ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2024

Asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 25.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta AGROVERDE DI FAVAZZA GIAN LUIGI E FIGLI S.S. ROVERDE DI GUA’ITALIA - SUCURSALA BOGDA, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 coroborat cu art. 1786 C. civ., art. 1350 C. civ.

La data de 18.02.2021, reclamanta a depus la dosar explicații cu privire la conținutul petitului 4 al acțiunii, tabel cu numerele de carte funciara și categoria de folosință pentru fiecare parcelă cuprinsă în suprafață de 94 ha pentru care solicită rezilierea parțială a contractului - suprafață care nu poate fi exploatată în scop agricol, cu mențiunea că nr. CF sunt acelea indicate de societatea pârâtă, conform anexei la contractul de arenda întocmite de aceasta.

La termenul de judecată din 17.05.2022, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat:

- prejudiciul efectiv - reprezentată de arenda achitată pentru suprafața de teren pe care societatea reclamantă a adus-o la nivelul la care aceasta poate fi exploatată (apreciată ca fiind 200,6893 ha) și

- beneficiul nerealizat pentru suprafața de teren pe care societatea reclamantă a adus-o la nivelul la care aceasta poate fi exploatată (apreciată ca fiind 200,6893 ha), ambele calculate pentru perioada mai 2017 - și până când se dispune de instanță în mod definitiv rezilierea parțială a contractului de arendă;

Prin sentința civilă nr. 296/PI din 31.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 618/PI din 28.10.2022, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 296/PI din 31.05.2022, în sensul că a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 1.990,11 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus prin OP nr. x/28.05.2020.

Împotriva sentinței civile nr. 296/31.05.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, - reclamanta AGROVERDE DI FAVAZZA GIAN LUIGI E FIGLI S.S. ROVERDE DI GUA’ITALIA - SUCURSALA BOGDA a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței apelate, iar pe fond admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 341/A din 19 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara – secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de către reclamanta B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L, împotriva sentinței civile nr. 296/31.05.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a admis, în parte, acțiunea principală formulată de către reclamantă; a dispus rezilierea parțială a contractului de arendă nr. x/27.05.2016 pentru suprafața de 89,3662 ha, suprafață care nu poate fi exploatată în scop agricol și reducerea arendei cu contravaloarea de 6.053,45 euro/an (89,3662 ha x 61,54 euro/ha) aferentă acestor terenuri, începând cu data introducerii acțiunii și în continuare până la finalizarea contractului.

A obligat pârâta la achitarea de daune-interese reprezentând prejudiciul efectiv, constând în arenda achitată pentru suprafața menționată, în sumă de 27.497,98 euro și a respins în rest acțiunea.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor parțiale de judecată în sumă de 1.448,72 RON și 724,36 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru rezilierea și reducerea arendei, 1.331,76 RON și 665,9 RON, reprezentând taxa de timbru pentru prejudiciu, onorariu parțial de avocat în sumă totală de 8.000 RON fiecare, în mod corespunzător la fond și în apel și 66.366 RON, onorarii experți.

Prin încheierea din 3 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, instanța de apel a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de intimata A. S.R.L. și a dispus corectarea, atât în cuprinsul considerentelor, cât și în dispozitivul deciziei civile nr. 341/19.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2020, a erorii de calcul, urmând ca, în loc de reducerea arendei cu 6.053,45 euro/an, să fie menționată reducerea arendei cu 5.499,59 euro/an.

A respins cererea de lămurire a dispozitivului aceleiași decizii, formulată de intimata A. S.R.L.

Împotriva deciziei civile nr. 341/A din 19 iunie 2023, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, în susținerea căruia, după prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios, a arătat, sub un prim aspect, că hotărârea pronunțată de instanța de apel se bazează pe o situație de fapt neclară, ceea ce echivalează cu o motivare necorespunzătoare și atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 254 alin. (5), coroborate cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, scop în care, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă a argumentat în sensul că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care o parte din probele administrate au fost înlăturate, deși acestea au valoare probatorie, fiind pertinente și concludente în soluționarea cauzei.

Astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, instanța de apel nu a stabilit situația de fapt prin analizarea tuturor probelor administrate în cauză, nemenționând nimic despre suprafețele de teren arendat declarate la A.P.I.A. de către intimată încă din 2016, și cele ulterioare, până în 2020, depuse la dosar, apărări pe care le-a invocat în dovedirea predării terenului.

De asemenea, instanța de apel nu a făcut referire la sumele încasate cu titlu de subvenții pe toată perioada contractului, inclusiv pentru terenurile față de care se solicită rezilierea parțială, raportat la prejudiciul pretins.

Potrivit susținerilor recurentei-pârâte, raportul de expertiză conține elemente clare asupra identificării parcelelor, sunt fotografii care confirmă faptul că în cadrul unor cărți funciare s-au identificat suprafețe de vegetație lemnoasă, arbuști care nu au fost curățați, însă arendașul a efectuat lucrări agricole în jurul acestor suprafețe, deci a cunoscut exact locația terenurilor și a efectuat lucrări de exploatare agricolă.

Totodată, instanța de apel nu a menționat faptul că în cadrul raportului de expertiză și a răspunsului la obiecțiunile la raport există concluzii care indică în concret faptul că arendașul a schimbat categoria de folosință a unor suprafețe (de exemplu a cultivat grâu pe un teren cu destinație de pășune etc.).

În continuarea aceleiași argumentații, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel s-a contrazis în încercarea de argumentare a deciziei.

În acest sens, arată că, la fila x din decizie, a menționat: "(...) o parte din teren nu se putea exploata în scopul pentru care a fost predat apelantei (...)", pentru ca, ulterior, la fila x din decizie să concluzioneze în sensul că "(...) în ceea ce privește obligația de a fi predat terenul, integral, în conformitate cu stipulațiile și cu scopul pentru care s-a convenit, aceasta nu este verificată în cauză (...)".

Recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că instanța de apel a dispus rezilierea parțială a contractului pentru suprafața de 89,3662 ha de teren agricol neexploatabil, fără a sesiza, însă, că acea suprafață reprezintă cote părți din CF-urile expertizate.

Mai mult decât atât, deși a făcut trimitere la prevederile art. 1516 C. civ., sesizând că apelanta a solicitat doar rezilierea parțială a contractului, instanța de apel nu a verificat în detaliu concluziile expertizei administrate în cauză, astfel că instanța de apel a dispus rezilierea contractului cu privire la suprafețe de teren ce fac parte din cărți funciare diferite, reprezentând cote părți ale acestora și care nu sunt identificate.

Recurenta-pârâtă a apreciat ca fiind esențial a se stabili și faptul dacă, având în vedere semnarea celor 3 acte adiționale la contractul de arendă, s-au acceptat de către arendaș, ulterior semnării acestui contract, și terenuri ce fac parte din suprafața cu privire la care instanța a dispus rezilierea parțială a contractului. Or, aceste aspecte privitoare la buna-credință a părților semnatare, la modalitatea de predare a terenurilor, precum și la stabilirea cuantumului arendei achitate pentru terenurile cu privire la care s-a dispus rezilierea contractului au rămas nesoluționate.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că, deși obligația de plată a daunelor-interese presupunea analiza de către instanța de apel a condițiilor cumulative privind antrenarea răspunderii civile contractuale, Curtea nu a motivat decizia, deși a expus argumente atât prin întâmpinare, cât și prin concluziile scrise depuse la dosar.

Un alt aspect în susținerea aceluiași motiv de casare vizează faptul că intimata-reclamantă a solicitat prin cererea introductivă rezilierea parțială, începând cu luna mai 2017, însă instanța de apel nu a menționat data de la care a calculat daunele-interese, indicând doar perioada de 5 ani. Or, contractul a fost semnat în mai 2016, reclamanta a solicitat daunele-interese din mai 2017, iar instanța a dispus rezilierea parțială începând cu data introducerii acțiunii, 25.05.2020.

Ca atare, recurenta-pârâtă a concluzionat că, în lipsa unei identificări corecte a acestei perioade și a modalității de calcul, hotărârea recurată apare ca insuficient motivată.

Un ultim argument expus de recurenta-pârâtă este reprezentat de greșita aplicare de către instanța de apel a regulilor în materie de probațiune, sens în care a arătat că, deși a propus un martor care cunoștea condițiile în care contractul de arendă a fost negociat și semnat, instanța de apel a respins audierea acestuia, considerând că nu este utilă soluționării cauzei.

În acest sens, recurenta-pârâtă a redat anumite pasaje din conținutul încheierii de ședință 19.06.2023, susținând că, în raport de afirmațiile reclamantei și de apărările sale cu privire la predarea terenurilor, proba solicitată apare ca fiind utilă cauzei, lipsa unei motivări a respingerii probațiunii pe care a propus-o încălcându-i dreptul la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele contractului nr. x/27.05.2016 și a actelor adiționale la acesta.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că, în ceea ce privește modalitatea de încheiere a contractului, instanța de apel a apreciat ca semnarea acestuia în Italia dovedește că terenurile nu puteau fi predate conform clauzelor contractuale, interpretarea clauzelor prevăzute în Capitolul II pct. l din contract neținând, însă, cont de voința părților și de coroborarea cu acțiunile ulterioare ale arendașului, care a susținut că nu a primit în folosință terenurile arendate, deși a încasat subvenția de la A.P.I.A. pentru întreaga suprafață arendată, a semnat acte adiționale de majorare a suprafeței arendate în 2016, 2017, 2018, fără a contesta suprafețele, a achitat toate facturile emise pentru plata arendei, astfel cum au fost emise de arendator, pentru întreaga suprafață contractată.

Recurenta-pârâtă a apreciat că relevant în acest sens este și faptul că, potrivit clauzelor contractuale, arendașul și-a asumat obligația de plată a arendei pentru întreaga suprafață de teren, indiferent dacă urma să o lucreze sau nu și a acceptat expres plata arendei pentru întregul patrimoniu, teren și imobil-casă cu teren.

În susținerea aceleiași argumentații, recurenta-pârâtă a invocat și faptul că intimata-reclamantă a precizat că a efectuat lucrări de curățire a terenurilor în perioada 2016-2017, depunând la dosar un înscris în acest sens, cu privire la care apreciază că este întocmit "pro causa". Trecând peste aspectul legalității acestui înscris și făcând trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză, recurenta-pârâtă a invocat faptul că intimata-reclamantă, în încercarea de a-și proba pretențiile, nu a făcut decât să confirme faptul că a lucrat terenul arendat încă din 05.06.2016, deci a cunoscut amplasamentul și starea fizică a acestuia.

Raportat la aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că lipsește procesul-verbal de predare primire a terenurilor, recurenta-pârâtă a subliniat că, potrivit contractului, nu există nici o clauză care să instituie o asemenea obligație.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva faptului că a analizat materialul probatoriu doar pentru terenurile indicate ca neproductive, deși, conform clauzelor contractuale, erau aplicabile prevederile privind rezilierea de drept, fără concursul instanței, ca urmare a neexecutării obligației de predare a terenurilor de către arendator.

Revenind asupra argumentelor expuse anterior, recurenta-pârâtă a susținut că a predat, iar arendașul a primit terenul în anul 2016, conform clauzei din contract, iar semnarea contractului în Italia a fost determinată de faptul că cei doi administratori ai părților semnatare se aflau în această țară, ambii fiind cetățeni italieni.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a mai invocat și faptul că, raportându-se la regulile prevăzute de art. 1836-1850 C. civ., coroborate cu cele care reglementează contractul de locațiune, instanța de apel s-a raportat doar la obligațiile locatorului, fără a lua în considerare și obligațiile corelative ale locatarului.

Recurenta-pârâtă a invocat și dispozițiile art. 1796 lit. a) și art. 1801 C. civ. și a precizat că, la momentul perfectării contractului și a actelor adiționale, arendașul a putut să constate calitatea terenurilor arendate și trebuia să reclame arendatorului, fără întârziere, viciile acestora, în condițiile art. 1690 alin. (3) C. civ., în caz contrar prezumându-se că au fost acceptate, starea bunurilor fiind corespunzătoare.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a făcut o interpretare greșită în ceea ce privește bunurile ce pot face obiectul unui contract de arendă.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că toate terenurile arendate sunt, conform cărților funciare anexate la contract, terenuri agricole, categoria de folosință fiind identificată în CF-uri ca arabil, PDT, livezi, pășune etc, însă instanța de apel a exclus din categoria bunurilor agricole ce pot face obiectul contractului de arendă o categorie de bunuri expres prevăzute de art. 1836 C. civ., respectiv terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă.

În ceea ce privește prețul arendei, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a înlăturat apărările sale, că s-a raportat exclusiv la concluziile raportului de expertiză, fără a ține cont de clauzele contractuale și de depoziția martorului audiat în cauză și că, în raport de dispoziția contractuală prevăzută în capitolul V pct. I, arendașul are obligația de a plăti arenda, indiferent dacă lucrează sau nu terenurile.

Recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva faptului că s-a dispus obligarea sa la plata de daune-interese, fără a se raporta la condițiile cumulative cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea argumentelor și a apărărilor sale, susținute de mijloacele de probă, referitoare la executarea cu bună-credință a tuturor obligațiilor asumate prin contract, nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Mai mult decât atât, deși intimata-reclamantă a susținut că o parte din teren nu este arabil, aceasta a cunoscut acest aspect, toate terenurile fiind exploatabile și încadrându-se în bunurile agricole indicate expres de art. 1836 lit. a) C. civ., A.P.I.A. acordând subvenții pentru astfel de terenuri, cu condiția să fie întreținute.

Recurenta-pârâtă a mai susținut și faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1516 C. civ., dispunând rezilierea parțială a contractului, pentru suprafața de 89,3662 ha, prin raportare la măsurătorile efectuate în cadrul expertizei, fără a se identifica suprafața din punct de vedere cadastral, această dispoziție a instanței neputând fi pusă în executare.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză, redând paragrafe din acesta.

O altă critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel, deși a admis în parte apelul, a obligat-o la plata integrală a onorariului expertului.

Invocând dispozițiile art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a dispus în mod nelegal, subiectiv și nedovedit, obligarea sa la suportarea integrală a onorariului experților, având în vedere că apelul a fost admis în parte, situația cadastrală identificată prin expertiză este cea cunoscută de proprietar, obiectivele expertizei au fost solicitate de către reclamantă.

Un ultim motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta-pârâtă a invocat faptul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, ce constituie o exigență conform art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, raportându-se la termenul de judecată din 27.03.2023, recurenta-pârâtă a susținut că președintele completului a inițiat judecata expunând avantajele soluționării amiabile, în condițiile în care, în mod expres și în ședința publică, instanța a susținut aspecte care țineau de analiza tuturor probelor și a apărărilor formulate în calea de atac a apelului.

Mai mult, recurenta-pârâtă susține că i s-a creat convingerea că instanța a decis soluția înainte ca procesul să fie judecat, iar încheierea de ședință nu consemnează decât parțial susținerile din ședința publică, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 231 pct. 6 C. proc. civ. solicită instanței de recurs să ceară înregistrarea ședinței de judecată de la termenul menționat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 21 februarie 2024, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care, raportat la criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că acestea vizează situația de fapt și modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele administrate. Ca atare, a invocat nulitatea recursului, din perspectiva acestui motiv de casare, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) din același cod, solicitând, în rest, respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza motivelor de recurs, în ordinea în care acestea au fost formulate, se reține că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța s-a bazat pe o situație de fapt neclară, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii între ele, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției, motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Așadar, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contradicție a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Cu toate acestea, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune argumente ce exprimă nemulțumirea acesteia cu privire la soluția instanței de apel, din perspectiva situației de fapt reținute de aceasta și a interpretării probelor administrate în cauză.

În acest context, Înalta Curte amintește că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)".

Prin urmare, instanța de recurs nu poate proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și la reevaluarea, în acest scop, a probelor administrate, ci doar verifică legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a reținut-o.

În altă ordine de idei, se cuvine amintit că rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut, ci, așa cum reiese din dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., pretins a fi fost nesocotite, "judecătorul este în drept…să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare".

Totodată, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, ci motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, ceea ce se verifică în cauză.

Prin urmare, având în vedere că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză și este suverană în evaluarea necesității și utilității probelor solicitate în condițiile legii, instanța de recurs nu poate primi criticile recurentei-pârâte potrivit cărora motivarea instanței de apel nu cuprinde argumentele pentru care o parte din probele administrate au fost înlăturate și că aceasta a respins (la termenul din 19.06.2023) audierea martorului propus de recurentă în apel cu justificarea că proba nu este utilă cauzei.

Așa fiind, criticile cu privire la situația de fapt sau la modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele administrate sau necesitatea și utilitatea altor probe solicitate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Reținând, așadar, că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori a probatoriului administrat în cauză, în speță, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii.

De altfel, nici pretinsul caracterul contradictoriu al unor considerente indicate de recurentă nu poate fi reținut. Astfel, în ceea ce privește aspectul predării terenurilor arendate, concluzia instanței de apel, în sensul că obligația de a fi predat terenul (integral, în conformitate cu stipulațiile contractuale și cu scopul pentru care s-a convenit) nu este verificată în cauză, este în acord cu argumentele aduse în susținerea calificării unui contract ca fiind de arendă, considerent pe care recurenta l-a redat trunchiat. Astfel, în considerentul prim indicat de recurentă ca fiind contradictoriu, instanța de apel a arătat atât că, în ceea ce privește prima condiție a calificării unui contract ca fiind de arendă, o parte din teren nu se putea exploata în scopul pentru care a fost predat apelantei, dar și că, în ceea ce privește a doua condiție, nu s-a întocmit un act din care să rezulte expres predarea.

În concluzie, având în vedere că, în cauză, criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu reliefează un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, Înalta Curte nu poate reține incidența acestui motiv de casare.

Analizând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că, printr-o primă critică, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului nr. x/27.05.2016 și a actelor adiționale la contract, încheiate între părțile litigante.

Contrar argumentelor expuse de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de prim control judiciar își găsește suport în conținutul contractului nr. x/27.05.2016 și a actelor adiționale la contract, încheiate între părțile litigante, dând eficiență clauzelor contractuale în limitele agreate de părți prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor.

Astfel, se observă că instanța de apel a examinat clauzele contractuale și prin raportarea lor la natura contractului de arendă, scopul urmărit de părți, obiectul contractului, drepturile și obligațiile arendatorului, atunci când a arătat că, pentru stabilirea temeiniciei susținerilor apelantei, este necesar a fi stabilită atât categoria de folosință a terenurilor, cât și predarea lor efectivă.

De asemenea, din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a făcut aplicarea regulii de interpretare sistematică a contractului, examinând corelat clauzele acestuia, în acord cu exigențele art. 1267 C. civ.

Împrejurarea că instanța de apel a dat o altă interpretare unor clauze contractuale decât cea pe care a sugerat-o recurenta nu reprezintă o nesocotire a regulilor de interpretare a contractelor.

În realitate, însă, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, vizând aspecte de netemeinicie.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a mai arătat că instanța de apel a dispus obligarea sa la plata de daune interese, fără a se raporta la condițiile cumulative cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, sens în care, făcând referire la susținerile sale și la probele din dosar, a arătat că instanța de apel nu a motivat respingerea argumentelor și apărărilor sale raportat la neîndeplinirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile contractuale.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, deși răspunderea civilă contractuală și rezilierea sunt două concepte juridice legate de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractelor, în speță, instanțele nu au fost învestite cu o acțiune în răspundere contractuală, ci cu o acțiune în reziliere parțială în cadrul căreia au fost solicitate și daune interese pentru prejudicii pretinse în executarea contractului.

Însă, pentru a putea stabili incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca autorul demersului judiciar să indice normele de drept material pretins a fi fost aplicate/interpretate greșit, dar și să expună o argumentație juridică a nelegalității invocate raportat la dispozițiile legale pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, cu referire concretă la raționamentul instanței a cărei hotărâre a fost atacată.

Or, din analiza criticii formulate, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare indicat, de vreme ce, în susținerea criticii formulate, s-a limitat la a reproduce ceea ce a susținut sub acest aspect prin întâmpinarea depusă în apel, fără a aduce critici concrete de nelegalitate subsumate motivului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită art. 1516 C. civ. prin aceea că nu a verificat dacă petitul privind rezilierea parțială a unor suprafețe de teren, ce fac parte din diferite cărți funciare, poate fi admis sau dacă concluziile expertizei nu sunt aplicabile petitelor acțiunii.

În esență, recurenta susține că, deși a dispus rezilierea parțială în conformitate cu măsurătorile efectuate în cadrul expertizei, instanța nu a indicat și numărul cărților funciare, ceea ce, în opinia sa, face ca această dispoziție a instanței să nu poată fi pusă în executare.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1516 C. civ. reglementează drepturile creditorului în situația în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligația asumată, unul din acestea fiind dreptul de a obține rezilierea contractului.

În esență, recurenta este nemulțumită de faptul că instanța nu a indicat numărul cărților funciare aferente suprafețelor pentru care s-a dispus rezilierea parțială a contractului de arendă întrucât, prin rezilierea parțială dispusă de instanță, terenul urmează a fi restituit proprietarului.

Însă, în condițiile în care autoarea prezentului demers judiciar nu a solicitat nici pe cale de întâmpinare și nici prin cerere reconvențională ca, în situația admiterii acțiunii, reclamanta să fie obligată la restituirea terenului pentru care s-a dispus rezilierea parțială a contractului de arendă, analiza unei astfel de critici nu este posibilă din punct de vedere legal, întrucât fiind invocată omisso medio, pentru prima dată în recurs, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, nefiind solicitată o astfel de prestație, identificarea respectivelor suprafețe de teren prin număr de carte funciară nu prezintă relevanță atâta vreme cât o astfel de restituire nu poate face obiectul unei executări silite în baza deciziei pronunțate în cauză.

Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite de instanța de apel, recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la faptul că, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a dispus în mod nelegal obligarea sa la suportarea integrală a onorariului experților.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, în calea de atac a recursului, instanța poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noțiunii de "culpă procesuală" și a categoriilor de cheltuieli efectuate de părți ce pot fi incluse în categoria "cheltuieli de judecată".

Astfel, verificând aceste aspecte, se reține că, în cauză, există culpă procesuală, partea obligată la plata cheltuielilor de judecată fiind partea căzută în pretenții, iar cuantumul sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată include și onorariul de expert.

Prin urmare, cu toate că, în ședința publică, apărătorul recurentei-pârâte a precizat că motivul de recurs privind reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu reprezintă o critică independentă, ci se referă la reevaluarea acestora, în situația în care s-ar admite recursul, în cauză, se constată că instanța a stabilit în mod corect că există culpă procesuală și, de asemenea, a stabilit în mod corect categoria cheltuielilor ce pot fi incluse în noțiunea de "cheltuieli de judecată" puse în sarcina părții căzute în pretenții.

Cât privește ultima critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta susține, în esență, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil întrucât, la termenul din 27 martie 2023, instanța a dovedit o atitudine părtinitoare față de apelantă, Înalta Curte formulează observația în sensul că recurenta nu poate aduce în discuție pe calea prezentului demers judiciar anumite aspecte care i-au creat suspiciune cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei.

Prin urmare, în ce privește observația recurentei referitoare la o pretinsă lipsă de imparțialitate a completului din apel, Înalta Curte nu o poate reține, întrucât, în condițiile în care recurenta nu a formulat cerere de recuzare a judecătorului din apel până la închiderea dezbaterilor, conform art. 44 C. proc. civ., la acest moment procesual, orice critică referitoare la incompatibilitatea judecătorului nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 19 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, în ședința publică, avocatul care a reprezentat intimata-reclamantă (conform împuternicirii avocațiale de la fila x) a solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (5000 de RON) și cheltuieli de deplasare și cazare (în cuantum de 1250,25 RON), a căror dovadă a depus-o la dosarul cauzei .

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 6250,25 RON, către intimata-reclamantă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 19 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6250,25 RON, către intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.