ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1497/2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – Secția a II-a Civilă la data de 11.06.2021, sub nr. x/118/2021, reclamanta A S.R.L. a formulat acțiune în contradictoriu cu pârâta ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ B, solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii arendei pentru perioada 2019-2020, în cuantum de 52.800 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, respectiv 330 euro/ha/an, reprezentând despăgubiri pentru folosirea fără drept a terenului arabil, în suprafață de 160 ha, situat in extravilanul localității Ciobanu, jud. Constanta, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ B a formulat cerere reconvențională, precizată prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 286.422,50 lei reprezentând costurile cheltuielilor efectuate în raport cu toata suprafața deținută în arendă de 160 de ha, costuri pe care nu le-a putut recupera parțial nici de la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și nici de la asigurator, dată fiind calamitatea în zona declarată de 100%. Totodată, a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Perioada care vizează cererea reconvențională este cuprinsă în intervalul 01.06.2019-01.07.2020 în condițiile în care din data de 01.06.2019 au început pregătirile terenului pentru următoarele culturi, contractul de arendă fiind valabil pana la data de 31.10.2019, iar din partea reclamantei nu a existat nicio informare scrisă sau verbală in sensul intenției de neprelungire a valabilității contractului de arendă.

Prin sentința civilă nr. 1340/14.12.2023 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de reclamanta A S.R.L. A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 20.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru folosirea fără drept a terenului arabil în suprafață de 160 ha ce a făcut obiectul contractului de arendare nr. 1C din 10.10.2013. A fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-pârâtă în cuantum de 3.073,08 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Împotriva deciziei civile nr. 1430 din 14.12.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, au formulat cereri de apel A S.R.L. și ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ B.

Prin decizia nr. 134/LP din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins ca nefondate apelurile declarate de A S.R.L. și ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ B.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă A S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1381-1385 C. civ., care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale. În opinia recurentei, întinderea prejudiciului s-a stabilit prin nerespectarea prevederilor art. 1385 C. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă redă dispozițiile art. 1385 alin. (3) și 4 C. civ. și arată că repararea prejudiciului presupune ca patrimonial celui păgubit să atingă valoarea pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârșită. Astfel, potrivit autoarei recursului, dacă fapta ilicită a Întreprinderii Individuale B de a refuza predarea terenului sau de a refuza încheierea unui act aditional sau de a folosi fără drept terenul recurentei nu ar fi existat, societatea A S.R.L. ar fi încasat arenda de 330 euro/ha fie prin materializarea ofertei făcute prin Minuta din 05.12.2019, fie prin încasarea aceleiași sume de la C S.R.L. cu care a și încheiat contractual de arendă.

Mai arată recurenta-reclamantă că prețul de 330 euro/ha este un preț cert, lichid, care rezultă dintr-un contract de arendare și este prețul pieții de la acel moment în condițiile în care chiar recurenta pârâtă a dorit să încheie contract de arendare cu acest preț, conform Minutei din 05.12.2019 semnată și agreată de aceasta, iar ulterior nedorind să-și respecte obligațiile.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că motivarea instanței de apel este contradictorie, în sensul că deși se reține că există răspundere civilă delictuală și deci un prejudiciu, curtea de apel reține că îi este imputabilă recurentei-reclamante faptul că nu a făcut toate demersurile pentru a pune la dispoziția noului arendaș terenul.

De asemenea, potrivit autoarei recursului, motivarea este contradictorie și față de constatările instanței de apel prin care a reținut că, contractual încheiat cu C S.R.L. nu poate face dovada valorii prejudiciului lipsei de folosință în condițiile în care inclusiv terțul contractant a recunoscut faptul că acest contract nu a produs efecte în anul 2020 pentru suprafața de 160 mp.

Recurenta-reclamantă precizează că atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au raportat la acordul de voință al părților manifestat prin contractul de arendă încheiat pentru anii 2013-2019 și în mod greșit nu au luat în considerare Minuta din 05.12.2019, ci s-au raportat la un contract expirat care nu reflectă valoarea arendei la nivelul anului agricol 2019-2020.

Prin urmare, prejudiciul nu a fost stabilit pe baza unor criterii raționale și echitabile și în acord cu prevederile codului civil, conchide recurenta-reclamantă.

În drept, recurenta-reclamantă a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Întreprindere Individuală B sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta arată că instanța de apel preia argumentele privind faptul că aceasta și-a asumat că nu va beneficia de plățile Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură la momentul în care a ales să înființeze culturile. Mai susține recurenta că în mod contradictoriu a reținut instanța de apel faptul că au fost înființate culturile după expirarea contractului sau când recurenta a avut o certitudine a asumării pentru viitor a unui contract, astfel încât de la acel moment era neceasar a cunoaște că nu va beneficia de nicio compensație.

Potrivit recurentei, aceste considerente sunt străine de prezenta cauză, dat fiind faptul că în mod concret culturile chiar dacă sunt de toamnă, ele încep să se pregătească din vară, însă la momentul înființării culturilor, aceasta avea atât contract valabil, cât și certitudinea că urma să fie perfectată prelungirea contractului, ceea ce i-ar fi permis în anul 2020 despăgubiri și subvenții.

Mai arată recurenta că avea posibilitatea până la data de 15.05.2020 să depună actul adițional pentru terenul în raport cu care s-au efectuat toate lucrările și cultivat culturile, nefiind necesar ca la data de 30.10.2019 când a expirat valabilitatea contractului să declare la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură acest aspect, situație cunoscută de către recurenta-pârâtă care și-a preconstituit acest avantaj cu rea-credință.

De asemenea, recurenta-pârâtă menționează că în mod greșit s-a reținut că nu ar fi existat demersuri anterior datei de 30.10.2019, moment la care ar fi expirat contractul de arendă, instanțele neverificând faptul că reprezentantul recurentei-pârâte a încurajat toate operațiunile privind înființarea de cultură, sub pretextul că nu pot să perfecteze actul aditional deoarece sunt foarte ocupați.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1183 C. civ., privind buna credință, pe care nu le-a analizat. Astfel, arată recurenta, buna-credință în negocieri, materializată în norma de drept invocată, poate fi suspusă analizei instanței de recurs. Potrivit recurentei, aplicarea greșită a normelor de drept material vizează ruperea intempestivă a negocierilor, angajarea sau continuarea de negocieri fără finalitate, încălcarea obligației de informare sau de confidențialitate și toate manifestările lipsei de bună-credință precontractuală duc la nașterea unei răspunderi civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ., în limita prejudiciului cauzat. Mai arată recurenta că puținele efecte specific relei-credințe precontractuale sunt cele legate de posibilitatea anulării pentru dol a contractului încheiat în urma încălcării intenționate a obligației de informare, prevăzută de art. 1215 C. civ. sau agravarea răspunderii decurgând din contractele de negociere și la repararea prejudiciilor în cazul încălcării intenționate a obligațiilor cuprinse în acestea, reglementate de art. 1533 C. civ.

Totodată, arată recurenta că singurele temeiuri de drept în raport cu care s-a adoptat decizia recurată sunt prevederile art. 1848 C. civ., precum și dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. n) din O.U.G nr. 3/2015, ce nu a fost pus în discuția părților.

În drept, recurenta-pârâtă a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) excepția nulității recursurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) aplicabile și în recurs”.

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Pentru a se putea considera că recursurile sunt motivate, autoarele căilor extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care au atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Cu privire la cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A S.R.L., Înalta Curte reține că susținerile prin care se arată că decizia instanței de apel conține motive contradictorii, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, acest motiv de casare fiind invocat formal, întrucât autoarea căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel.

Nemulțumirile recurentei și susținerile legate de soluția pronunțată cu privire la cererea de apel, nu constituie veritabile critici de nelegalitate având în vedere lipsa argumentelor concrete cu privire la pretinsele motive contradictorii.

Totodată, nici criticile prin care se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Deși indică prevederile prevederile art. 1381-1385 C. civ., din expunerea argumentelor evocate de recurentă, respectiv susținerile referitoare la fapta ilicită a recurentei-reclamante privind refuzul de a preda terenul, respectiv refuzul de a încheia un act aditional, precum și referirile la împrejurarea că societatea A S.R.L. ar fi încasat arenda de 330 euro/ha prin materializarea fie a ofertei făcute prin Minuta din 05.12.2019, fie prin încasarea aceleiași sume de la C S.R.L., rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante cu privire la situația de fapt și trimiterile pe care le face la înscrisurile aflate la dosarul cauzei (contracte de arendă, Minută din 05.12.2019) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Cu privire la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Întreprindere Individuală B, Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă susține că decizia recurată conține motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest text de lege fiind invocat formal.

În speță, recurenta-pârâtă, susținând că decizia recurată este contradictorie, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă criticile la adresa deciziei atacate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără o argumentație în drept care să permită identificarea unor elemente concrete de nelegalitate și fără să se arate de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1183 C. civ., referitoare la buna-credință în negocieri, a prevederilor art. 1215 C. civ., cu privire la dolul comis de un terț, a dispozițiilor art. 1349 C. civ., privind răspunderea delictuală și a art. 1533 C. civ. referitor la previzibilitatea prejudiciului, Înalta Curte reține că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, nefiind veritabile critici de nelegalitate, deoarece recurenta urmărește o nouă evaluare a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză. Afirmațiile prin care se invocă ruperea intempestivă a negocierilor, angajarea sau continuarea de negocieri fără finalitate, încălcarea obligației de informare sau de confidențialitate și toate manifestările lipsei de bună-credință precontractuală, aduc în discuție aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului.

Instanța supremă reține că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei și la o reevaluare a probatoriului administrat de instanța devolutivă pentru a se stabili o altă situație de fapt cu privire la cauzele și împrejurările în care a intervenit încălcarea obligației contractuale. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Toate argumentele recurentei se referă la interpretarea materialului probator și contestă concluziile instanței de apel cu privire la starea de fapt reținută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și solicită instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Totodată, nici criticile recurentei-pârâte potrivit cărora dispozițiile art. 8 din O.U.G. 3/2015 nu au fost puse în discuția părților nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva vreunui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu se argumentează în concret norma procesuală încălcată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A S.R.L. și recurenta-pârâtă Întreprindere Individuală B împotriva deciziei civile nr. 134/LP din 27 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A S.R.L. și recurenta-pârâtă Întreprindere Individuală B împotriva deciziei civile nr. 134/LP din 27 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2024.