ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1257/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională împotriva pârâților A. - SUCURSALA BUCUREȘTI și C. S.A., solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 625.804,46 RON, reprezentând pretenții, din care să se constate că pentru suma de 80.545,64 RON (datorie recunoscută prin întâmpinare) a intervenit compensarea, a dobânzilor legale începând cu data scadenței până la plata efectivă și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 11 ianuarie 2024, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, a dispus disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou dosar, având ca obiect pretenții. Totodată, întrucât hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei B. S.R.L., respectiv sentința civilă nr. 191 din 23 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, a rămas definitivă, s-a constatat încetată acțiunea formulată de reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREȘTI în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, în temeiul art. 75 din Legea 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 152 din 7 martie 2024, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acțiunea reconvențională disjunsă a pârâtei-reclamante B. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. și prin administrator special E..

A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 18.930 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 588/A din 28 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat în cauză, cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenționale, reclamanta-pârâtă fiind obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 407.552,39 RON, reprezentând contravaloare facturi, a dobânzii legale penalizatoare începând cu data scadenței facturilor și până la plata efectivă a debitului principal, precum și a sumei de 11.520,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual al litigiului, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși s-a reținut că semnătura aplicată pe facturile în discuție nu a fost contestată, totuși au fost invalidate susținerile sale conform cărora facturile nu au fost acceptate prin semnătură și ștampilă.

În acest sens, s-a învederat că, prin apărările formulate în etapele procesuale anterioare, a contestat faptul că facturile ar fi fost semnate de vreun prepus al societății A. - SUCURSALA BUCUREȘTI, pe care, de altfel, nici nu fusese aplicată vreo ștampilă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a arătat că instanța de apel nu a analizat argumentele sale prin raportare la reglementarea legală a contractului de antrepriză (art. 1851-1880 C. civ.), cu referire la facturile emise fără ca antreprenorul să fie convocat pentru recepționarea lucrărilor pe baza unor procese-verbale, la situațiile de lucrări întocmite unilateral și la concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă, ci prin aplicarea dispozițiilor art. 1270 C. civ.

De asemenea, s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 1862 C. civ. privind recepția lucrării în contractul de antrepriză, considerând eronat argumentul instanței de apel potrivit căreia ar fi suficientă comunicarea facturilor și că nu ar mai avea importanță dacă acestea ar fi fost semnate sau nu, pentru a se dovedi însușirea lor de către beneficiar.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că, prin refuzul de a constata că a operat compensația de drept, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1617 alin. (1) C. civ., arătând că sentința pronunțată în cadrul procedurii insolvenței debitoarei B. S.R.L., prin care s-a soluționat contestația la tabelul preliminar al creanțelor, are caracter executoriu, nefiind necesară definitivarea hotărârii pentru a se considera că sunt îndeplinite condițiile existenței a două datorii certe, lichide și exigibile.

Intimata-pârâtă-reclamantă B. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. și prin administrator special E., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, arătând că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

La 15 mai 2025, recurenta-reclamantă-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, înlăturarea apărărilor privind fondul căii de atac și admiterea recursului, precum și obligarea intimatei-pârâte-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2025, Înalta Curte, după calificarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă-reclamantă privind inadmisibilitatea recursului ca fiind excepția nulității căii extraordinare de atac, a respins această excepție, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate de recurenta-reclamantă-pârâtă.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Premergător analizării criticilor, Înalta Curte subliniază că examinarea deciziei atacate se va realiza în cadrul obiectiv configurat deja în cauză, raportat la măsura administrativă a disjungerii luate de prima instanță.

Astfel cum s-a constatat în secțiunea dedicată istoricului litigiului, deși disputa a debutat prin înregistrarea cererii de chemare în judecată, reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREȘTI a dobândit dublă calitate odată cu deducerea spre judecată a pretențiilor avute, la rândul său, de către pârâta B. S.A., pe cale reconvențională.

În acest cadru inițial, reclamanta-pârâtă a urmărit obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 323.813,81 RON, iar aceasta din urmă a solicitat ca prima să fie obligată să îi plătească suma de 625.804,46 RON, invocând, totodată, compensarea în ceea ce privește debitul defalcat recunoscut în cuantum de 80.545,64 RON, cu mențiunea că pretențiile fiecărei părți în raport cu cealaltă derivă din facturi fiscale diferite, ca urmare a desfășurării raporturilor juridice contractuale între ele.

Ulterior, prima instanță a dispus disjungerea cererii reconvenționale, precum și încetarea acțiunii reclamantei, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, întrucât sentința civilă nr. 191 din 23 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței debitoarei B. S.R.L., a rămas definitivă.

Deosebit de relevantă este împrejurarea că suma pretinsă de reclamantă la începutul procesului, respectiv 323.813,81 RON, în baza unor facturi emise în anul 2020, scadente în anul 2021, a fost solicitată a fi înscrisă la masa credală de către aceeași parte în cadrul procedurii insolvenței deschise ulterior împotriva debitoarei B. S.R.L.

Chestiunea întinderii creanței a fost tranșată definitiv prin decizia civilă nr. 366/A din 26 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2023, în sensul înscrierii creditoarei în tabelul creanțelor cu suma de 323.813,81 RON, plus dobânda legală aferentă.

Primul motiv de casare de care se prevalează recurenta-reclamantă-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui invocare necesită individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziție legală, iar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin hotărârea recurată împotriva cărora se îndreaptă critica și identificarea divergenței ivite în raționamentul instanței de natură a face nelegală hotărârea pronunțată.

Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, arătând că tezele privind lipsa contestării semnăturii aplicate pe facturi și invalidarea susținerilor conform cărora facturile nu au fost acceptate prin semnătură și ștampilă nu pot coexista, precizând și că, prin apărările formulate, a contestat faptul că facturile ar fi fost semnate de vreun prepus al societății.

Analizând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a fundamentat soluția de invalidare parțială a sentinței apelate pe argumentul principal potrivit căruia probatoriul încuviințat în cauză nu a fost analizat în mod efectiv de prima instanță, aspect care a necesitat reevaluarea probelor, pentru a se concluziona asupra caracterului întemeiat al cererii reconvenționale admise în parte.

Asupra chestiunii în legătură cu care se află critica recurentei, curtea de apel a reținut că unele facturi au fost semnate de primire de către un prepus al intimatei A. - SUCURSALA BUCUREȘTI, împrejurare ce a fost calificată drept o recunoaștere a creanței pârâtei-reclamante, în contextul în care semnătura nu a fost contestată, ci doar s-a invocat formal că serviciile facturate nu au fost prestate. Corelativ stabilirii faptului că facturile depuse la dosar fac dovada debitului solicitat, prin însușirea lor de către intimată, au fost infirmate susținerile acesteia din urmă potrivit căreia facturile nu au fost acceptate prin semnătură și ștampilă.

Contrar celor afirmate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că decizia atacată nu este afectată de viciul de nelegalitate invocat, întrucât înlăturarea motivată a susținerilor recurentei-reclamante-pârâte reprezintă consecința firească a constatării existenței debitului, prin însușirea facturilor semnate.

De asemenea, nu trebuie confundată existența semnăturii cu demersul de a o contesta, situație ce ar presupune verificări de fapt în scopul dovedirii unor asemenea alegații, incompatibile cu stadiul în care se află pricina.

Ipoteza legală pe care se susține critica vizează situația reținerii unor considerente care se exclud în mod logic sau când raționamentul expus în hotărâre sprijină soluția diametral opusă celei pronunțate. Însă, motivul de casare, în componenta invocată, nu acoperă cazul contracarării argumentelor instanței de apel cu propriile apărări formulate de partea care le critică.

În egală măsură, prin critica formulată, autoarea căii de atac încearcă să combată o chestiune care se situează în planul temeiniciei hotărârii atacate, urmărind reaprecierea materialului probator și modificarea situației de fapt stabilite de instanța de control judiciar devolutiv pe baza probelor administrate și reevaluate în apel, abordare care nu este permisă în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Or, dezacordul recurentei privind considerentele instanței de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată, în condițiile în care decizia atacată îndeplinește standardul de motivare reglementat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive contradictorii.

Al doilea motiv de casare invocat în cauză este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta putând fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin primele două critici circumscrise acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a soluționat cauza prin raportare la dispozițiile care reglementează contractul de antrepriză, ci prin aplicarea dispozițiilor art. 1270 C. civ.. De asemenea, s-a susținut că au fost nesocotite prevederile art. 1862 C. civ.. În ambele ipoteze, argumentele aduse de societatea recurentă au vizat aspecte precum modul de emitere a facturilor, situațiile de lucrări, concluziile suplimentului la expertiză contabilă și efectul produs de comunicarea facturilor.

Este adevărat că analiza îndeplinirii condițiilor legale ale răspunderii civile contractuale s-a sprijinit atât în primă instanță, cât și în apel, pe aprecierea materialului probator, respectiv pe facturile invocate în susținerea pretențiilor formulate, pentru a se determina existența dreptului de creanță afirmat, concluziile instanțelor devolutive fiind diferite în raport cu situația de fapt stabilită, asupra căreia instanța de recurs nu poate interveni.

Înalta Curte constată că modalitatea în care titulara căii de atac a înțeles să își configureze primele critici nu respectă exigențele prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. pentru a putea fi examinate prin prisma controlului de nelegalitate, întrucât autoarea recursului s-a rezumat la a asocia unor dispoziții legale pretins încălcate, ce nu au fost aplicate în cauză, chestiuni situate în planul netemeiniciei hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în recurs.

Singura critică circumscrisă motivului de nelegalitate de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. se referă la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1617 alin. (1) C. civ., provocată de refuzul instanței de apel de a constata că a operat compensația de drept a creanțelor reciproce care îndeplineau condițiile certitudinii, lichidității și exigibilității, având în vedere caracterul executoriu al sentinței judecătorului-sindic.

Răspunzând apărărilor formulate de aceeași parte, instanța de apel a reținut că pentru a se constata că sunt îndeplinite condițiile legale ale compensației de drept, respectiv cerința existenței a două datorii certe, lichide și exigibile, este necesar ca soluția dată asupra contestației formulate de administratorul special al debitoarei B. S.R.L. în procedura insolvenței, respectiv sentința civilă nr. 460 din 5 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, să rămână definitivă.

Din cele reținute în preambulul motivării rezultă că, deși inițial, prin cererea reconvențională, a fost invocată compensația, ulterior, intimata-pârâtă-reclamantă a intrat în insolvență, fiind supusă unei proceduri speciale în cadrul căreia recurenta-reclamantă-pârâtă a formulat declarație de creanță, fără a uza de același mod de stingere a obligațiilor.

Intrarea societății B. S.R.L. în insolvență a resetat configurația cadrului în care creditorii își puteau valorifica drepturile, marcând, astfel, deschiderea unei căi speciale de urmat pentru recuperarea debitelor, după ce se va fi stabilit că acestea îndeplinesc condițiile legale pentru a fi înscrise în tabelul de creanțe.

Dreptul creditorului de a invoca compensarea datoriilor reciproce în procedura insolvenței este reglementat de dispozițiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, incidente în cauză, potrivit cărora "Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar."

Asupra interpretării și aplicării unitare a prevederilor evocate, coroborate cu dispozițiile art. 1617 alin. (1) și (3) C. civ., s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 19 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 244 din 25 martie 2020, statuând că, în condițiile în care norma ce a făcut obiectul sesizării face trimitere explicită la dreptul comun, renunțarea la compensație este compatibilă cu procedura insolvenței. A mai stabilit instanța supremă, cu titlu de excepție, că în situația în care creanța ce face obiectul compensației aparține creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii, stingerea datoriilor reciproce în acest mod nu mai are caracter facultativ, ci obligatoriu, dar această ipoteză nu se verifică în prezenta cauză, deoarece procedura insolvenței a fost deschisă la cererea altui creditor.

În litigiul asupra căruia instanța de recurs este chemată să se pronunțe se confirmă existența situației reamintite prin aceeași decizie obligatorie, respectiv că este interesat să invoce compensația, în primul rând, creditorul împotriva căruia nu s-a deschis procedura, întrucât, în caz contrar, el ar fi obligat să facă plata debitorului în insolvență, în timp ce creanța sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală.

Prin urmare, în absența constatării vreunei îngrădiri în exercitarea dreptului, compensarea trebuia opusă debitoarei în procedura insolvenței, întrucât, odată încetată acțiunea de drept comun, procedura specială a rămas singura cale deschisă creditoarei, parte a raportului juridic, ca să își recupereze creanța.

Or, opțiunea recurentei de a nu invoca compensarea de drept se înscrie în marja personală a modului în care înțelege să își urmărească interesele în calitate de profesionist și să uzeze de beneficiile care îi sunt recunoscute de lege, iar omisiunea ei, împreună cu admiterea definitivă în tabelul creanțelor a sumei de 323.813,81 RON, constituie premisele ce se circumscriu, din punct de vedere juridic, unei renunțări tacite la compensație, conform art. 1617 alin. (3) C. civ.

Nici voința inițială a autoarei cererii reconvenționale, a cărei situație juridică s-a schimbat pe parcursul procesului, nu este de natură a acoperi pasivitatea recurentei-reclamante-pârâte și a produce efecte într-o procedură concursuală deschisă ulterior, în care sunt analizate colectiv drepturile creditorilor.

De altfel, întrucât în procedura insolvenței nu s-a invocat acest mod de stingere a obligațiilor, admiterea compensației în recurs ar contraveni deciziei definitive de înscriere la masa credală a aceleiași părți cu întreaga sumă solicitată prin cererea de chemare în judecată și reluată prin declarația de creanță.

În privința caracterului executoriu al sentinței judecătorului-sindic, prin care s-a respins contestația administratorului special al debitoarei împotriva tabelului preliminar al creanțelor, Înalta Curte reține că, în condițiile exercitării apelului, caracterul executoriu reprezintă un efect provizoriu al sentinței judecătorului-sindic până la soluționarea definitivă a contestației pentru a se stabili cuantumul creanței înscrise la masa credală, ceea ce prezintă importanță din perspectiva analizei îndeplinirii cerințelor legale pentru a putea opera compensarea de drept, cum în mod corect s-a concluzionat prin decizia atacată.

În consecință, critica formulată prin recursul declarat în cauză nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia atacată, astfel că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. - SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 588/A din 28 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. - SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 588/A din 28 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2025.