplinirii cotei anuale legal stabilite de achiziție de certificate verzi, a numărului de certificate verzi prevăzute în anexa 2 la contract, respectiv număr minim de certificate verzi: 1000, număr maxim de certificate verzi: 75.000.

Conform art. 2 alin. (2) prețul de contract al certificatelor verzi este cel precizat în anexa 3 (132,4045 lei/certificatul verde) și se încadrează în limitele legal stabilite.

Potrivit art. 3 din contract, contravaloarea certificatelor verzi consumate de cumpărător pentru îndeplinirea cotei obligatorii legal stabilite se recuperează de către acesta de la consumatorii cărora le furnizează energie electrică la prețul mediu de achiziție al acestora.

Conform art. 8 din contract, pentru întreaga durată a contractului, vânzătorul emite, în primele 10 zile ale lunii următoare lunii contractuale, către cumpărător o factură pentru numărul de certificate verzi care trebuie plătite de cumpărător pentru respectiva luna de contract, calculată conform prevederilor art. 7 și la care anexează lista codurilor certificatelor verzi vândute.

Conform art. 9 din contract, după semnarea contractului, vânzătorul emite către cumpărător o factură pentru numărul de certificate verzi care trebuie plătite de cumpărător pentru respectiva lună de contract, calculată conform prevederilor art. 7 și la care anexează lista codurilor certificatelor verzi vândute.

Conform art. 10 cumpărătorul va plăti factura în termen de 10 zile lucrătoare, de la data primirii acesteia prin fax/e-mail.

Potrivit art. 11 din contract, vânzătorul se obligă ca, în termen de 5 zile calendaristice de la data încasării sumelor aferente fiecărei facturi emise de vânzător, să transmită către operatorul pieței de certificate verzi confirmarea privind stingerea obligațiilor de plată între părți corespunzătoare certificatelor verzi valabile tranzacționate.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1350 C. civ., dispoziții legale care privesc evaluarea prejudiciului, art. 1531 alin. (1) și 2 C. civ., art. 1530 coroborat cu art. 1533 teza finală C. civ., art. 1534 C. civ., art. 1537 C. civ., respectiv prevederile legale referitoare la obligațiile principale ale vânzătorului într-un contract de vânzare, anume art. 1650 coroborat cu art. 1672 C. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, pentru considerentele expuse mai jos.

Potrivit dispozițiilor art. 1350 C. civ., ”(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”

Criticile invocate de recurenta pârâtă în sensul neîndeplinirii cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale sunt pur formale, nefiind susceptibile de încadrare în motivul de casare referitor la încălcarea sau greșita aplicare a nomelor de drept material. În realitate, toate susținerile părții reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate, care nu pot fi supuse controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în condițiile în care art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede explicit că recursul determină examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Susținerile expuse în cererea de recurs nu sunt întemeiate față de analiza efectuată de instanțele de fond, care au apreciat în mod corect, prin raportare la dispozițiile art. 1270 și art. 1350 C. civ., precum și prin raportare la probatoriul administrat, existența contractului nr. 38/21.03.2016, încheiat valabil și ale cărui clauze au fost însușite de pârâtă prin semnare și ștampilare.

În ceea ce privește dispozițiile legale privind existența prejudiciului și evaluarea acestuia, criticile recurentei pârâte sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, se constată că instanța de prim control judiciar, în analiza caracterului cert al prejudiciului, a reevaluat probele administrate și a reținut, în temeiul art. 3 din contractul încheiat între părți, raportat la art. 3 alin. (2) litera gg din Regulamentul de emitere a certificatelor verzi că, de vreme ce toate certificatele verzi care au făcut obiectul contractului încheiat între părți au fost anulate din contul vânzătorului, intimata-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a dispune de ele și de a le folosi, constatându-se în mod legal că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, neexecutarea de către recurenta pârâtă a obligației de a notifica operatorului încasarea prețului certificatelor având drept consecință lipsirea intimatei reclamante de dispoziția și folosința certificatelor, cu consecința anulării acestora. Așa fiind, prejudiciul a fost corect evaluat la contravaloarea certificatelor care nu au mai intrat în contul intimatei reclamante, legătura de cauzalitate cu fapta imputată recurentei fiind de necontestat.

Totodată, în legătură cu apărările recurentei referitoare la proba existenței și a întinderii prejudiciului reținut de prima instanță, se impune sublinierea în sensul că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt, fiind reținută dovedirea prejudiciului cert reclamat, exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că se invocă o culpă proprie reclamantei, respectiv faptul că nu au folosit certificatele verzi achiziționate pentru îndeplinirea cotei, ceea ce face ca prejudiciul să nu fie unul concret, nefiind probate valabilitatea contractului, iar valabilitatea certificatelor fiind expirată, instanța de prim control judiciar reținând în mod corect situația anulării certificatelor verzi și existența prejudiciului, din moment ce intimata-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a dispune de certificate și de a le folosi.

Așa cum s-a arătat anterior, criticile recurentei pârâte privind încălcarea dispozițiilor referitoare la angajarea răspunderii civile contractuale, a celor care privesc evaluarea prejudiciului și a prevederilor legale referitoare la obligațiile principale ale vânzătorului într-un contract de vânzare-cumpărare tind la o restabilire a situației de fapt, aspect care nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac extraordinară a recursului, prin care se urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., referitor la ipoteza casării hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este, de asemenea, nefondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită.

Recurenta a invocat inexistența unei motivări cu privire la legătura de cauzalitate dintre pretinsa neexecutare și prejudiciu, însă din analiza hotărârii recurate rezultă că acest argument nu poate fi susținut cu temei, atât timp cât, în considerentele deciziei recurate, se arată expres că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată pârâtei și prejudiciul cert probat este una directă. O atare argumentare presupune că nu mai era necesară administrarea unor probe distincte pentru dovedirea acestei condiții pentru angajarea răspunderii civile contractuale, fiind suficientă, sub acest aspect, probarea faptei ilicite și probarea prejudiciului, în timp ce legătura de cauzalitate rezultă din simpla reținere a încălcării clauzelor contractuale.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând situația de fapt, evaluarea prejudiciului, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză, care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că, în jurisprudența constantă a C.E.D.O., s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Instanța supremă reamintește că, motivarea, privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, fără a fi necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

Altfel spus, atât timp cât, în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale, precum și la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 74 din 18.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanța va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B SRL împotriva deciziei civile nr. 74 din 18 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2024.