ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1505/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/114/2021 pe rolul Tribunalului Buzău la data de 05.10.2021, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 EUR, reprezentând penalități contractuale, calculate în lei la cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 240 din 29 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Buzău a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei, a fost respinsă excepția prematurității formulării cererii, invocată de pârâtă, ca nefondată, a fost admisă acțiunea, având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. și obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, reprezentând penalități contractuale, calculate în lei la cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.553,50 de lei, taxă judiciară de timbru, și 19.220,59 de lei, onorariu apărător.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel B S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 23 din 25 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de B S.R.L. și a fost obligată la plata către intimata A S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.939,63 lei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs B S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că decizia instanței de apel este nelegală, fiind în contradicție cu probatoriul administrat și, consecința unei interpretări și aplicări eronate a normelor de drept material incidente. Mai arată că instanța de control judiciar nu a ținut cont de faptul că înscrisul depus în probațiune, respectiv contractul de cumpărare, nu a fost niciodată încheiat de părți, nefiind semnat de reprezentantul legal al societății recurente ori de un împuternicit al acesteia.

Totodată, recurenta susține că deși instanțele de fond care au analizat probatoriul, inclusiv acest contract depus în justificarea cererii de chemare în judecată, au notat faptul că nu este semnat de administratorul unic al societății recurente, au apreciat în mod nelegal faptul că acesta a achiesat la semnarea sa și a însușit toate clauzele contractuale.

Potrivit recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1296 și art. 1309 alin. (1) C. civ., făcând o analogie între contractul în discuție și alte contracte similare anterioare semnate de cele 2 societăți.

De asemenea, autoarea recursului arată că deși instanța de fond a verificat mențiunile de la Oficiul Registrului Comerțului privind reprezentantul legal al B S.R.L. și a constatat ca fiind administratorul statutar C, care nu a semnat contractul, a reținut că acesta a fost valabil încheiat. Suplimentar acestor considerente, instanța de apel a reținut faptul că relevantă este corespondența dintre părțile contractante referitoare la executarea contractului, arată recurenta. Or, în speță, nu există probe care să ateste că societatea recurentă a împuternicit o altă persoană să semneze contractul, astfel încât instanța de apel a interpretat subiectiv situația de fapt și de drept și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 art. 1296 și art. 1309 C. civ., conchide recurenta-pârâtă.

Sub un alt aspect, recurenta susține că decizia instanței de apel conține motive contradictorii și străine de natura pricinii. În acest sens arată că la pagina 7 paragraf 1 din decizia recurată, instanța motivează faptul că aceasta ar fi depus la ultimul termen de judecată o cerere adresată intimatului prin care ar fi manifestat intenția de a executa contractul, însă ar fi indicat eronat numărul contractului. Mai arată recurenta că instanța nu a ținut cont de confirmarea orală a avocatului care la ultimul termen a afirmat că a primit adresa societății recurente, dar nu este de acord cu executarea contractului. Prin respectiva adresă aceasta a învederat că înțelege să execute în prezent contractele de care nu a avut cunoștință la momentul încheierii lor pentru că nu le-a semnat și pe care înțelege să le execute în condițiile actuale ale pieții, arată autoarea recursului. De asemenea, la pagina 8, paragraful 2, instanța de apel reține că nu s-ar fi formulat critici concrete prin cererea de apel, deși în decizie sunt preluate criticile din întâmpinarea depusă la fond, dar și motivele de apel, aspecte contradictorii în opinia recurentei.

În drept, recurenta a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) aplicabile și în recurs”.

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă susține că decizia recurată conține motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest text de lege fiind invocat formal, întrucât autoarea căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel.

Nemulțumirile recurentei și susținerile prin care arată că la pagina 7 paragraf 1 din decizia recurată instanța de apel motivează faptul că societatea pârâtă ar fi depus la ultimul termen de judecată o cerere adresată intimatului prin care ar fi manifestat intenția de a executa contractul și că instanța nu a ținut cont de confirmarea orală a avocatului care la ultimul termen a afirmat că a primit adresa societății recurente, dar nu este de acord cu executarea contractului, nu constituie veritabile critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât autoarea căii de atac nu arată în concret care sunt considerentele contradictorii din decizia recurată.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractului, a prevederilor art. 1296 C. civ., privind reprezentarea și a prevederilor art. 1309 C. civ., cu privire la lipsa sau depășirea puterii de reprezentare, Înalta Curte reține că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, nefiind veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta urmărește o nouă evaluare a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză. Afirmațiile prin care se invocă greșita interpretare a valabilității contractului încheiat între părți, aduc în discuție aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului.

De altfel, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte cu privire la situația de fapt reținută de instanța de apel și trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei (contract, adrese) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac.

Instanța supremă reține că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei și la o reevaluare a probatoriului administrat de instanța devolutivă pentru a se stabili o altă situație de fapt cu privire la cauzele și împrejurările în care a intervenit încălcarea obligației contractuale. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Toate argumentele recurentei se referă la interpretarea materialului probator, contestând concluziile instanței de apel cu privire la starea de fapt reținută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și solicitând instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, fiind incompatibil cu natura recursului.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 23 din 25 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurenta - pârâta B S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.147,89 lei, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la filele 78-80 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția nulității.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L.

împotriva deciziei nr. 23 din 25 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.147,89 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2024.