ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1571/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă la 16.09.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei totale de 292.895,32 RON și a dobânzii legale penalizatoare până la achitarea integrală a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 28/21.09.2021, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de Contecios Administrativ și Fiscal din cadrul aceleiași instanțe.

Prin sentința nr. 440/2022 din 02.11.2022, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 557/2024 din 28.11.2024, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 292.895,32 RON, din care 237.979 RON reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurilor agricole în perioada 2017-2021, iar 54.916,72 RON reprezintă dobânda legală penalizatoare calculată până la data de 16.02.2021; a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare corespunzătoare debitului principal în continuare, până la achitarea integrală a debitului și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.567,9 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 1.357 alin. (1) C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, deoarece, astfel cum a arătat și prin întâmpinarea depusă la apel, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând că reclamantul nu a dovedit existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei.

În continuare, evidențiind obiectul cererii introductive, recurenta a făcut trimitere la răspunsul de la adresa intitulată imputația plății, prin care a arătat că și-a îndeplinit cu bună-credință obligațiile deoarece a achitat despăgubirile pentru terenurile pe care le-a folosit; de altfel, a subliniat atitudinea neserioasă a intimatului care a solicitat despăgubiri pentru o suprafață de 100 ha, deși în 2018 s-a lucrat efectiv doar 86,3 ha, deoarece diferența de teren a fost dată spre arendare altcuiva.

Potrivit recurentei, raționamentul curții de apel, în sensul reținerii unei răspunderi delictuale, este greșit, deoarece între părți a existat un contract de arendă din 2012 fapt ce atrage eventual o răspundere contractuală. În susținerea acestei apărări, recurenta a subliniat că reclamantul a avut o atitudine contradictorie, trimițând notificări scrise, dar revenind verbal asupra lor, motiv pentru care colaborarea a continuat fără întreruperi. În anul 2018, acesta a decis încheierea unui contract de arendă cu o altă societate, fapt care explică diminuarea suprafeței exploatate de recurentă de la 100,52 ha la 86,3 ha.

Totodată, recurenta a criticat modalitatea de analiză a curții de apel, arătând că aceasta a preluat motivele de apel ale reclamantului, fără a expune o motivare proprie și fără a analiza contractul de arendă existent; în plus, expertiza tehnică avută în vedere de instanța de apel este, în opinia recurentei, neconcludentă, întrucât la întocmirea acesteia nu s-a ținut seama de probele de la dosar, iar în cuprinsul acesteia au fost indicate atât suprafețe, cât și sume neconforme cu înscrisurile cauzei. În aceste condiții, consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., extinzând nejustificat sfera răspunderii delictuale și ignorând existența raportului contractual dintre părți.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 14.03.2025, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

La 30.04.2025, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată în mod formal, susținându-se că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 1.357 alin. (1) C. civ. privind condițiile răspunderii civile delictuale, context în care recurenta apreciază că în speță ar fi incidentă răspunderea contractuală, nicidecum răspunderea delictuală, în considerarea existenței unui contract de arendă încheiat între părți în anul 2012.

Pornind de la această afirmație, recurenta nu arată în ce mod instanța de apel ar fi interpretat eronat condițiile răspunderii delictuale, limitându-se la a susține, generic, că existența contractului de arendă ar exclude incidența răspunderii delictuale, fără a arăta de ce această împrejurare ar atrage dispozițiile legale de drept comun privind răspunderea contractuală.

Totodată, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., C. civ., fără a identifica în ce a constat greșeala instanței devolutive ori a argumenta aplicarea greșită a normelor menționate.

De altfel, din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci o reluare a apărărilor formulate în fața curții de apel, prin care recurenta tinde să demonstreze buna-credință în derularea raportului de arendă cu intimatul, că a efectuat plata integrală a sumelor datorate acestuia și conduita neserioasă a intimatului pe motiv că a cerut despăgubiri pentru o suprafață de 100 ha, deși în 2018 a fost lucrată doar o suprafață de 86,3 ha.

În realitate, aceste susțineri ale recurentei vizează aspecte de fapt care au fost deja analizate și valorificate de instanțele de fond și de apel.

Nici din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se pot identifica veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care recurenta se limitează la afirmații generale, potrivit cărora instanța de apel ar fi preluat motivele de apel ale reclamantului fără o motivare proprie și fără a analiza contractul de arendă existent între părți; totodată, referirea la expertiza tehnică apreciată de recurentă ca fiind neconcludentă nu prezintă o critică de nelegalitate ce ar putea fi examinată în raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, recurenta-pârâtă nu propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de către instanța de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmărește o reevaluare a probatorului în cauză și reexaminarea situației de fapt.

Or, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., deoarece, prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul și, întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatului-reclamant la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 557/2024 din 28.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.