ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 449/2025

Ședința publică din data de 4 martie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1851, art. 1852 C. civ.

La data de 13.12.2021, pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, solicitând, în subsidiar, respingerea ca nefondată.

Prin cererea reconvențională s-a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 3.279.105,70 RON, cu titlu de preț al lucrărilor realizate și a penalităților de întârziere în valoare de 327.910,57 RON. De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 944 din 12 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.., cât și cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L. și a compensat cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 911 din 12 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul promovat de reclamantă, fiind admis apelul pârâtei și schimbată în parte sentința apelată, în sensul obligării reclamantei A.., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREȘTI la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 3.279.105,70 RON cu titlu de debit principal și a sumei de 327.910,57 RON cu titlu penalități de întârziere.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 63.117,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată în fond și apel.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat preambulul actului adițional nr. x/2020, atribuindu-i valoare de normă convențională, fără a indica temeiurile legale care ar justifica această interpretare. Deși instanța a recunoscut, pe baza definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, că preambulul are doar un rol explicativ, în mod contradictoriu i-a conferit o forță juridică superioară.

Potrivit recurentei, această interpretare contravine prevederilor art. 1266 alin. (1) și (2) și art. 1270 C. civ., precum și normelor de tehnică legislativă, ignorând voința părților, care nu au convenit să acorde preambulului valoare de clauză contractuală. Chiar și în ipoteza în care părțile ar fi acceptat acest lucru, o astfel de clauză ar fi fost oricum nulă, deoarece contravine normelor imperative privind obligațiile contractuale. În special, este încălcat principiul conform căruia orice antreprenor în construcții trebuie să-și asume responsabilitatea pentru lucrările executate și să le garanteze calitatea pentru o perioadă determinată de la recepție.

De asemenea, a mai arătat recurenta că nu se poate susține că reclamanta ar fi putut exonera valabil pârâta de răspunderea privind lucrările efectuate, mai ales în condițiile în care acestea nu fuseseră recepționate conform contractului. Mai mult, reclamanta a continuat să someze și să notifice pârâta cu privire la neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Sub aspectul motivării contradictorii, recurenta-reclamantă critică instanța de apel pentru faptul că, pe de o parte, a constatat lipsa unui probatoriu adecvat privind neconformitățile lucrărilor executate de pârâta B. S.R.L., iar pe de altă parte, a validat soluția primei instanțe prin care s-a respins proba cu expertiză tehnică de specialitate, probă esențială pentru stabilirea existenței sau inexistenței acestor neconformități.

Totodată, potrivit recurentei, motivarea instanței de apel este contradictorie și ambiguă în ceea ce privește identificarea străzilor pe care s-au executat lucrările neconforme. Astfel, deși inițial instanța a reținut că nu au fost indicate aceste străzi, ulterior a recunoscut că au fost depuse liste conținând denumirea unor străzi unde au fost constatate avarii și neconformități.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat că părțile au semnat protocolul olograf, prin care ar fi agreat o datorie de 8.971.607,66 RON, ignorând argumentele reclamantei. Astfel, contrar prevederilor art. 1270 C. civ., instanța de control judiciar devolutiv nu a ținut cont de voința părților exprimată expressis verbis în conținutul actului, conform căreia protocolul urma să producă efecte exclusiv după aprobarea sa de către reprezentanții legali ai societății-mamă din Torino, aprobare care nu a fost acordată.

Un alt aspect considerat contradictoriu de către recurentă se referă la aprobarea facturii de către consultantul C.. Instanța de apel a reținut că nu era îndeplinită condiția privind aprobarea consultantului, însă, fără să argumenteze în concret, în mod eronat, a considerat că reclamanta, în calitate de pârâtă-reconvențională, trebuia să dovedească motivele și lipsa acestei aprobări, inversând astfel sarcina probei.

Potrivit art. 249 Cod procedură civilă, reclamanta reconvențională, B. S.R.L., avea obligația de a demonstra nu doar executarea lucrărilor, ci și îndeplinirea tuturor condițiilor contractuale, inclusiv obținerea aprobării consultantului - cerință expres prevăzută în contractul dintre părți. Prin urmare, în mod greșit instanța de control judiciar devolutiv a considerat că recurenta trebuia să probeze neaprobarea facturii, deși solicitarea de plată aparținea reclamantei reconvenționale, care era obligată să demonstreze îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru ca debitul pretins să fie considerat cert, lichid și exigibil.

În concluzie, recurenta-reclamantă a considerat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind voința părților contractante, efectele contractelor și obligațiile procesuale ale părților.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 19 septembrie 2024.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea excepției nulității recursului s-a susținut, în esență, că, prin motivele invocate prin memoriul de recurs recurenta a criticat elementele de fapt reținute de instanța de apel și modalitatea în care au fost calificate aceste chestiuni, precum și dispozițiile instanței referitoare la probatoriul administrat în cauză, fiind reiterate aspectele de netemeinicie invocate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță. Prin urmare, în opinia intimatei, sub pretextul invocării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., autoarea recursului a reluat argumentele prezentate în fața instanței de apel, fără a invoca un aspect nou care să poată fi încadrat în motivele de nelegalitate stabilite limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 ianuarie 2025 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 4 martie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, cu prioritate va analiza excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul reclamantei A., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREȘTI, instanța supremă reține că argumentele formulate de autoarea căii de atac se doresc a fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prevederi legale care vizează exigențele motivării hotărârii și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte reține însă că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Astfel, deși a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, criticile dezvoltate evidențiază reevaluarea situației de fapt prin reinterpretarea clauzelor convenționale și a obligațiilor părților ce decurg din contract, precum și nemulțumirile recurentei legate de modul de soluționare a cauzei.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a criticat decizia atacată din perspectiva existenței unor pretinse considerente contradictorii ce vizează atribuirea forței juridice a preambulului actului adițional nr. x/2020 și măsurile dispuse de instanță cu privire la probatoriul administrat în cauză.

Susținerile în legătură cu stabilirea greșită a conținutului obligațiilor contractuale, pretinsa valorificare contradictorie a probatoriului privind neconformitățile lucrărilor executate, stabilirea sarcinii probei în raport cu obligația pretins neexecutată, contradicțiile legate de indicarea străzilor cu lucrări neconforme care configurează culpa contractuală și efectele juridice ale protocolului olograf nu au legătură cu motivarea hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 425 C. proc. civ.. Toate argumentele fac referire la concluziile instanței de control judiciar devolutiv asupra situației de fapt și a probatoriilor analizate și valorificate prin considerentele privind desfășurarea relațiilor contractuale dintre părți.

Deși formal se invocă vicii ale hotărârii atacate sub aspectul considerentelor contradictorii, argumentele prezentate în dezvoltarea acestei critici se referă, în realitate, la elemente factuale atașate fondului cauzei și la stabilirea voinței reale a părților la momentul încheierii convenției, care au fost deja analizate de instanțele de fond, în urma aplicării regulilor de interpretare a convenției și analizării probatoriilor administrate. În recurs, aceste aspecte depășesc sfera controlului limitat de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., care circumscrie doar criticile de nelegalitate legate de aplicarea și interpretarea greșită a regulilor de drept, nu și celor privind eventuala netemeinicie.

Mai mult, respingerea probei cu expertiză tehnică de specialitate pentru dovedirea neconformităților lucrărilor executate a format obiectul apelului declarat de reclamantă, aceeași probă fiind solicitată și în susținerea căii de atac. Instanța de control judiciar, în exercitarea competenței sale devolutive, a respins solicitarea reclamantei, confirmând, totodată, soluția primei instanțe.

Așadar, prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, de strictă interpretare, recurenta-reclamantă nu vizează existența unor contradicții în cadrul considerentelor hotărârii atacate care să justifice motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ci acestea reflectă nemulțumirea față de concluziile instanței asupra împrejurărilor factuale deduse judecății și nemulțumirea față de neînsușirea punctului său de vedere asupra necesității suplimentării probatoriului.

Or, simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, se constată că, în cauză, criticile formulate nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurenta-reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indicat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc.

Prin criticile formulate, în esență, a susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a interpretat greșit preambulul actului adițional nr. x/2020, atribuindu-i valoare de normă convențională. Potrivit recurentei, această interpretare contravine prevederilor art. 1266 alin. (1) și (2) și art. 1270 C. civ., precum și normelor de tehnică legislativă, ignorând voința părților, care nu au convenit să acorde preambulului valoare de clauză contractuală.

Totodată, contrar prevederilor art. 1270 C. civ., instanța de control judiciar devolutiv nu a ținut cont de înțelegerea părților, conform căreia protocolul încheiat la 29.06.2020 urma să producă efecte exclusiv după aprobarea sa de către reprezentanții legali ai societății-mamă, aprobare care nu a fost acordată.

Se observă că, deși recurenta-reclamantă face trimitere la regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 alin. (1) și (2) și art. 1270 C. civ. pentru a contesta forța juridică a preambulului actului adițional și efectele protocolului din 29.06.2020, în realitate, criticile sale nu vizează interpretarea și aplicarea acestor norme, ci concluziile instanței de apel în urma aplicării regulilor de interpretare a convenției și a stabilirii conținutului obligațiilor contractuale. Astfel, obiecțiile recurentei privesc mai degrabă aspectele de temeinicie ale hotărârii, și nu chestiuni de nelegalitate care ar putea justifica analiza hotărârii recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, ceea ce se critică, în mod real, nu este interpretarea legii, așa cum s-a afirmat, ci conținutul concret al voinței interne a părților, în urma aprecierii instanței de apel.

Concluzia ce se desprinde din analiza susținerilor părții este că recurenta-reclamantă nu supune cenzurii instanței de recurs modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, ci tinde să dovedească netemeinicia raționamentului precedentei instanțe. Recursul reprezintă, astfel, expresia nemulțumirii sale în raport cu soluția instanței de apel, care a schimbat în parte sentința primei instanțe prin admiterea cererii reconvenționale promovate de pârâta B. S.R.L., obligând reclamanta la plata debitului principal și a penalităților de întârziere, menținând, totodată, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Controlul judiciar în calea extraordinară de atac nu se poate însă realiza dacă autorul recursului nu formulează critici de nelegalitate apte să fie încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, deși formal se invocă în cuprinsul memoriului de recurs aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. de către instanța de apel prin inversarea sarcinii probei, criticile nu vizează neregularități de ordin procedural care să fie sancționate cu nulitatea hotărârii atacate, pentru a putea fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că, sub aparenta nesocotire a regulilor privind sarcina probei, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă vizează tot concluziile instanței de apel extrase în urma aplicării în cauză a regulilor de interpretare a contractului. Astfel, instanța de control judiciar devolutiv, examinând conținutul contractului, în virtutea unei prezumții a reținut că din dispozițiile cuprinse în art. 16 alin. (3) din contractul de subantrepriză nr. x/2017 reiese obligația reclamantei-beneficiare de a dovedi confirmarea prealabilă a facturilor prezentate la plată de către consultantul C..

Or, atributul stabilirii situației de fapt în urma interpretării clauzelor contractuale și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, prin criticile invocate în susținerea recursului, se urmărește o reevaluarea situației de fapt prin reinterpretarea clauzelor contractuale, care să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată privind acordarea prejudiciului pretins pentru efectuarea lucrărilor de remediere și, implicit, la respingerea cererii reconvenționale.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității căii extraordinare de atac.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul reclamantei, urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 911 din 12 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2025.