ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1194/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 22 februarie 2023, reclamanta A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L., C. și B., în solidar, la plata sumei de 232.355,76 euro (1.139.472,65 RON la cursul oficial B.N.R. din ziua înregistrării cererii), reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a nelivrării mărfurilor achitate conform facturii nr. x/25.02.2022, la plata dobânzii în cuantum de 5%/an, prevăzute de dispozițiile art. 27 pct. 1 din convenția CMR, calculate de la 07.04.2022 și până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâta B. S.R.L., apreciind că textul invocat din CMR delimitează competența între state și nu rezultă din nicio altă normă că ar atrage și competența de drept comun, cu o excludere a competenței alternative din Codul de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. și B.. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și B., a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plății al sumei de 232.355,76 euro, cu titlu de daune-interese compensatorii, a respins cererea de obligare în solidar la plata aceleiași sume de bani a pârâtei B., ca nefondată. Totodată, instanța a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 14.999,75 RON și suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei B. suma de 9.868,07, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 572/A din 21 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și cu intimata -pârâtă B. împotriva încheierii de ședință din 15.11.2023 și a sentinței civile nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2023, având ca obiect pretenții.

A fost admisă excepția de netimbrare a apelului incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în raport de soluția primei instanțe față de intimata-pârâtă B..

A fost anulat apelul incident formulat de apelanta-reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023.

A fost admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva aceleiași hotărâri.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, în sensul că: a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. și a dobânzii în cuantum de 5%/an, calculate asupra debitului principal, de la data de 07.04.2022 și până la data plății.

A fost admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva considerentelor aceleiași hotărâri, sub aspectul calificării contractului dintre părți, stabilind că acesta are natura juridică a unui contract de transport.

A fost menținută în rest hotărârea.

A fost obligată intimata-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 29.012,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

În susținerea recursului declarat, ulterior expunerii situației de fapt și a parcursului litigios, din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prevăzute de art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, cu privire la ordinea de soluționare a incidentelor procedurale, cu consecința încălcării dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Precizează recurenta-pârâtă că apelul pe care l-a declarat în cauză a vizat și încheierea pronunțată în ședința publică din 15 noiembrie 2023, prin care Tribunalul Arad a respins excepția de necompetență teritorială, pe care a invocat-o în fața primei instanțe.

În raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, în cauză, au fost parcurse trei termene de judecată pe parcursul cărora s-au administrat probe, s-au formulat lămuriri și depus note scrise de către părți, în niciun moment, în cadrul acestor termene, nefiind pusă în discuție soluționarea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad, pe care a invocat-o în fața primei instanțe și în apel.

Deși art. 248 C. proc. civ. face parte din Titlul I - Procedura în fața primei instanțe, recurenta-pârâtă apreciază că regulile de soluționare a incidentelor procedurale sunt aplicabile și la judecata în apel, invocând în susținerea acestei alegații dispozițiile art. 480 alin. (4) Cod procedură civilă, ce vizează soluția de anulare a hotărârii pe care instanța de apel o va pronunța atunci când constată că prima instanță nu era competentă să judece cauza.

Recurenta-pârâtă precizează că, dacă excepția ar fi fost soluționată favorabil de către instanța de apel, nu s-ar mai fi pus problema administrării unor probe, dându-se eficiență alin. (1) al art. 248 C. proc. civ., însă excepția nu a fost pusă în discuție decât după încheierea cercetării judecătorești la momentul dezbaterilor pe fond.

Recurenta-pârâtă arată că respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO impunea punerea în discuția părților a calificării așa-zisei excepții ca apărare de fond, instanța de apel având obligația să califice în mod corect excepțiile invocate și să stabilească ordinea de soluționare a acestora, urmând a se pronunța prin încheiere asupra acestui aspect.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă și încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în ce privește stabilirea instanței competente teritorial să judece acțiunea introductivă

Prin soluția formulată, în sensul respingerii excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad invocată de D., instanța de apel a conceput o modalitate de interpretare care a suprapus normele de stabilire a competenței teritoriale prevăzute de Codul de procedură civilă celor prevăzute în Convenția din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele ("CMR"), rezultând o aplicare eronată a dispozițiilor legale din perspectiva instanței competente teritorial să soluționeze cauza.

Recurenta-pârâtă apreciază că eroarea Curții de Apel Timișoara a pornit de la interpretarea art. 31 alin. (1) din CMR, în raport de art. 1 alin. (1) din CMR.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă precizează că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe Convenția din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, așa cum reiese în mod expres din motivarea în drept a cererii, iar în raport de art. 31 alin. (1) din CMR, părțile au posibilitatea să convină asupra competenței într-una din țările în care domiciliază.

Așadar, potrivit art. 31 alin. (1) din CMR, părțile au libertatea de a stabili în mod convențional instanța competentă pentru a soluționa disputele ivite între ele, care decurg din executarea contractului de transport, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Cu toate acestea, dacă nu au optat pentru o jurisdicție, CMR reglementează modalitatea prin care se stabilește competența de judecată, respectiv, ca regulă, organele de jurisdicție din țara pe teritoriul căreia se afla reședința obișnuită a pârâtului, sediul său principal sau sucursala ori agenția prin intermediul căreia contractul de transport a fost încheiat.

În raport de excepția instituită de art. 31 alin. (1) lit. b) din CMR, potrivit recurentei-pârâte, în cazul în care nu poate sesiza organele de jurisdicție stabilite prin convenția părților și nici pe cele de la domiciliul pârâtului, numai atunci reclamantul poate sesiza organele de jurisdicție din țara pe teritoriul căreia este situat locul preluării mărfurilor sau a celui prevăzut pentru eliberarea mărfurilor.

Din interpretarea gramaticală și teleologică a art. 31 din CMR, reiese că stabilirea competenței de judecată a unor litigii întemeiate pe convenție se face prioritar în funcție de acordul părților sau, dacă acesta nu există, se aplică regula generală a competenței instanței de la sediul pârâtului și numai în mod excepțional, dacă nu este posibilă formularea acțiunii în fața acestor instanțe, competența revine organelor de jurisdicție din țara unde urmau să fie livrate bunurile.

Or, în cauză acțiunea a fost formulată de către reclamantă direct în fața instanței din România de la sediul ei, unde ar fi trebuit să fie descărcată marfa, fără ca aceasta să facă dovada imposibilității introducerii acțiunii la una din instanțele de la domiciliul pârâtelor, potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din CMR.

În susținerea încălcării de către instanța de apel a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, a limitelor efectului devolutiv al apelului și, pe cale de consecință, a principiului disponibilității și a normelor cu privire la neînrăutățirea situației în propria cale de atac, recurenta-pârâtă arată că hotărârea atacată a fost pronunțată în temeiul unor prevederi legale care nu au fost puse în dezbaterea părților și cu privire la care nu a avut posibilitatea să se apere.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă precizează că dreptul părților la un proces echitabil, la apărare, la respectarea principiului contradictorialității sunt garantate prin normele de procedură civilă, ele fiind statuate ca principii de bază ale procesului civil, prin prevederile art. 6, art. 13 și art. 14, în legătură directă cu art. 9 și cu art. 477 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, cu încălcarea normelor de procedură indicate, instanța de apel a soluționat cauza în baza unui temei de drept care nu a fost invocat de niciuna dintre părți și care niciun moment, pe parcursul judecății în primă instanță sau în apel, nu a fost pus în dezbatere, respectiv în temeiul art. 1.955 C. civ., care definește contractul de transport.

Din perspectiva încălcării de către instanța de apel a normelor de procedură care stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum impune art. 477 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, prin apelul incident, reclamanta a solicitat în mod expres ca prin apel să fie schimbate considerentele Tribunalului Arad în sensul reținerii răspunderii transportatorului exclusiv în baza convenției CMR, în raport de care a solicitat și daunele moratorii.

Potrivit recurentei-pârâte, nu a existat nicio altă solicitare în apel, secundară sau subsidiară formulată de reclamantă, în baza căreia instanța de apel să fie învestită cu o cerere de recalificare a acțiunii sau de determinare a temeiurilor de drept pe care instanța de apel le-ar considera incidente în vederea atragerii răspunderii sale.

În susținerea criticii ce vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură care interzic înrăutățirea situației în propria cale de atac, în ce privește acordarea daunelor moratorii, recurenta-pârâtă arată că, deși instanța de apel a considerat și a dispus că răspunderea D. nu este angajată în baza CMR, ci în raport de art. 1.955 și urm. C. civ. cu privire la contractul de transport, a acordat penalitățile în temeiul CMR.

Ca atare, potrivit recurentei-pârâte s-a ajuns la situația în care debitul principal este datorat în baza unor norme de drept național, iar accesoriile să fie datorate în baza CMR, norme cu privire la care Curtea de Apel Timișoara a conchis că nu se aplică raportului juridic dintre părți.

Având în vedere că apelul principal pe care l-a formulat are caracter devolutiv și a urmărit schimbarea în tot a soluției Tribunalului Arad, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că penalitățile nu puteau fi acordate în baza apelului incident, în apelul principal, conducând la o înrăutățire a situației sale în propria cale de atac.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că motivele pe care se sprijină soluția cu privire la penalitățile de întârziere în valoare de 5% în temeiul CMR sunt contradictorii.

Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii sub aspectul temeiului de drept în baza căruia au fost acordate daunele moratorii (art. 27 pct. 1 din CMR), în contextul în care, în ce privește debitul principal, curtea a decis că nu sunt aplicabile normele CMR, ci cele de drept comun, respectiv art. 1.955 C. civ.

Criticile dezvoltate în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză cu privire la calificarea corectă a raporturilor juridice dintre părți.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că în mod corect Tribunalul Arad a calificat serviciile prestate de D. ca fiind acelea potrivit licenței în baza căreia societatea își desfășoară activitatea, respectiv de activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier contra cost - casă de expediții.

Potrivit recurentei-pârâte, casele de expediții, așa cum este D., au calitatea de expeditor și funcționează în condițiile reglementate de art. 2.064 din C. civ. privind contractul de expediție. Astfel, dacă obiectul contractului este reprezentat de o operațiune de organizare a unui transport de bunuri, cum aceasta este reglementată de C. civ., contractul este calificat ca unul de expediție.

Potrivit recurentei-pârâte, C. civ. consacră trei situații în care poate fi atrasă răspunderea expeditorului pentru faptele altei persoane: expeditorul și-a asumat obligația de predare a bunurilor la locul de destinație - art. 2.067 alin. (2), expeditorul a manifestat neglijență în executarea expediției, în special în ceea ce privește preluarea și păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari - art. 2.068 alin. (1), nerespectarea indicațiilor comitentului referitoare la modul de transport - art. 2.068 alin. (2).

Or, potrivit recurentei-pârâte, în cauză, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

Potrivit recurentei-pârâte, atragerea răspunderii sale în temeiul art. 1.955 C. civ. are la bază o premisă eronată, aceea în care ar putea fi considerată sau asimilată unui transportor, deși a încheiat cu reclamanta un contract de furnizare de servicii, în acord cu licența în baza căreia societatea își desfășoară activitatea: activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier contra cost.

În vederea calificării corecte a naturii raportului juridic potrivit voinței reale a părților, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că nu a susținut niciodată că va efectua transportul efectiv, neputând manifesta o voință în acest sens, părțile folosind sintagma "organizarea unui transport".

Potrivit recurentei-pârâte, dacă din corespondența depusă în probațiune nu reiese, așa cum a reținut Curtea de Apel Timișoara, că recurenta acționa în calitate de intermediar, în aceeași măsură nu reiese nici că efectua efectiv transportul, cu atât mai mult cu cât i-a fost solicitat să organizeze acest transport, nu să transporte mărfurile.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă arată că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale, instanța de apel considerând în mod eronat că răspunderea este incidentă în temeiul art. 1.955 C. civ.

În ce privește raporturile juridice existente între A. și D., acestea nu decurg din contractul de transport (neexistând niciun astfel de contract - aspect recunoscut de reclamantă), ci își au izvorul în acordul încheiat între părți, care reprezintă în esență un contract de furnizare de servicii, în cazul concret fiind vorba despre cele specifice unei case de expediție, conform art. 2.064 C. civ.

Recurenta-pârâtă subliniază că își desfășoară activitatea specifică contractelor de expediție, în mod profesionist, potrivit codului CAEN 5229, distinct în totalitate de cel specific activităților de transport efectiv.

Recurenta-pârâtă susține că nu este aplicabilă nici excepția prevăzută de art. 2.070 C. civ., potrivit căreia dacă una dintre părțile contractului de expediție își asumă chiar obligația de a executa transportul, în această situație, partea va dobândi drepturile și obligațiile transportatorului.

Având în vedere că nu este transportator (succesiv sau multiplu), nu poate fi angajată răspunderea solidară a sa alături de transportator, întrucât fiecare este obligat față de reclamantă în baza unor raporturi juridice distincte, unul decurgând din contractul de transport, iar celălalt din contractul de expediție, interpretarea fiind confirmată și de practica în materie.

Sub un alt aspect, potrivit recurentei-pârâte, condițiile atragerii răspunderii în temeiul art. 2.068 alin. (1) C. civ., nu sunt, de asemenea, îndeplinite, întrucât a acționat cu maxima diligență pe care ar fi putut să o exercite raportat la condițiile în care se realiza transportul și la data de livrare impusă de reclamantă.

Recurenta-pârâtă arată că a identificat transportatorul C. care a acceptat să efectueze transportul la prețul comunicat de reclamantă, pe cea mai mare bursă de transporturi rutiere (Timocom), că a verificat toate documentele și acreditările acestuia, că s-a discutat direct cu reprezentantul C., astfel cum reiese din corespondența electronică depusă la dosar, că au fost obținute și furnizate reclamantei datele conducătorului auto, posibilitatea de contact și datele de identificare ale vehiculului.

Potrivit recurentei-pârâte, un alt aspect relevant este reprezentat de faptul că transportatorul a acceptat să utilizeze aplicația de monitorizare permanentă a parcursului transportului, iar actele prezentate de transportatorul C. erau autentice, valide și confirmau existența societății, valabilitatea licențelor și a tuturor elementelor care creau premisa unei activități legitime, astfel că, în nicio împrejurare, nu s-ar putea susține că a acționat cu neglijență.

La 4 aprilie 2025, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate în toate ipotezele ridicate de parte.

Sub un prim aspect, intimata-reclamantă precizează că excepțiile procesuale existente în etapa judecății în fond pot fi invocate direct în apel numai dacă sunt absolute, respectiv vizează încălcarea unor norme de ordine publică, în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Mai arată intimata-reclamantă că excepția de necompetență teritorială a fost invocată de B. în fața Tribunalului Arad, fiind soluționată de această instanță prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2023, în sensul respingerii, și că necompetența teritorială este de ordine privată, neputând fi invocată în apel în mod valabil, ci doar în fața primei instanțe.

Astfel că instanța de apel nu putea să împartă judecata căii de atac în mai multe etape, mai întâi cu privire la excepție, iar ulterior cu privire la fondul cauzei sau la alte aspecte deduse judecății.

Potrivit intimatei-reclamante, instanța de apel avea obligația de a respecta limitele devoluțiunii apelului, analizând excepția invocată (deja soluționată în primă instanță) ca parte integrantă a analizei criticilor formulate de apelant.

Într-o a doua ipoteză, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel ar fi încălcat normele de procedură prin soluția pronunțată asupra aceleiași excepții de necompetență teritorială, de data aceasta aducându-se critici în legătură cu soluția pe fondul excepției, însă soluția instanței este legală și temeinică, fiind avute în vedere norma generală privind competența teritorială, prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ.. ("instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul"), precum și norma privind competența teritorială alternativă (facultativă), prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 6 ("instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile izvorâte dintr-un contract de transport"), respectiv art. 1081 alin. (1) pct. 4 (referitor la competența determinată de "stația feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate"), precum și dispozițiile art. 31 din Convenția CMR.

Pe de altă parte, în cauză sunt incidente atât dispozițiile art. 31 din Convenția CMR, cât și dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, ambele acte normative stabilind, în mod alternativ, o competență teritorială ce aparține instanțelor fie de la locul preluării mărfurilor, fie de la locul sosirii acestora, iar potrivit principiului disponibilității, în calitate de inițiatoare a prezentului litigiu, avea dreptul să aleagă instanța competentă teritorial dintre cele prevăzute de normele mai sus menționate, astfel încât sesizarea instanței de la locul sosirii mărfurilor este pe deplin justificată și legală.

Într-o a treia ipoteză, circumscrisă aceluiași motiv de recurs, ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, a limitelor efectului devolutiv al apelului, a principiului disponibilității precum și a celui privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac, din perspectiva reținerii dispozițiilor art. 1.955 C. civ. de către instanța de apel, intimata-reclamantă solicită respingerea argumentelor invocate.

În acest sens, arată că instanța de apel a calificat raportul juridic dintre părți ca fiind un contract de transport, în baza probelor administrate (corespondența electronică dintre părți, lipsa unui comision specific intermedierii, asumarea obligațiilor de transportator de către recurenta-pârâtă), și nu a aplicat art. 1.955 C. civ. ca temei independent al soluției, ci ca suport pentru interpretarea naturii juridice a convenției, în acord cu Convenția CMR.

Potrivit intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă a avut posibilitatea deplină de a se apăra pe parcursul procesului, inclusiv în apel, cu privire la calificarea juridică a raportului contractual, iar art. 1.955 C. civ. nu a fost o surpriză procesuală, ci o consecință logică a dezbaterilor privind natura juridică a contractului, dezbateri în care recurenta a participat activ. Astfel, nu poate fi reținută o încălcare a art. 6 CEDO sau a dispozițiilor procesuale interne.

Cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului, intimata-reclamantă susține că aplicarea art. 1.955 C. civ. nu a extins obiectul apelului, ci a clarificat temeiul juridic al soluției, în acord cu probele și cu susținerile părților, astfel că instanța de apel nu a depășit limitele învestirii.

În ceea ce privește principiul disponibilității, susține că instanța de apel a completat analiza juridică în mod firesc, în absența unei reglementări exhaustive în Convenția CMR privind definiția contractului de transport.

Intimata-reclamantă arată că nu a fost încălcat nici principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac, Curtea de Apel Timișoara pronunțând o soluție cuprinsă în limitele învestirii sale pe calea apelului incident, respectiv a înlăturat considerentele Tribunalului Arad privind o răspundere întemeiată pe un contract de expediție și le-a înlocuit cu o răspundere a transportatorului fundamentată pe Convenția CMR.

Potrivit intimatei-reclamante, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă este, de asemenea, nefondat, întrucât Convenția CMR nu a fost exclusă de la aplicare, ci a constituit pilonul central al analizei instanței de apel. Astfel, obiectul apelului incident pe care l-a formulat a vizat tocmai corectarea erorii primei instanțe, care calificase raportul juridic dintre părți ca un contract de expediție, în detrimentul susținerilor sale bazate pe Convenția CMR. Instanța de apel a admis apelul incident, stabilind că raportul contractual are natura unui contract de transport, în acord cu dispozițiile Convenției CMR, aplicabile transporturilor internaționale de mărfuri.

Prin urmare, ideea excluderii Convenției CMR este lipsită de orice suport faptic sau juridic, fiind contrazisă de însăși structura raționamentului instanței.

Deși recurenta-pârâtă sugerează că instanța de apel ar fi validat exclusiv temeiul art. 1.955 C. civ., ignorând Convenția CMR, ceea ce ar genera o contradicție cu acordarea dobânzilor prevăzute de art. 27 CMR, în realitate, instanța de apel a reținut norma de drept intern complementară, menită să susțină calificarea juridică a raportului contractual în lipsa unei definiții exprese în Convenția CMR.

Acordarea dobânzilor prevăzute de art. 27 CMR a fost dispusă de instanța de apel ca urmare a aplicării Convenției CMR în mod direct și efectiv.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă arată că argumentele recurentei-pârâte sunt, de asemenea, nefondate, în speță, sub aparența unei critici de nelegalitate urmărindu-se reaprecierea probelor administrate și evaluate de instanța de apel.

În esență, apreciază că toate susținerile subsumate acestui motiv de recurs sunt vădit nefondate și ignoră atât considerentele factuale, cât și cele juridice ale deciziei atacate, instanța de apel aplicând corect normele de drept material, calificând adecvat raportul juridic și stabilind în mod justificat răspunderea recurentei-pârâte.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 25 aprilie 2025, iar la 24 iunie 2025, aceasta a depus la dosar note scrise.

La 11 septembrie 2025, intimata-reclamantă a depus la dosar note scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică nu poate fi reținută.

Înalta Curte observă că pârâta a invocat, în fața primei instanțe, excepția necompetenței teritoriale, excepție ce a fost respinsă prin încheierea 15 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Arad.

Împotriva acestei încheieri, precum și împotriva sentinței civile nr. 602 din 22 noiembrie 2023, a formulat apel pârâta, soluționat prin decizia recurată.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă cercetarea pe fond a cauzei. Aliniatul 4 al aceluiași articol statuează că excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

Așadar, excepțiile procesuale se rezolvă înainte de administrarea probelor în faza cercetării procesului, iar în cazul în care excepția este invocată după terminarea cercetării procesului, instanța va proceda la soluționarea cu prioritate a excepției.

Potrivit art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă, excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Așadar, ca regulă generală, excepțiile procesuale absolute pot fi invocate direct în apel.

În cauză, însă, art. 247 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident, excepția necompetenței teritoriale fiind invocată în fața primei instanțe, iar modul în care tribunalul a soluționat excepția a constituit o critică în calea de atac promovată de pârâtă (recurenta), motiv pentru care instanța de apel nu putea proceda, astfel cum susține recurenta-pârâtă la o calificare a excepțiilor invocate în calea de atac și la stabilirea ordinii de soluționare a acestora.

Ca atare, contrar alegațiilor recurentei-pârâte, potrivit cărora Curtea trebuia să se pronunțe asupra excepției necompetenței teritoriale, înainte de administrarea probelor, Înalta Curte arată că instanța de apel nu se putea pronunța cu prioritate asupra unui motiv al cererii de apel.

În raport de dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

Așadar, în apel, litigiul este supus judecății în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în prima instanță, asupra cărora instanța trebuie să statueze atât în fapt, cât și în drept, în limitele criticate de părți.

Reiese, așadar, că soluționarea apelului nu se putea realiza fracționat, astfel susține recurenta-pârâtă, analiza motivului de apel prin care s-a invocat greșita soluționare de către prima instanță a excepției necompetenței teritoriale constituind parte integrantă a analizei criticilor formulate chiar de pârâtă.

Nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul admiterii apelului și anulării hotărârii atacate, instanța de apel, constatând că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.

În cauză, această ipoteză nu operează, întrucât apelul declarat de pârâtă a fost respins.

Din perspectiva criticii referitoare la încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, Înalta Curte arată că nici această critică nu poate fi reținută, câtă vreme modul în care a fost soluționată excepția necompetenței teritoriale a constituit o critică în calea de atac promovată chiar de către pârâtă, analiza fiind efectuată de curtea de apel atât cu respectarea normelor de procedură, cât și cu respectarea dreptului la un proces echitabil instituit de art. 6 C.E.D.O.

Deși din perspectiva incidenței aceluiași motiv de casare recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în ceea ce privește stabilirea instanței compente teritorial să judece acțiunea dedusă judecății, Înalta Curte reține că susținerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel, astfel cum acestea sunt expuse la dosarul instanței de prim control judiciar, nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Astfel, din această perspectivă, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către intanța de apel a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și a limitelor efectului devolutiv al apelului, ca urmare a soluționării cauzei în baza unui temei de drept care nu a fost invocat de niciuna din părți și care nu a fost pus în dezbaterea acestora, respectiv a dispozițiior art. 1.955 C. civ., precum și încălcarea normelor cu privire la neînrăutățirea situației în propria calea de atac.

Înalta Curte arată că art. 13 C. proc. civ. garantează dreptul la apărare al părților, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe și de a-și face apărări, prezentându-și susținerile în scris și oral.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța "este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate" și "își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Principiul contradictorialității consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echității procesului civil în sensul art. 6 din același cod și art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părțile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunțată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate și dezbătute.

Dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. implică obligația colerativă a instanței de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuției contradictorii a acestora toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. proc. civ.). Același deziderat al asigurării echității procedurii constituie fundamentul dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând și examinând poziția procesuală și argumentele părților litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat, iar instanța de judecată își poate forma propriul raționament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părți nu au putut fi primite, așa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă.

Transpunând aceste considerente în cauza dedusă judecății, Înalta Curte reține că reclamanta și-a întemeiat pretențiile, prioritar, pe dispozițiile Convenției CMR.

Prin sentința civilă nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a reținut că între părți a intervenit un contract de expediție și a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, obligând pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plății al sumei de 232.355,76 euro, cu titlu de daune-interese compensatorii, fiind respinsă cererea de obligare în solidar la plata aceleiași sume de bani a pârâtei B., ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a formulat apel principal, iar reclamanta apel incident, prin care a invocat calificarea greșită de către prima instanță a contractului dintre părți, câtă vreme voința sa reală a fost aceea de a contracta un transportator pentru a efectua transportul în cauză și nu de a identifica un agent care să se ocupe de contractarea transportului.

Înalta Curte nu poate reține criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, întrucât, astfel cum reiese din încheierea din 24 octombrie 2024, prin care s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii, părțile au fost reprezentate prin apărători, iar instanța a dat cuvântul acestora în susținerea cererilor și a apărărilor formulate în proces.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel, cu respectarea limitelor învestirii, a apreciat că se impune calificarea contractului intervenit între părți, respectiv dacă este un contract de expediție sau un contract de transport, iar ca urmare a analizei efectuate în cauză a concluzionat că actul intervenit între părți are natura juridică a unui contract de transport, fiind incidente dispozițiile art. 1.955 C. civ., ca normă generală, precum și Convenția CMR.

Ca atare, nu se poate reține, astfel cum afirmă recurenta-pârâtă, că instanța a procedat la soluționarea cauzei în baza unui temei de drept care nu a fost invocat de niciuna din părți și care nu a fost pus în dezbaterea acestora

Referirea la dispozițiile art. 1.955 C. civ., care definesc contractul de transport, reprezintă consecința calificării date de instanța de apel actului juridic intervenit între părți, cu respectarea dispozițiilor art. 477 C. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Din perspectiva criticii referitoare la încălcarea principiului non reformatio in peius, în ceea ce privește acordarea daunelor moratorii, Înalta Curte arată că, potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Însă, conform tezei finale a acestui articol, situația părții se poate agrava în propria cale de atac în cazurile anume prevăzute de lege.

O astfel situație este cea care se regăsește în cauză, respectiv aceea în care reclamanta a formulat apel incident, prin care a solicitat corecta calificare a actului juridic și acordarea dobânzilor, apel incident care a fost admis.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că motivele pe care se sprijină acordarea penalităților în temeiul CMR sunt contradictorii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susținut că această contradicție vizează temeiul de drept în baza căruia au fost acordate daunele moratorii, respectiv art. 27 pct. 1 din CMR, în contextul în care curtea de apel, în ceea ce privește debitul principal, a reținut ca temei de drept art. 1.955 C. civ.

În raport de criticile redate mai sus, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Analizând decizia atacată, această situație premisă nu poate fi reținută, în condițiile în care instanța de apel a calificat actul juridic intervenit între părți ca fiind un contract de transport și a observat că prima instanță, nereținând incidența dispozițiilor Convenției CMR, nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de reclamantă cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii. Or, instanța de apel a dat eficiență art. 27 din CMR și a obligat pârâta la plata dobânzii în cuantum de 5%/an, calculate asupra debitului principal, de la data de 07.04.2022 și până la data plății.

Ultimul motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susținerea căruia a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la calificarea raporturilor juridice dintre părți.

Argumentele recurentei-pârâte reprezintă fie o reluare a criticilor dezvoltate în apel, astfel cum se regăsesc la dosarul instanței de prim control judiciar, fie vizează aspecte de fapt sau care țin de mijloacele de probă administrate.

Întrucât în analiza efectuată anterior Înalta Curte a expus considerente pentru care reluarea criticilor expuse în apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., aceste argumente nu vor fi reluate.

De asemenea, Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmărește cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 572/A din 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.866,37 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 572/A din 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.866,37 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2025.