ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1508/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 02.03.2023 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta A S.R.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei B S.R.L. la plata sumei de 238.326,59 lei reprezentând contravaloare servicii transport; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 26.783,17 lei calculate până la data de 23.02.2023, precum și dobânda legală penalizatoare calculată în continuare până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxă timbru, onorar avocat și orice alte cheltuieli ocazionate de derularea litigiului.

Prin sentința civilă nr. 436/21.09.2023, Tribunalul Arad a admis acțiunea civilă exercitată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor: 238.326,59 lei contravaloarea serviciilor de transport, 26.783,17 lei dobândă legală penalizatoare aferentă debitului principal calculată până la data de 23.02.2023, precum și dobânda legală penalizatoare calculată în continuare până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.991 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel B S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 53/A din 01 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost respins apelul declarat de B S.R.L.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs B S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a legii, apreciind în mod eronat că invocarea excepției de neexecutare a contractului prevăzută de art. 1556 C. civ., cu consecința refuzului de executare integrală a propriei obligații nu produce niciun efect juridic dacă nu sunt îndeplinite condițiile aplicării compensării prevăzute de art. 1616 și art. 1617 C. civ., între obligațiile reciproce.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că deși s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosar de ambele părți că intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile contractuale pentru care pretinde plata, instanțele nu au dat nicio eficiență juridică excepției de neexecutare a contractului, limitându-se doar la a analiza dacă operează compensația de drept între obligația de plată a prețului contractului și sumele datorate prin clauzele penale ce cuantifică prejudiciul produs în cazul neexecutării obligației.

Totodată, recurenta menționează că pretențiile ce fac obiectul cauzei își au izvorul în contractele de transport încheiate între părți, contracte în care societatea recurentă are calitatea de creditor pentru obligațiile asumate de către intimată, respectiv de a efectua transportul conform comenzilor prin preluarea și preadarea mărfurilor la locul și timpul stabilit. Așadar, potrivit recurentei, și aceasta are dreptul de a se prevala de dispozițiile art. 1516 C. civ.

În continuare, recurenta redă prevederile art. 1556 C. civ. și concluzionează că față de faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada executării corespunzătoare a propriei obligații, societatea recurentă este îndreptățită să refuze plata prețului într-o măsură corespunzătoare și anume, în limita sumelor stabilite contractual ca fiind datorate în cazul neexecutării obligațiilor.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit a lipsit de eficiență juridică convenția dintre părți prin care transportatorul și-a asumat expres efectuarea tuturor transporturilor cu respectarea condițiilor impuse, prin semnarea Condițiilor generale de transport. Astfel, instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 1166 și art. 1196 C. civ., conchide recurenta-pârâtă.

În final, recurenta susține că instanțele de fond nu au observat că părțile aveau obligații reciproce izvorând din aceeași convenție, iar creanța societății recurente este certă, lichidă și exigibilă și izvorăște din același contract de transport, iar din conținutul scrisorilor internaționale de transport CMR aferente comenzilor, depuse la dosar de către intimata-reclamantă rezultă că aceasta a executat necorespunzător și cu întârziere toate obligațiile.

În drept, recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) aplicabile și în recurs”.

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece dispozițiile privind drepturile creditorului (art. 1516 C. civ.), cele privind compensația (art. 1616 C. civ.) și cele privind noțiunea contractului și acceptarea ofertei (art. 1166 și art. 1196 C. civ.), sunt indicate în mod formal, fără a se arăta în concret cu ce a greșit instanța de apel și de ce normele materiale nu au fost corect aplicate.

În ceea ce privește criticile privind interpretarea greșită a prevederilor art. 1556 C. civ., referitoare la excepția de neexecutare a contractului și a prevederilor contractului încheiat între părți, instanța supremă constată că acestea nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Instanța supremă reține că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raționament care să justifice cum ori de ce instanța devolutivă a încălcat legea, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

De altfel, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte cu privire la situația de fapt reținută de instanța de apel și trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei (contract, scrisorile de transport) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Întreaga suită a alegațiilor recurentei se referă la interpretarea materialului probator și contestă concluziile instanței de apel cu privire la starea de fapt reținută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și solicită instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

Prin urmare, aceste susțineri nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 53/A din 01 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurenta-pârâtă B S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A S.R.L., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.710 lei, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la filele 54-55 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția nulității.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 53/A din 01 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-pârâtă B S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.710 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2024.