ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II a de contencios administrativ și fiscal, la data de 05.09. 2019, sub nr. x/2019, reclamanta PFA A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 3.215.716,73 RON, actualizată cu dobânda legală până la data efectivă a plății, sumă reprezentând contravaloarea următoarelor prestații: arenda aferentă anului 2015, 1.465.063,08 RON; arenda aferentă anului 2016, 930.599,14 RON; arenda aferentă anului 2017, 520.054,51 RON; investiții pentru dezvoltarea exploatației, conform art. 6.3 din contractul de arendă nr. x/04.06.2015, 300.000,00 RON. A solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii. Prin încheierea din 12.11.2019, Tribunalul București, secția a II a de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - secție civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019**.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1937/04.12.2020, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 918/A/10.06.2022, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta PFA A.. A arătat că prin acțiune s-a solicitat obligarea Agenției Domeniilor Statului la restituirea sumei de 3.215.716,73 RON, actualizată cu dobânda legală pentru perioada cuprinsă între data plăților și data restituirii efective, reprezentând arenda pentru anii 2015 - 2017 și investiții, așa cum au fost cuantificate în cerere. Acțiunea a fost formulată deoarece între părți a fost încheiat contractul de arendare nr. x/04.06.2015, plățile și investițiile fiind efectuate în temeiul acestuia, și au reprezentat obligații contractuale, însă prin decizia nr. 123/27.04.2017, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosar nr. x/2015, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de arendare menționat și a procesului-verbal de predare-primire nr. x/15.06.2015 (prin care PFA A. a primit în posesie terenurile de la Agenția Domeniilor Statului), cererea de restituire a prestațiilor avându-și fundamentul în efectele și principiile nulității - repunerea în situația anterioară și restituirea prestațiilor. În ședința publică din 13.05.2022, în faza apelului, au fost depuse înscrisurile doveditoare din care rezultă că în procedura prealabilă organizării licitației (anunțuri, procese-verbale, etc.), la momentul organizării licitației și cel al încheierii contractului Agenția Domeniilor Statului a ascuns faptul că terenul era concesionat către B.(contract ce s-a dovedit ulterior că era în derulare, potrivit hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile dintre B. S.R.L. și Agenția Domeniilor Statului) și că erau litigii în curs cu privire la folosința terenului și valabilitatea contractului dintre acestea, pe toate documentele licitației Agenția Domeniilor Statului menționând că terenul a fost în exploatarea S.C. Orezul Gropeni S.A., deși în realitate acesta fusese în exploatarea B.. Abia cu ocazia predării terenului, ca efect al câștigării licitației și după plata integrală a arendei pentru anul 2015, în cuantum de 1.465.063,08 RON, Agenția Domeniilor Statului aduce la cunoștință existența litigiului cu B. S.R.L., această mențiune regăsindu-se inserată în procesul-verbal de predare-primire din 15.06.2015. Contrar argumentelor instanțelor de fond și apel, la acel moment PFA A. nu putea renunța la preluarea terenului, deoarece potrivit Procedurii de arendare a terenurilor de către Agenția Domeniilor Statului (înscris aflat în dosarul instanței de apel) sumele plătite nu ar fi fost supuse restituirii, iar Agenția Domeniilor Statului a comunicat, prin adresele emise ulterior acestui moment, că a reziliat contractul de concesiune încheiat cu B. S.R.L. și că exploatarea terenului de către PFA A. nu va fi tulburată, situație ce s-a dovedit nereală. În perioada următoare au existat mai multe litigii, iar în cauza cu nr. x/2015**, Tribunalul Brăila a constatat nulitatea absolută a contractului de arendare și a procesului-verbal de predare-primire încheiate între Agenția Domeniilor Statului și PFA A., astfel că raportat la aceste două acte juridice urmează a fi aplicat principiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce nu este nu poate produce niciun efect). Astfel, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a menținut ca fiind valabilă clauza contractuală referitoare la nivelul/cuantumul arendei, situație ce intră sub incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece întreg contractul de arendă, cât și procesul-verbal de licitație sunt nule absolut, conform hotărârilor judecătorești anterior menționate. Una din consecințele principiului quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce nu este nu poate produce niciun efect) este inexistența obligației de plată a arendei, cu consecința restituirii sale, deoarece actul juridic (contractul de arendare) care prevedea o asemenea obligație a fost constatat ca nul absolut, iar acea hotărâre se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, neputându-se susține că obligația de plată a arendei contractuale a supraviețuit, deși contractul în care aceasta era prevăzută a fost constatat ca fiind nul absolut. Constatarea nulității contractului de arendare și a procesului-verbal de predare primire încheiate între Agenția Domeniilor Statului și PFA A. se datorează în exclusivitate culpei Agenției Domeniilor Statului, aspect constatat în cauza 1678/113/2015*, aspect ce nu mai poate fi pus în discuție decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri. Cu privire la cererea de restituire a arendei, s-a argumentat că dispozițiile art. 1645 alin. (1) C. civ. prevăd că în situația existenței unei cauze de restituire a prestațiilor, cel obligat la restituirea bunului păstrează fructele acestuia dacă a fost de bună-credință și nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care acea folosință a fost obiectul principal al prestației. De asemenea, s-a susținut că PFA A. a cunoscut de la momentul preluării terenului situația litigioasă dintre Agenția Domeniilor Statului și S.C. B. S.R.L.. Ambele instanțe de fond au fost într-o eroarea gravă cu privire la constatarea situației de fapt și interpretarea normelor legale, vădit contrară celor mai elementare principii de drept, hotărârea astfel pronunțată fiind rezultatul unor aprecieri străine de cauză având rolul de a proteja reaua- credință și înșelătoria, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanțele anterioare au ignorat (luând în considerare o altă situație de fapt, inexistentă) faptul că în anunțul publicat de Agenția Domeniilor Statului, în procesele-verbale anterioare licitației, în procesul-verbal de adjudecare și contractul de arendare, în adresa prin care se solicita plata integrală a arendei pentru primul an, Agenția Domeniilor Statului, cu rea-credință, a ascuns faptul că pentru acest teren existau litigii în derulare cu B. S.R.L. și că a menționat în toate aceste documente că terenul a fost anterior în exploatarea S.C. Orezul Gropeni S.A.. Este adevărat că în procesul-verbal de predare-primire a terenului s-a făcut mențiunea, pentru prima dată, că pentru acest teren există litigiu cu B. S.R.L., însă la acel moment PFA A. plătise integral arenda pentru anul 2015, o sumă consistentă, iar renunțarea la preluarea terenului și denunțarea contractului de arendare - așa cum menționează instanța de fond - era sancționată cu pierderea acelei sume (1.465.063,08 RON/aproximativ 300.000 euro), potrivit Procedurii privind arendarea terenurilor (aflata în dosarul instanței de apel) astfel că o asemenea opțiune a fost exclusă, nicio persoană neputându-și permite să piardă o asemenea sumă de bani. Și cu privire la motivul încetării contractului s-a interpretat greșit, contrar voinței părților și contrar tuturor regulilor de interpretare a voinței părților/contractului, clauza din contract referitoare la efectele încetării contractului prin hotărâre judecătorească, fiind de necontestat că această cauză de încetare se referea la o hotărâre judecătorească prin care se dispune încetarea contractului din cauze generate de executarea contractului, nu pentru cauze externe, așa cum s-a întâmplat cu privire la contractul dintre părți. Clauza contractuală de care s-au prevalat instanțele de fond pentru a justifica respingerea acțiunii nu este aplicabilă în cauză, deoarece hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea (încetarea) contractului nu a avut în vedere o eventuală nerespectare a obligațiilor părților în executarea contractului, ci cauze externe acestuia - imposibilitatea juridică a Agenției Domeniilor Statului de a încheia un alt contract cu privire la acest teren, datorită existenței contractului încheiat cu B. S.R.L.. Potrivit principiului retroactivității efectelor nulității (art. 1254 C. civ.), nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, dar și pentru trecut, considerându-se că actul declarat nul nu a existat niciodată, părțile ajungând în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv. Retroactivitatea își are explicația în necesitatea restabilirii legalității încălcate cu ocazia încheierii actului juridic și înlăturarea efectelor produse în temeiul actului juridic nul. Apoi, principiul repunerii părților în situația anterioară înseamnă că prestațiile executate în temeiul unui act juridic nul trebuie restituite reciproc și integral, astfel încât părțile să ajungă în situația dinaintea încheierii actului juridic. Acțiunea în restituirea prestațiilor poate fi formulată împreună cu acțiunea în nulitatea actului juridic, sau poate fi formulată separat, după ce acțiunea în nulitate a fost admisă, așa cum s-a întâmplat și în prezenta cauză, efectele fiind aceleași - restitutio in integrum. Recurenta apreciază că ar fi trebuit ca la analizarea prezentei cereri de restituire a prestațiilor să fi fost avut în vedere și principiul potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria incorectitudine sau culpă pentru a obține valorificarea unui drept al său - nemo auditur propriam turpitudinem allegans - și să se constate că în prezenta cauză Agenția Domeniilor Statului exact în această situație se află, respectiv s-a constatat cu putere de lucru judecat culpa sa la încheierea contractului, dar se prevalează de ea pentru a obține păstrarea sumelor plătite în temeiul contractului constatat nul. Evident că într-o asemenea situație se pune întrebarea, legitimă, dacă în situația din prezenta cauză a da eficiență, a aplica cu prioritate dispozițiile art. 1645 alin. (1) C. civ., așa cum a fost interpretat de instanța de fond, nu înseamnă a lăsa fără efecte nulitatea contractului, constatată printr-o hotărâre judecătorească, și chiar acea hotărâre judecătorească, precum și dispozițiile art. 1352 si art. 1371 C. civ. Este vădit nelegal a se susține că recurenta nu este îndreptățită la restituirea prestațiilor (stabilite în cadrul unei licitații și prevăzute într-un contract constatat nul) nici măcar în parte, având în vedere că situația actuală este generată de culpa exclusivă a intimatei. Este vădit nelegal a se susține, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a hotărârii de constatare a nulității (pag. 22, paragraf 2, hotărârea instanței de apel) că între părți produce efecte contractul de arendă, de vreme ce el a fost constatat nul absolut. Ca urmare a constatării nulității contractului de arendare, părțile au ieșit din sfera contractuală, raporturile dintre ele fiind extracontractuale, fiind în prezența unei situații de fapt căreia i se aplică alte dispoziții legale decât cele referitoare la contract. Sumele a căror restituire se solicită au fost plătite către Agenția Domeniilor Statului în temeiul unui contract care nu există, fiind nul absolut, astfel că, în mod logic, se pune întrebarea care poate fi fundamentul, argumentul juridic, temeiul de drept de supraviețuire a obligației de plată a arendei. Nici argumentul că nivelul arendei a fost stabilit cu ocazia organizării licitației, așa cum rezultă din procesul-verbal de licitație, nu poate fi luat în considerare, deoarece prin sentința nr. x/04.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București în cauza x/2018, definitivă prin respingerea recursului, s-a reținut cu putere de lucru judecat că "..nulitatea absolută produce efecte pentru trecut, adică de la însuși momentul încheierii actului. Însă, chiar dacă instanța nu a pronunțat și nulitatea licitației, și, deci, efectul retroactiv s-ar limita la momentul încheierii actului nr. 46/2015, iar nu al pornirii licitației întrucât licitația nu a fost anulată, aceasta nu înseamnă că rezultatul respectivei licitații mai poate fi valorificat în prezent ... rezultă cu claritate că însuși derularea procedurii de licitație și atribuire este nelegală, chiar dacă nu a fost și constatată în dispozitivul sentinței nulitatea sa, câtă vreme, așa cum rezultă din sentință, pârâta ADS nu deținea, la data licitației, terenul aferent(terenul nu era liber)". Astfel, se constată că în cauză nu există niciun criteriu pe baza căruia să fie stabilit nivelul indemnizației la care face referire art. 1645 alin. (1) C. civ., astfel că a respinge cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de arendă însemna să se dea eficiență unor situații de fapt și acte juridice nule, nelegale. Aceasta ar reprezenta, fără îndoială, o situație vădit nelegală, cu atât mai mult cu cât nu PFA A. a fost cel care a cules, integral fructele. Această susținere este confirmată prin sentința nr. 368/09.102019 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosar nr. x/2018, definitivă prin respingerea recursului, prin care a fost respinsă contestația formulată de PFA A. împotriva unui act emis de APIA-Centrul Județean Brăila, în considerentele hotărârii reținându-se: "... reclamantul PFA A. a depus cererea unică de plată nr. x Pentru aceeași suprafață a depus cerere unică de plată și fermierul S.C. B. S.R.L.. Urmare a rezolvării suprapunerii dintre cei doi fermieri, reclamantul PFA A. primește sprijin pentru campania 2015, iar fermierului S.C. B. S.R.L. i se comunică decizia de excludere de la plată. S.C. B. S.R.L. contestă decizia de excludere de la plată, pe rolul Tribunalului Brăila fiind înregistrat dosarul nr. x/2017. Prin sentința nr. 30/25.01.2018 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2017 a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea actului administrativ contestat. În considerentele sentinței nr. 3025.01.2018 Tribunalul reține că reclamanta S.C. B. S.R.L. este îndreptățită la plata ajutorului aferent campaniei 2015, fiind nelegal sancționată...". Aceeași situație s-a repetat și pentru anii următori, 2016 și 2017, PFA A. nebeneficiind de subvențiile acordate fermierilor de către APIA, potrivit legislației în vigoare. Revenind la dispozițiile art. 1645 alin. (1) C. civ., recurenta arată că este nelegal ca partea culpabilă de constatarea nulității contractului să profite de pe urma acesteia. Textul legal nu exclude restitutio in integrum, ci prevede că se datorează o indemnizație atunci când folosința bunului a constituit obiectul principal al prestației. În prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 1786 C. civ. - obligațiile principale ale locatorului - condiția prevăzută de art. 1645 alin. (1) C. civ. nu este îndeplinită. În contractul de locațiune locatorul are mai multe obligații principale, enumerate de textul de lege, asigurarea folosinței bunului nefiind unica sa obligație, așa cum prevede art. 1645 alin. (1) C. civ., text de lege care folosește singularul ("... această folosință a fost obiectul principal al prestației..."). În consecință, urmează a se constata că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege ca asigurarea folosinței să fie obiectul principal al prestației, locatorul având mai multe obligații principale, prevăzute de lege. Respingerea, de către instanțele de fond, a probei cu expertiza tehnică, așa cum ea a fost formulată, încalcă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, o antepronunțare, deoarece s-a respins din start posibilitatea stabilirii unui alt nivel - decât cel rezultat în urma licitației și prevăzut în contract, ambele nule absolut - al indemnizației datorate. Art. 1645 alin. (1) C. civ. nu prevede modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizației, iar raportat la împrejurările concrete speței, instanța trebuie să ia în calcul toate argumentele de fapt și incidența tuturor textelor de lege aplicabile, inclusiv cele ale art. 1352 C. civ.. Aplicând principiile efectelor nulității, cuantumul indemnizației nu poate fi stabilit plecând de la criterii contractuale, întrucât s-ar da efecte unui contract declarat nul sau anulat, astfel că în prezenta cauză nu poate fi avut în vedere nici contractul de arendă, nici procesul-verbal de licitație, acestea fiind nule absolut. A determina valoarea folosinței bunului prin raportare la voința părților exprimată în contractul desființat contravine însuși principalului efect al nulității și anume, în exprimarea utilizată de legiuitorul noului C. civ. la art. 1254, respectiv contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Pentru a evita o asemenea situație vădit nelegală, s-a solicitat determinarea echivalentului prestațiilor care nu se mai pot restitui în natură, nu prin raportare la prețul contractual, ci prin administrarea de probe, inclusiv o expertiză în vederea determinării valorii folosinței bunului în raport de valorile pieței pentru imobile de categorie similară, probă respinsă nelegal. După stabilirea valorii folosinței bunului/terenurilor, se va verifica în ce măsura sumele încasate deja corespund valorii stabilite prin expertiză, dispunând, după caz, fie ca intimata să restituie diferența încasată în plus, fie ca recurenta să plătească o diferență, până la nivelul prețului folosinței care ar fi trebuit să fie încasat de către intimată, așa cum acesta a rezultat din probatoriu.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că recurenta-redamantă nu argumentează în niciun fel acest temei de recurs, nu arată care sunt regulile de procedură încălcate de instanța de control judiciar a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că recurenta-redamantă nu a precizat în ce privință instanța de control judiciar nu a motivat soluția pronunțată sau care sunt motivele contradictorii ori motivele străine de natura cauzei. Dimpotrivă, instanța de control judiciar s-a aplecat în mod judicios asupra tuturor argumentelor, a analizat întregul ansamblu probator și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente. Instanța de control judiciar reține, în mod corect, că în baza Contractului de arendă nr. x/04.06.2015 reclamanta a exploatat suprafața de 1714,16 ha teren agricol, astfel cum rezultă și din procesul-verbal nr. x/12.04.2018 prin care se constată faptul că reclamanta PFA A., a exploatat terenul în suprafață de 1714,16 ha. Prin procesul-verbal nr. x/12.04.2018, încheiat de comisia special constituită, în vederea identificării terenurilor cu destinație agricolă, prin Ordinul comun al Ministerului Administrației si Internelor si al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 101/230/04.03.2002 și Ordinul Prefectului jud. Brăila nr. 35/30.01.2018, s-a constatat că PFA A. exploatează teren în suprafață de 1.714,16 ha, teren agricol și neagricol situat pe UAT Stancuta și UAT Gropeni. De altfel, recurenta-reclamantă nu a negat faptul că a exploatat suprafața de 1.714,16 ha, chiar și după încetarea contractului ca urmare a anulării acestuia. De asemenea, instanța de control judiciar, reține că în cadrul celui de-al doilea motiv de apel formulat, apelanta reclamantă a criticat modalitatea de soluționare a litigiului în baza unor clauze din contractul de arendă intervenit între reclamantă și pârâtă, în condițiile în care acest contract fusese anulat. Motivul de apel a fpst găsit nefondat, instanța apreciind că atunci când părțile contractante au reglementat efectele unor cazuri de încetare a contractului, cum ar fi prevederile art. VIII din contractul de arendă, acestea urmează a se aplica situației juridice chiar și după intervenirea cazului de încetare respectiv. Astfel, se observă că în cuprinsul art. 8.1 lit. g), se) prevede un caz de încetare a contractului "prin hotărâre definitivă și irevocabilă a unei hotărâri judecătorești", lit. k) a aceluiași articol stabilind că în caz de încetare sau reziliere a contractului nu se vor solicita despăgubiri pentru investițiile făcute. În lipsa unei exprimări mai precise ale acestei clauze, instanța a plecat de la textul ad literam al clauzei contractuale și a considerat că este incident un caz de încetare al contractului care se încadrează la această ipoteză, respectiv cea a anulării contractului prin hotărâre judecătorească. Nu a fost reținută distincția făcută de apelantul reclamant, care a considerat că această clauză se referă la o hotărâre judecătorească pronunțată cu privire la executare, de vreme ce clauza astfel cum este ea stipulată, nu face referire la executarea contractului, motiv pentru care se încadrează la această ipoteză și hotărârea judecătorească de anulare a contractului de arendă. Chiar dacă, ca efect al anulării, contractul este desființat, instanța de apel a considerat că acesta continuă să producă efecte între părțile contractante în ceea ce privește efectele acestei cauze, întrucât părțile au prevăzut o clauză penală care reglementează tocmai prestațiile dintre părți în cazul încetării contractului, inclusiv a anulării acestuia. Așadar, instanța de control judiciar a analizat toate argumentele și susținerile părților și s-a aplecat, în mod efectiv, asupra întregului ansamblu probator administrat în cauză. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că în mod corect a apreciat instanța de apel că, în ceea ce privește motivul de apel formulat cu privire la soluția de respingere a solicitării de restituire a arendei achitate, acesta este nefondat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 1645 alin. (1) C. civ., text de lege face o distincție clară cu privire la obligația de a achita o indemnizație pentru folosința lucrului, aceasta fiind datorată în cazul în care folosința bunului este obligația principală, astfel cum este și cazul de față. De vreme ce între părți a intervenit un contract de arendă, ce are ca obiect principal folosința bunului, iar arendașul a primit bunul pe care l-a exploatat, nu se poate susține că acesta ar fi îndrituit să obțină restituirea sumelor achitate cu titlu de arendă, opunându-se acestei susțineri chiar prevederile articolului citat anterior. Prin urmare, chiar de bună-credință fiind, arendașul care a exploatat bunul nu are dreptul la restituirea prestațiilor achitate cu titlu de arendă. Judecătorul fondului în mod corect s-a raportat la arenda stabilită în contractul de arendă, și nu cea menționată în procesul-verbal de atribuire prin licitație, între părțile contractante urmând a produce efecte acest contract. Așa cum a reținut și instanța de control judiciar, recurenta-reclamantă a exploatat suprafața de 1.714,16 ha care a făcut obiectul Contractului de arendă nr. x/04.06.2015, iar astfel cum rezultă și din procesul-verbal nr. x/12.04.2018 reclamanta PFA A. a exploatat terenul în suprafață de 1714,16 ha și după încetarea contractului, la data de 27.04.2017. De reținut că reclamanta a plătit redevența doar până la data de 27.04.2017, deși aceasta a continuat să exploateze respectiva suprafață încă un an, așa cum rezultă din procesul-verbal de exploatare abuzivă. În ceea ce privește motivul potrivit căruia recurenta-reclamantă nu a știut că există un dosar pe rolul instanțelor de judecată și că ar fi aflat târziu de existența acestuia, stadiu în care acesta era în imposibilitatea de a mai renunța la încheierea contractului, aspecte învederate și în calea de atac a apelului, alegația nu poate fi primită ca viciu de consimțământ ce ar fi de natură să afecteze contractul, deoarece partea și-a asumat, la data încheierii contractului, posibilitatea ca respectivul contract să înceteze oricând la data pronunțării unei hotărâri judecătorești ori la data încheierii unui contract de concesiune. Mai mult, faptul că partea cunoștea despre existența unui litigiu a fost reținut cu putere de lucru judecat și prin decizia Tribunalului București nr. 123/27.04.2017, pronunțată în dosarul x/2015, prin care instanța reține că reclamantul PFA A. a cunoscut la data preluării terenului de la APS prin procesul-verbal de predare primire nr. x/15.06.2015, că asupra terenului se poartă un litigiu referitor la contractul de concesiune nr. x/29.03.2006 încheiat anterior cu S.C. B. S.R.L., asumându-și, astfel, toate efectele și consecințele generate ale dispozițiile hotărârii judecătorești. PFA A. cunoștea situația juridică litigioasă a terenului și a acceptat arendarea acestuia în condițiile în care existența contractului de arendă anterior încheiat era incertă, conduita acestuia la ședința de licitație atestând hotărârea reclamantului de a adjudeca arendarea terenului la un preț cu mult superior redevențelor minime al arendei. Având în vedere că ADS a informat corespunzător reclamantul cu privire la existența litigiului, este evident că semnarea de către reclamant a procesului-verbal de predare preluare a reprezentat deplinul acord de voință al acestuia pentru continuarea rapoartelor juridice contractuale, asumându-și astfel riscul încetării pe orice cale a contractului de arendă. La punerea în posesie pe terenul arendat, reclamantul a avut cunoștință de existența litigiului existent cu S.C. B. S.R.L., drept pentru care putea refuza preluarea terenului și ar fi existat posibilitatea de renunțare la contractul de arendă, astfel că afirmațiile reclamantului cum că ADS nu ar fi înștiințat despre existența unui litigiu vizând suprafața de teren arendată, nu sunt fondate. Potrivit art. 4.1. din contract, durata contractului de arendă va fi până la data concesionării, potrivit art. 78 din H.G. nr. 626/2001, când prezentul contract încetează de drept. Regula este cea a concesionării terenurilor, contracte care se încheie pentru o perioadă de 20 de ani, arendarea fiind doar o excepție, contractele fiind unele de tranziție, încheindu-se pentru o perioadă scurtă de timp, până la încetarea motivului pentru care acestea au fost încheiate. În aceste condiții, este mai mult decât evident că interesul statului român este acela de a încheia contracte de concesiune, contractele de arendare având doar menirea de a asigura lucrarea acestora pentru o perioadă scurtă de timp, astfel încât terenurile statului român să fie contractate în vederea încasării unei redevențe, pentru a nu se crea prejudiciu la bugetul de stat, iar terenurile să nu rămână în nelucrare. Astfel, unul dintre cazurile în care se încheie contracte de arendare este și acela în care există litigiu cu privire la terenul respectiv, contractele de concesiune neputând fi încheiate pe durata existenței litigiului. Din argumentele și probele administrate a rezultat faptul că solicitarea ce face obiectul cererii de chemare în judecată nu întrunește exigențele legale invocate, ci reprezintă o veritabilă încercare de eludare a dispozițiilor legale cu scopul final de folosire a unui teren aparținând statului român fără a datora nicio redevență în schimb. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate de partea reclamantă, FA A., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Subsumat criticii, partea susține că prin respingerea probei cu expertiză a fost pusă în imposibilitate să probeze valoarea reală a indemnizației prevăzute de art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ., ce nu putea fi stabilită, în considerarea anulării contractului de arendare, la valoarea arendei. Astfel formulată, critica nu poate fi primită pentru că nu pune în discuție încălcarea vreunei norme procedurale și nu dezvoltă elemente care să permită încadrarea în motivul de recurs invocat. Pe de altă parte, critica ignoră, nepermis, considerentele hotărârii recurate, potrivit cărora soluția de respingere, ca tardiv formulată, a cererii prin care a fost propusă proba cu expertiză a fost dispusă de prima instanță cu respectarea dispozițiilor procedurale, probă prin care partea urmărea dovedirea contravalorii investițiilor făcute pentru dezvoltarea exploatației, solicitate pe temeiul clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de arenda nr. x/04.06.2015, nu cuantificarea indemnizației la care face trimitere art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ., cum susține prin recurs. În fine, se constată că instanța de apel a statuat, explicit, că nu poate analiza utilitatea probei, în considerarea susținerilor părții reclamante care, prin apel, s-a limitat la a arăta doar că proba în mod greșit a fost respinsă, fără a susține utilitatea, argumente ce, vizând fapte probatorii, nu pot fi invocate în fața instanței de recurs. - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit spre examinare, deoarece, în cuprinsul memoriului, partea nu dezvoltă argumente ce ar viza nemotivarea hotărârii recurate, motivarea contradictorie ori străină pricinii. Invocând, formal, incidența acestui motiv de recurs, partea susține că hotărârea pronunțată este rezultatul unor aprecieri străine de cauză având rolul de a proteja reaua- credință și înșelătoria. Pentru a demonstra, partea reiterează aspectele de fapt în care a fost încheiat contractul de arendă x/04.06.2015, ce, în opinia sa, probează că partea pârâtă a fost de rea-credință, respectiv, că acesta se face vinovată de nerespectarea condițiilor legale edictate pentru încheierea valabilă a contractului, ce au condus la constatarea nulității, precum și de tulburările ce i-au fost aduse în folosința terenului, pe perioada executării contractului, de către S.C. B. S.R.L., astfel că, greșit fiind evaluate probele pe care le-a administrat în privința acestor aspecte, instanțele de fond au fost într-o eroarea gravă cu privire la constatarea situației de fapt a cauzei. Or, incidența motivului de recurs bazat pe nemotivare, potrivit legii, se verifică în raport de considerentele de drept arătate în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea unor critici prin care se pretinde săvârșirea de greșeli privind situația de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greșite și contradictorii a probelor, știut fiind că, judecătorii apelului au o putere suverană, necenzurabilă, de apreciere a faptelor și dovezilor cauzei ce le este dedusă judecății. Prin urmare, cum argumentele prin care partea reclamantă pretinde existența unor considerente străine cauzei pun în discuție, în realitate, aprecierea dată de judecătorii fondului probatoriilor administrate, acestea nu pot fi primite spre examinare, întrucât nu se subsumează motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel de critici, ce vizează netemeinica hotărârii recurate, nu sunt critici de nelegalitate în sensul dat acestei sintagme prin art. 488 C. proc. civ., și, ca atare, nu pot face obiectul controlului instanței de recurs care, potrivit art. 481 alin. (3) C. proc. civ., este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile situației de fapt statuate de judecătorii fondului. De altminteri, hotărârea recurată arată probele și aprecierea dată de judecători acestora, precum și raționamentul logico-judiciar ce a fundamentat soluția de respingere a cererii de restituire a arendei achitate părții pârâte în executarea contractului anulat, întemeiate pe aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară, precum și norma de drept reținută a fi incidentă raportului juridic dedus judecății. - este nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pretinde interpretarea și aplicarea greșită a normei de drept prevăzute de art. 1645 alin. (1) teza a II -a C. civ. în privința raportului juridic de despăgubire dedus judecății. Subsumat criticii, partea susține că pretențiile deduse judecății se impuneau a fi soluționate, exclusiv, prin prisma principiilor ce guvernează efectele nulității, astfel cum sunt prevăzute de art. 1254 C. civ. Invocând nerespectarea principiului retroactivității nulității, prevăzut de art. 1254 alin. (1) C. civ., partea ignoră că legiuitorul a reglementat și excepții de la aplicarea acestui principiu, excepții ce influențează aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară, după cum prevede art. 1254 alin. (3) C. civ. Așa fiind, dacă principiul retroactivității, ce își justifică aplicarea pe nevoia restabilirii legalității încălcate prin încheierea actului nul, cum corect susține partea reclamantă prin recurs, semnifică înlăturarea efectelor produse de actul anulat, excepțiile de la aplicarea principiului semnifică menținerea unora dintre efectele produse între momentul încheierii și momentul anulării contractului. Or, norma de drept prevăzută la art. 1645 C. civ., ce reglementează restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunului de către persoana obligată la restituire bunului, consacră o astfel de excepție. În acest sens, art. 1645 alin. (1) teza I C. civ. statuează că, dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. Norma de drept prevede, totodată, că acesta nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care folosința bunului a fost obiectul principal al prestației, când datorează indemnizație. Reglementarea excepției menționate, a avut în vedere și situația contractelor cu executare succesivă, având ca obiect folosința bunurilor, și s-a impus în considerarea caracterului ireversibil al obiectului prestației constând în predarea folosinței, predare ce poate fi dispusă, consecința anulării actului, doar pentru viitor, neputând fi "restituită" pentru trecut. În această situație particulară, nulitatea actului produce efecte asemănătoare rezilierii, adică produce efecte doar pe viitor. Cum, în speță, potrivit constatărilor de fapt ale cauzei, între părți a intervenit un contract de arendă, iar obiectul principal al prestației la a cărei restituire este îndatorată partea reclamantă este folosința terenului, corect instanțele de fond, constatând dată excepția de la principiul retroactivității nulității și, pe cale de consecință, de la principiul a cărui aplicare acesta o influențează, al repunerii părților în situația anterioară, au statuat cu privire la incidența asupra raportului juridic dedus judecății a normei de drept prevăzute de art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ. De altminteri, invocând greșita aplicare a principiului repunerii părților în situația anterioară, partea ignoră, nepermis, reglementarea dată acestui principiu la alin. (3) al art. 1254 C. civ., ce prevede, explicit, următoarele: "În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu." Prin urmare, constituind excepție de la principiul retroactivității nulității, aplicarea normei prevăzute de art. 1645 alin. (1) C. civ. nu pune în discuție încălcarea principiului, cum contradictoriu își dezvoltă argumentația prin memoriul de recurs partea reclamantă, pentru a demonstra și a susține necesitatea repunerii părților în situația anterioară, prin obligarea părții pârâte la restituirea arendei primite în baza contractului anulat. Aplicarea normei de drept, contrar susținerilor părții, nu pune în discuție nici încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de arendă, deoarece efectele sancțiunii nulității, indiferente fiind cauzele, se examinează pe temeiul art. 1254 C. civ. coroborat cu art. 1639-1647 C. civ. Totodată, stabilirea ca și criteriu de evaluare a indemnizației la care face trimitere art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ. a nivelului arendei ce fusese stabilită de părți prin contractul anulat, nu pune în discuție încălcarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, acest criteriu fiind doar un element probator avut în vedere de judecătorii fondului în absența altor criterii care să fi fost invocate/probate de părțile litigante. În acest context al analizei se impune și mențiunea că nu pot fi primite spre examinare criticile prin care partea reclamantă solicită a se constata ca fiind greșit criteriul de evaluare menționat, întrucât, acesta este rezultatul aprecierii date de judecătorii fondului unor aspecte de fapt ale cauzei, ce, astfel cum s-a arătat în precedent, scapă controlului instanței de recurs. Subsumat motivului de recurs examinat, partea pretinde prin recurs, pentru prima oară, încălcarea de către instanțele de fond și a normelor de drept prevăzute de art. 1352 (Fapta victimei sau a terțului) si de art. 1371 C. civ. (Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze), fără, însă, a indica elemente care să permită identificarea unei critici de nelegalitate din perspectiva acestor norme de drept, motiv pentru care nu vor fi examinate, fiind străine raportului juridic dedus judecății. Totodată, partea susține, fără a argumenta și fără a se fundamenta pe considerentele hotărârii recurate, încălcarea de către instanța de apel și a principiului potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria imoralitate pentru a obține valorificarea unui drept al său - nemo auditur propriam turpitudinem allegans, susținere ce, astfel formulată, nu poate fi primită, deoarece nu semnifică, în sensul art. 488 C. proc. civ., o critică de nelegalitate în privința hotărârii recurate. - este nefondată și critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pretinde încălcarea art. 1786 C. civ. și a regulilor de interpretare a contractelor. În dezvoltarea criticii, partea susține că atâta timp cât norma de drept menționată reglementează nu o singură obligație, ci mai multe obligații principale ale locatorului, instanțele de fond au statuat, greșit, printr-o interpretare eronată a clauzelor contractului anulat, că folosința terenului a fost obligația principală a contractului de arendă anulat, cu consecința aplicării, eronate, a art. 1645 alin. (1) C. civ. Contrar susținerilor părții reclamante, instanțele de fond nu au avut a examina și nu au statuat cu privire la obligația/obligațiile principale stabilite prin contractul de arendă în sarcina părților, nici pe temeiul normei de drept prevăzute de art. 1786 C. civ., nici prin intepretarea clauzelor contractuale. În aplicarea normei de drept prevăzute de art. 1645 alin. (1) C. civ., instanțele au statuat cu privire la obiectul principal al prestației părții reclamante, ce, în considerarea încetării contractului de arendă, este obligată la restituirea terenului. Or, obiectul principal al acestei prestații este folosința terenului, bun în privința căruia părții reclamante îi incumbă obligația de restituire, iar această constatare, necontestată de parte, nu a fost rezultatul vreunei operațiuni de interpretare a unor clauze neclare ale contractului, referitoare la obligațiile părților, și nici a interpretării ori aplicării art. 1786 C. civ. Prin urmare, cum susținerile părți privitoare la această chestiune nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate, urmează a fi respinse. - este nefondată și critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pretinde că instanțele de fond au statuat, greșit, că încetarea contractului ar fi intervenit într-una dintre modalitățile convenite de părți, cu consecința activării, eronat, a clauzei penale privitoare la neplata de despăgubiri pentru investițiile făcute în baza contractului anulat. Se afirmă că prin clauza greșit interpretată de instanțele de fond, părțile au reglementat doar cazuri de încetare a contractului pentru cauze derivate din neexecutarea obligațiilor contractuale, nu din cauze extrinseci executării acestora, cum sunt cele ce au stat la baza constatării nulității absolute, astfel că interpretarea contravine voinței reale a părților. Contrar susținerilor părții, prin contract, părțile au reglementat, distinct, răspunderea ce le incumbă în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale (art. VII), de cauzele ce atrag încetarea contractului (art. VIII). Or, prin voința părților, potrivit art. 8.1 lit. g) din contract, contractul de arendare încetează prin hotărâre definitivă și irevocabilă a unei instanțe judecătorești, fără vreo distincție privind motivul încetării ce a stat la baza pronunțării unei astfel de hotărâri. Ulterior, în cuprinsul clauzei stipulate conform art. 1558 C. civ., referitoare la neplata contravalorii investițiilor, părțile au distins, explicit, că aceasta se aplică la încetarea sau rezilierea contractului, impunând, astfel, distincția între cele două situații juridice și interpretului. Prin urmare, partea pretinde, fără temei, că activarea clauzei penale ar fi fost permisă doar pentru situația neexecutării obligațiilor contractuale, ignorând că, în acest caz, potrivit legii, prin hotărâre judecătorească, instanța are a dispune rezilierea contractului. Pe cale de consecință, instanțele de fond au statuat, corect, că activarea clauzei penale se produce în temeiul oricărei hotărârii judecătorești ce dispune încetarea contractului, indiferente motivele, cât timp părțile au enunțat, distinct și explicit, această ipoteză, motive printre care, în considerarea efectelor pe care le produce, se află și nulitatea. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea reclamantă.