ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1629/2023

Ședința publică din data de 27 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24.07.2018 pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. - în insolvență, prin B.., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata:

- sumei de 1.738,92 RON, reprezentând diferență penalități de întârziere,

- a sumei de 44.785,29 RON și a sumei de 6.879,56 RON, reprezentând penalități de întârziere,

- a sumei de 299.543,39 RON, exclusiv T.V.A., precum și a sumei de 134.513,27 RON - foloase nerealizate aferente acestei sume, penalități calculate între 20.12.2013 și 15.05.2018 și în continuare, până la data introducerii acțiunii, respectiv, până la plata ei efectivă - și a cheltuielilor de judecată.

La 16.10.2018, reclamanta și-a completat acțiunea și a solicitat instanței, în subsidiar, să pronunțe o hotărâre privind compensarea judiciară a creanțelor reciproce, până la concurența sumelor cele mai mici, în situația în care va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea din 03.06.2020, judecata procesului a fost suspendată, până la soluționarea definitivă a cauzei cu nr. x/2016/a40.

Prin sentința nr. 145/05.05.2021, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.738,92 RON și a respins-o cu privire la celelalte pretenții; a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 44.785,29 RON - dobândă legală penalizatoare, calculată conform O.G. nr. 13/2011, aferentă debitului principal în sumă de 233.315,50 RON -, a sumei de 6.879,56 RON - cu același titlu, însă aferentă debitului principal de 35.840,56 RON, pentru perioada 19.12.2013-29.09.2015 -, a sumei de 156.799,40 RON, reprezentând despăgubiri civile, a dobânzii legale penalizatoare, calculate la această sumă până la data plății efective și a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel ambele părți; prin decizia nr. 608/19.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii precizate și menținute dispozițiile referitoare la excepția prescripției iar apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.637,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această decizie a fost atacată cu recurs de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.. și administrator special D., solicitându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau la o altă instanță de același grad, iar pe fond, respingerea apelului pârâtei C. S.R.L. și admiterea apelului reclamantei, cu consecința admiterea acțiunii.

Recurenta și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului întemeiat pe ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că decizia a fost pronunțată de cel puțin un judecător care nu a participat la dezbaterea cauzei în fond, argumentând că, deși doamna judecător E. a participat la dezbateri, numele acesteia nu este menționat în decizia pronunțată.

Celelalte motive de casare au fost expuse urmărindu-se, în ordine inversă, capetele de cerere din acțiunea introductivă.

Astfel, un prim segment al recursului a vizat soluția dată capătului nr. 3 de cerere, iar în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a reproșat încălcarea de către instanța de apel a art. 9, 14 alin. (6), (22) alin. (6), (24)5 și 248 alin. (4) C. proc. civ.

În motivare, a arătat că unicul motiv în temeiul căruia instanța de apel a respins acțiunea pentru debitul principal, excepția autorității sau puterii de lucru judecat, nu a fost invocată ca motiv de apel și nici de instanța de fond. Dimpotrivă, recurenta a precizat că ea a invocat această excepție în interesul său și nu al pârâtei.

A apreciat incidentă sancțiunea anulării deciziei recurate, în raport cu încălcarea Constituției României, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, art. 15 din același cod privind principiul oralității, a dreptului de a propune probe sau a suplimenta probatoriul și a celui de a face apărări în scris și oral.

Totodată, a afirmat încălcarea art. 6 C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil, întrucât excepția și argumentele analizate de curtea de apel sunt în favoarea exclusivă a părții adverse.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a imputat instanței de apel greșita calificare a acțiunii ca fiind una care vizează reducerea creanței deținute de pârâta împotriva sa, înscrisă în tabelul creanțelor, contrar obiectului acțiunii - obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat -; a apreciat încălcat principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 și 22 alin. (6) C. proc. civ., coroborat cu prevederile Legii nr. 85/2014 și art. 120 și 129 și urm. C. proc. civ.

Autoarea recursului a susținut și că avea dreptul să formuleze apărări, inclusiv de a depune practică judiciară care dovedea existența a cel puțin trei acțiuni similare, prin care pârâta a achitat prejudiciile stabilite prin titluri executorii pronunțate anterior rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2016.

Un alt motiv de nelegalitate invocat a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta afirmând că nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții prevăzute de art. 431 C. proc. civ. - identitatea de calitate, cauză și obiect, combătând astfel statuarea instanței de apel potrivit căreia acțiunea formulată ar fi de natură să afecteze principiul securității raporturilor juridice.

În privința părților, a subliniat că în dosarul nr. x/2016 calitățile lor erau inversate, C. S.R.L., în calitate de reclamant, contestând respingerea parțială a creanței sale de administratorul judiciar.

A argumentat că nu sunt identice nici cauza și obiectul, sens în care a expus istoricul celor două litigii și a conchis că prezenta acțiune nu încălcă principiul securității raporturilor juridice, atâta timp cât, în dispozitivul și considerentele sentinței rămase definitivă în cauza nr. x/2016/a40, nu se menționează suma de 299.543,39 RON, solicitată prin acțiune. Subsecvent, a arătat că judecătorul-sindic nici nu putea analiza această sumă, întrucât, la acel moment, întinderea prejudiciului aferent abaterilor nu era încă stabilită.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 99 alin. (1), (10)0 alin. (1), (10)6 alin. (1), (11)1 alin. (1), (58) alin. (1), (11)5 din Legea nr. 85/2014.

A combătut decizia recurată, afirmând că art. 99-100 și 111 din Legea nr. 85/2014 reglementează doar dreptul creditorilor de a-și recupera creanțele și nu limitează recuperarea de către debitor a pretențiilor sale suplimentare; ca atare, a apreciat că ar fi nelegală dezlegarea curții care, contrar art. 58 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a reținut că prejudiciile rezultând din abaterile constatate de Curtea de Conturi pot fi recuperate numai pe calea contestației împotriva măsurii dispuse de administratorului judiciar.

Pe aceeași linie argumentativă, a arătat că nu există norme legale care să abiliteze administratorul judiciar să analizeze pretențiile debitorului împotriva creditorilor, apreciind incident și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, autoarea căii de atac a susținut că decizia recurată îi interzice accesul la justiție și este contrară practicii judecătorești constante în litigiile dintre cele două părți litigante.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat din trei perspective - întemeierea deciziei recurate pe motive străine de natura cauzei, existența motivelor contradictorii și lipsa motivării, în fapt și în drept. În acest sens, recurenta a afirmat că lipsește analiza motivelor de apel invocate, că soluția curții se întemeiază pe considerentele judecătorului-sindic din dosarul nr. x/2016 și că nu este indicată prevederea legală care ar obliga-o să își valorifice creanțele doar în procedura insolvenței.

Autoarea căii de atac a mai arătat că, din cauza structurii contradictorii a motivării - în care, pe de o parte, se reține că reclamanta își poate valorifica creanța doar în cadrul procedurii speciale, dar și că acțiunea încalcă autoritatea de lucru judecat -, decizia recurată nu permite decelarea motivului pentru care cererea i-a fost respinsă.

Un alt segment al recursului a vizat soluția dată capătului de cerere nr. x de cerere, iar recurenta a precizat, în prealabil, că invocă, în legătură cu acesta, toate criticile expuse anterior, referitoare la soluția dată capătului nr. 3.

Suplimentar, a arătat că se impune casarea deciziei recurate în temeiul pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru că încălcă autoritatea de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2016.

În dezvoltarea obiecției sale, a apreciat că, opus prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel și-a întemeiat soluția cu privire la contractele nr. x/2010 și nr. y/2010 pe opinia expertului judiciar desemnat în dosar, ignorând sentința judecătorului-sindic, care reflectă că intimata nu deține creanțe certe (datorii scadente), ci doar condiționale și neexigibile.

Subsumat cazurilor de casare prevăzute de pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a reproșat instanței de apel că a încălcat principiile contradictorialității și disponibilității și, deci, dreptul său la apărare, atunci când a reținut compensarea, fără a fi învestită cu o astfel de cerere.

De asemenea, a reproșat nemotivarea respingerii argumentelor sale privind autoritatea/puterea de lucru judecat, lipsa analizei condițiilor privind compensația, dar și încălcarea principiului echității, afirmând că acțiunea a fost respinsă ca nedovedită, iar argumentele pârâtei au fost acceptate, fără a fi analizat efectiv și concret probatoriul aferent.

Argumentând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 1.548 alin. (4) C. civ., ignorând că nu avea obligația de a dovedi un prejudiciu cert aferent penalităților (obiectul capătului de cerere nr. 2), ci doar pe cel în legătură cu debitul principal, recunoscut de pârâtă prin emiterea facturilor de stornare.

Ultimul segment al recursului a vizat soluția instanței cu privire la primul capăt de cerere, privind plata sumei de 1.738,92 RON, iar în subsidiar, compensarea judiciară a acestei creanțe.

Un prim motiv de casare invocat a fost cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a art. 2.528 C. civ.

Recurenta a indicat că, de la data emiterii actelor de control de Curtea de Conturi, când a cunoscut paguba produsă, curge un nou termen de prescripție; a apreciat că nu este incidentă decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care vizează raporturi de dreptul muncii și nu între profesioniști.

Referitor la teza subsidiară, a susținut că instanța de apel a încălcat art. 2.505 C. civ., ignorând că prin acțiune s-a afirmat că momentul intervenirii compensației precedă deschiderea procedurii insolvenței și, implicit, introducerea acțiunii.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a solicitat ca, în temeiul art. 497 teza finală C. proc. civ., cauza să fie trimisă spre rejudecare unei alte instanțe, de același grad.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a solicitat respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciindu-l lipsit de orice suport probator.

În privința criticilor subsumate ipotezelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., ce au vizat soluția dată prin decizia recurată capătului 3 de cerere, cu privire la reținerea autorității de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2016, intimata a expus circumstanțele litigiului derulat în insolvență, contrapunându-le celor aflate în dezbatere în prezenta cauză.

A subliniat că prima instanță, deși a suspendat judecata până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, a ignorat apoi autoritatea de lucru judecat, perspectivă din care apare legală soluția curții de apel prin se atestă că modul în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, se impune în al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată în precedent, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Invocând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 19/2020, a afirmat că dacă recurenta-debitoare deținea creanțe împotriva creditoarei intimate putea invoca, în temeiul art. 90 și 50 pct. (2) din Legea nr. 85/2014, compensația.

Intimata a considerat nefondate și criticile formulate în privința soluției date capătului 2 de cerere, relevant în acest sens fiind că sumele stornate nu au plecat niciodată din patrimoniul reclamantei, de vreme ce aceasta avea calitatea de debitoare.

Recurenta a răspuns la întâmpinare la 14.03.2022, prin care a reiterat argumentele expuse în cererea de recurs.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) din cod, care a fost, potrivit încheierii din 21.02.2023, comunicat părților cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părțile nu au depus o poziție procesuală.

Prin încheierea din 25.04.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia la 20.06.2023; la acest termen, instanța supremă a respins cererea de probațiune formulată de recurentă și a luat act că aceasta nu mai susține ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. referitoare la pronunțarea soluției de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri în apel.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu va mai fi examinat, reținând manifestarea de voință a autoarei căii de atac din ședința din 20.06.2023 dar și pentru că în dosar nu există niciun indiciu legat de aspectele învederate prin cererea de recurs subsumat acestei critici.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat respingerea apelului său împotriva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile expuse prin primul capăt de cerere și a respingerii cererii adiționale, de constatare a compensării judiciare a creanțelor reciproce.

Astfel cum rezultă din etapele devolutive ale litigiului, prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.738,92 RON, cu titlu de dobândă legală, pretenție derivând din calculul greșit al dobânzii legale aferente sumei de 465.527,35 RON, reprezentând plăți necuvenite pe care le-a efectuat în legătură cu contractul de lucrări nr. x/2010, constatate ca atare de Curtea de Conturi în timpul controlului derulat între 04.11-20.12.2013 și pentru care pârâta a emis factura nr. x/10.12.2013, stornând din valoarea contractului atât plățile necuvenite, cât și penalități de 19.823,92 RON, greșit calculate.

Dând eficiență deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 860/24.10.2019 (în continuare, "decizia nr. 19/2019"), instanța de apel a confirmat soluția de admitere de prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune; a invalidat, totodată teza curgerii unui nou termen de prescripție de la momentul emiterii actelor de control de Curtea de Conturi.

Recurenta combate aceste statuări, arătând, pe de o parte, că decizia nr. 19/2019 ar viza aplicarea Codului muncii și a Legii nr. 62/2011, iar pe de altă parte, că ar contraveni art. 2.528 C. civ.

Motivul de recurs privind greșita aplicare a deciziei în interesul legii nu poate fi primit, în raport cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în speță, se impunea dezlegarea de principiu oferită prin decizia nr. 19/2019, privind măsura în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot sau nu influența momentul de început a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.

Dezlegarea interesa direct apelul, din moment ce reclamanta a indicat că cererea introductivă are la bază pretenții constatate de auditorii Curții de Conturi prin deciziile nr. 5/17.01.2014 și 5/1/08.12.2017 și, totodată, a afirmat că aceste acte juridice determină fie curgerea unui nou termen de prescripție, potrivit art. 2.528 C. civ., fie întreruperea celui ce ar fi început anterior.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în mod legal curtea de apel a aplicat decizia nr. 19/2019, în raport cu care se impune concluzia că actele de control ale Curții de Conturi emise în perioada în 2013-2017 nu au aptitudinea de a determina întreruperea sau suspendarea cursului prescripției, iar dreptul la acțiune al recurentei s-a născut la 10.12.2013, odată cu emiterea de către intimată a facturii amintite.

Aplicarea art. 2.528 C. civ. nu conduce la o concluzie contrară întrucât, chiar în cazul prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, prescripția curge odată cu cunoașterea existenței prejudiciului și nu a întinderii acestuia.

Examinând criticile cu privire la soluția dată cererii adiționale, Înalta Curte va observa preliminar că prin aceasta, în temeiul art. 2.505 C. civ., reclamanta a solicitat inechivoc instanței de fond ca, numai în ipoteza admiterii excepției prescripției, să constate compensarea creanțelor reciproce cu cele deținute de pârâtă.

Instanța de apel a reținut că, fiind prescris dreptul la acțiune pentru suma de 1.738,92 RON, nu poate fi dispusă compensația judiciară, care ar opera doar ca efect al pronunțării instanței; recurenta combate dezlegarea, afirmând că stingerea creanțelor reciproce ar fi intervenit anterior datei de 10.10.2016 și, implicit, formulării acțiunii, prefigurând, așadar, că ar fi vizat constatarea unei compensații legale.

Motivul de recurs este nefondat, construcția procesuală fiind inexactă, atât din perspectiva art. 2.505 C. civ., cât și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 85/2014.

Prevederea de drept substanțial de care s-a prevalat autoarea demersului judiciar permite părții, căreia i se cere o plată, să paralizeze pretenția, opunând părții adverse mecanismul extinctiv al compensației, chiar după împlinirea termenului de prescripție, dacă la data îndeplinirii condițiilor compensației legale, propriul drept nu era prescris.

În cauză însă, chiar promovarea unei acțiuni condamnatorii, prin care a cerut recunoașterea creanțelor împotriva intimatei, infirmă aserțiunea recurentei conform cărora exigențele art. 1.617 alin. (1) C. civ. ar fi fost îndeplinite premergător inițierii prezentului proces.

Așadar, în mod just au calificat instanțele devolutive cererea adițională ca fiind o cerere de compensație judiciară, iar respingerea acesteia apare legală, câtă vreme condiția recunoașterii unei creanțe în favoarea reclamantei nu s-a verificat, aceasta fiind prescrisă la momentul introducerii acțiunii.

Anticipând considerentele ce susțin respingerea recursului reclamantei în privința autorității de lucru judecat, Înalta Curte subliniază că, în circumstanțele cauzei, dispozițiile Legii nr. 85/2014 împiedicau formularea de reclamantă a unei cereri de compensație judiciară pe calea dreptului comun, după definitivarea în insolvență a masei pasive împotriva sa.

Aceasta întrucât pretențiile din cauza de față și cele exhibate în insolvență de C., derivă din aceleași acte juridice și precedă data de 10.10.2016, a deschiderii procedurii concursuale, context în care valorificarea mecanismului compensatoriu trebuia să aibă loc în cadrul procedurii de insolvență, pe calea unei contestații la tabelul preliminar, potrivit art. 111 sau printr-o cerere distinctă adresată administratorului judiciar, cu respectarea termenelor defipte de Legea nr. 85/2014.

Dar odată masa pasivă definitivată, modificarea unei creanțe înscrise în tabelul definitiv, antamată de cererea adițională promovată de recurentă, nu poate fi obținută printr-o cerere adresată instanței de drept comun, din moment ce Legea nr. 85/2014 abilitează în acest sens numai judecătorul-sindic, în condițiile limitative prevăzute de art. 113.

Un fine distinct de neprimire, ce se poate adăuga celor anterior expuse, derivă din finalitatea cererii - stingerea sau diminuarea unor creanțe ale debitoarei - care ar fi afectat nepermis ordinea de distribuire prevăzută de art. 159 și 161 din Legea nr. 85/2014.

Pentru considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată legală soluția instanței de prim control judiciar, de respingere a apelului declarat de reclamantă în privința excepției dreptului material la acțiune și soluției date cererii completatoare.

În continuare, vor fi examinate criticile vizând respingerea capătului al treilea de cerere, subsecvent admiterii apelului pârâtei și a respingerii apelului reclamantei.

Prin acest petit, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 299.543,39 RON fără T.V.A., diferență pe care a pretins că a achitat-o nedatorat în baza contractului nr. x/2010, și a dobânzii legale aferente acestei sume.

Considerentul central care justifică admiterea apelului pârâtei și respingerea celui al reclamantei este reprezentat de faptul că, pe baza examinării relațiilor contractuale în procesul anterior finalizat cu sentința nr. 708/2019 a Tribunalului București, a rezultat că debitoarea A. datorează C. suma de 211.687,31 RON, iar susținerea din prezenta cauză a reclamantei că ar fi plătit mai mult este, pe de o parte, incompatibilă cu statuările judecătorului-sindic și, totodată, contravine efectelor legii insolvenței.

Pe aceste premise, curtea de apel a admis autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv, reținând că modalitatea în care au fost dezlegate anterior aspectele litigioase în raporturile dintre părți se impune, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă, în al doilea proces. Totodată, a indicat că validarea apărărilor vizând o altă valoare a contractului ar avea ca efect reducerea sau aneantizarea creanței deținute de pârâtă împotriva reclamantei, iar ca urmare, puteau fi valorificate numai în cadrul procedurii insolvenței: de administratorul judiciar, prin operațiunea de verificare a creanței, iar de celelalte părți interesate prin promovarea unei contestații.

Premergător dezlegării motivului de recurs, Înalta Curte va puncta reperele relevante rezultate din etapele devolutive ale litigiului.

Controlul Curții de Conturi în legătură cu cele 3 contracte de lucrări care interesează cauza de față și emiterea deciziilor subsecvente s-au produs în perioada 2013-2017; prin decizia nr. 5/17.01.2014, odată cu constatarea abaterilor în legătură cu contractul de lucrări nr. x/2010, s-a impus A. ca, până la 01.07.2014, să extindă verificările asupra contractelor de achiziții de lucrări din perioada 2011-2012 pentru a identifica și alte situații în care lucrările acceptate nu au fost realizate efectiv.

Consecutiv acestei dispoziții, raportul privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse (în continuare, "raportul de follow-up") reține că C. a emis 2 facturi de stornare - 2479/29.09.2015 și 2480/29.09.2015, în legătură cu contractele nr. x/2010 și y/2010. Prin decizia nr. 5/1/08.12.2017, autoritatea de control a dispus ca, până la 28.06.2018, să fie finalizată îndeplinirea măsurilor dispuse prin decizia anterioară: între altele, în privința contractului nr. x/2010, recuperarea sumelor a căror stornare a fost acceptată de C., dar nematerializată și, în cazul tuturor celor trei contracte, recuperarea dobânzii legale aferentă sumelor decontate nejustificat.

În dosarul nr. x/2016, procedura de insolvență inițiată împotriva A. la 10.10.2016, C. a solicitat admiterea unei creanțe de 4.030.990,18 RON, care includea sumele reprezentând garanție de bună execuție în baza celor trei contracte de lucrări și suma de 123.735,75 RON, în temeiul contractului nr. x/2010, rezultând din facturi neachitate.

Administratorul judiciar al A. a înscris în parte creanța, măsură contestată de C. prin cererea înregistrată sub nr. x/2016/a40, la care a fost ulterior conexată și contestația debitoarei, având nr. x/2016/a51.

Soluționând contestațiile, prin sentința civilă nr. 708/06.02.2019, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus înscrierea, în tabelul definitiv al debitoarei A., a creanței C. care a inclus suma de 211.687,31 RON, în baza contractului nr. x/2010 - compusă din debit principal de 119.120,79 RON și garanție de bună execuție de 92.566,52 RON - ca și sumele de 59.132,51 RON, respectiv de 30.669,97 RON, în baza contractelor nr. x/2010 și y/2010, cu titlu de garanție de bună execuție.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare, oralității și al celui la un proces echitabil, prin aceea că nu a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat; conex, invocă și încălcarea art. 245 și 248 alin. (4) C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Prin decizia atacată s-a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat care, în contrast cu exceptio rei iudicatae - efectul negativ, se invocă și se soluționează ca o apărare de fond și nu prin intermediul unei excepții procesuale.

Reiterând apărarea formulată din etapa fondului, pârâta s-a prevalat prin apel de calitatea sa de creditor al reclamantei, consolidată judiciar consecutiv soluționării cauzei nr. x/2016/a40; în acest cadru procesual, în temeiul art. 477 alin. (1) și 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a fost legitimată să statueze asupra efectului pozitiv al lucrului judecat al respectivei hotărâri.

Nu numai că instanța de apel nu avea obligația de a pune distinct chestiunea în discuția părților, dar reclamanta era chemată de art. 247 alin. (3) C. proc. civ. să invoce de îndată toate mijloacele de apărare necesare, iar nerespectarea acestei obligații, reținută cu rang de principiu în art. 10 alin. (1) din același cod, nu poate fi convertită într-un motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Dar mai mult, din moment ce în etapa procesuală a recursului autoarea demersului judiciar a avut posibilitatea de a dezbate legalitatea reținerii efectului pozitiv al lucrului judecat, ea nu invocă o vătămare care să nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului procedural pretins neregulamentar, cum impune art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Critica subsecventă, prin care recurenta reproșează instanței de apel că a calificat greșit acțiunea, drept contestație la tabelul de creanțe și, în consecință, că ar fi încălcat competența judecătorului-sindic, este lipsită de corespondent în decizia atacată.

În realitate, instanța de apel confirmă o alteritate în obiectul celor două procese, dar constată că acest fapt nu este de natură să permită derularea celui de față, atât pentru că este prohibit de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior - că reclamanta datorează pârâtei sume de bani în temeiul fiecăruia dintre cele trei contracte de lucrări -, dar și pentru că finalitatea lui este modificarea creanțelor din tabelul definitiv întocmit în procedura insolvenței.

Aserțiunea privind pretinsa încălcare a competenței judecătorului-sindic în soluționarea prezentei cereri va fi înlăturată fără a fi analizată pe fond, odată ce nu a fost invocată în limitele art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Conexe acestei critici sunt și cele prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului invocă nelegalitatea statuării curții de apel privind admisibilitatea exercitării acțiunii de față exclusiv în procedura insolvenței, apreciind-o contrară art. 58, 99, 100, 106, 111 și 115 din Legea nr. 85/2014.

Contrar susținerii recurentei, la baza respingerii pretențiilor sale nu stă convingerea instanței de apel că prejudiciile rezultând din abaterile constatate de Curtea de Conturi pot fi recuperate numai pe calea contestației împotriva măsurii administratorului judiciar. Autoarea recursului decelează greșit silogismul pentru care s-a reținut că pretențiile sale sunt incompatibile cu actul de jurisdicție precedent și care va fi explicat de Înalta Curte în cuprinsul prezentei decizii, la momentul soluționării criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile prin care se invocă, în temeiul ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lipsa motivării sunt nefondate, curtea de apel expunându-și cu claritate considerentele, împrejurare ce a permis recurentei să își exercite drepturile procesuale propunând un recurs vast, susținut de numeroase și diverse critici.

Lipsită de substanță este și aserțiunea privind interzicerea accesului la justiție, dar și incertitudinea expusă de autoarea căii de atac în privința motivelor pentru care acțiunea sa a fost respinsă.

Înalta Curte notează, preliminar, că dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, că el poate suporta îngrădiri legale care să corespundă unui scop legitim, iar autoritatea de lucru judecat răspunde unui astfel de scop.

Cererea introductivă a fost respinsă ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă, constatându-se, la finalul unui silogism care a valorificat deopotrivă efectele generate de procedura insolvenței unuia dintre creditorii-debitori reciproci, cât și natura și consecințele actelor de control ale Curții de Conturi, că pretenția concretă urmărită de A. nu mai poate fi valorificată.

Nu numai că aceste considerente sunt coerente, clare și lipsite de contradicții, dar ele fundamentează o soluție legală, astfel cum se va arăta în examinarea motivelor de casare circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenta, pe de o parte, contestă valorificarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 708/06.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă prin respingerea celui de al treilea petit și, diametral opus, apreciază încălcată hotărârea judecătorească anterioară, prin respingerea capătului al doilea de cerere.

Critica prin care recurenta a susținut că nu este întrunită tripla identitate - de părți, obiect și cauză - este nefondată, de vreme ce condiția referită interesează numai efectul negativ al lucrului judecat, iar curtea de apel a valorificat funcțiunea sa pozitivă, procedând la rezolvarea în fond a acțiunii, cu asigurarea consecvenței în judecată, prin respectarea constatărilor din primul proces.

Restul obiecțiilor expuse de recurentă în baza acestui motiv de recurs vor fi încadrate și analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea de către instanța de control judiciar devolutiv a normelor de procedură ce reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv a art. 430 și 431 alin. (2) C. proc. civ.

Va fi înlăturat motivul de recurs prin care autoarea căii de atac evocă neîntrunirea identității de părți, bazată pe faptul că, în dosarul nr. x/2016, calitatea lor era inversată.

Este adevărat că producerea efectelor autorității de lucru judecat este subordonată identității părților în calitatea lor juridică, eadem condicio personarum, dar condiția este îndeplinită și când, astfel cum se întâmplă în cauză, în al doilea proces, aceleași părți, în calități inversate, dezbat drepturi care derivă din conținutul raportului juridic tranșat în procesul anterior.

Combătând congruența de cauză, recurenta a afirmat că prezenta acțiune este o cerere în pretenții, în contrast cu dosarul nr. x/2016, contestație împotriva măsurilor administratorului judiciar.

Din perspectiva obiectului, a relevat că suma de 299.543,39 RON nu a format obiectul cauzei anterioare și că procedura insolvenței nu obligă debitoarea să deducă judecătorului-sindic pretențiile împotriva propriilor creditori.

Înalta Curte constată că cele două procese nu sunt caracterizate de cauze diferite, iar faptul că au, fără îndoială, un obiect distinct nu se opune recunoașterii efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor din dosarul nr. x/2016, care este incidentă în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind identitatea de chestiuni litigioase.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că soluția dată pe cale incidentală unui aspect litigios al procesului se impune ulterior, fără posibilitatea celeilalte părți de a demonstra contrariul. Mai mult, deși puterea lucrului judecat se fundamentează pe contradictorialitatea dezbaterii părților asupra aspectelor litigioase și pe dezlegarea jurisdicțională a instanței, acest efect este recunoscut și tranșării unui aspect controversat al procesului, produsă în amontele soluției, dacă fără ea nu s-ar fi putut ajunge la soluția regăsită în dispozitiv.

În speță, primul proces este reprezentat de contestațiile formulate în procedura insolvenței recurentei A., în legătură cu creanța intimatei C., fiind, deci, utilă evocarea art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care obligă toți creditorii cu creanțe anterioare împotriva debitoarei să formuleze cereri de admitere a creanțelor în termenul fixat prin hotărârea de deschidere a procedurii; acestea sunt supuse verificării de către administratorul judiciar, potrivit art. 105 alin. (1) și 106 alin. (1) din lege, iar rezultatele pot fi contestate conform art. 111.

În acest cadru legal, trebuie conchis că hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/1016 - prin care au fost soluționate deopotrivă contestația creditoarei și cea a debitoarei - a tranșat, la 10.10.2016, valoarea creanței C. împotriva A..

Distinct de aceasta și relevant pentru cauza pendinte, examinarea în concret a considerentelor judecătorului-sindic reflectă că fixarea creanței C. împotriva A. a presupus ca antecedent logic stabilirea valorii fiecărui contract, a facturilor emise și a plăților efectuate și, de aceea, opus susținerii recurentei, nu doar valorii finale a creanței deținute de C. în temeiul contractului nr. x/2010 împotriva A. - suma de 211.687,31 RON - i se atașează valoarea de adevăr judiciar, ci întregului raționament al instanței.

Totodată, acest raționament - care precedă în mod necesar și justifică dezlegarea că C. este creditorul A. -, trebuie considerat că include și concluzia implicită că, la 10.10.2016, creanța de 211.687,31 RON deținută de C. nu era stinsă, total sau parțial.

Așa fiind, statuarea curții de apel în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este legală, întrucât, contrar art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cererea reclamantei a propus ipoteze incompatibile dezlegării date de judecătorul-sindic: fie că valoarea contractului nr. x/2010 este inferioară valorii totale pe care sentința civilă nr. 708/06.02.2019 a stabilit-o ca datorată de reclamantă în baza acestui contract, fie că acea creanță, recunoscută pârâtei, era stinsă.

Recurenta a combătut acest efect obligatoriu, ce i se opune la nivel probatoriu în cauza de față, prin susținerea că suma de 299.543,39 RON - pretinsă prin capătul al treilea de cerere -, nu a făcut în mod expres obiectul disputei judiciare anterioare și, de altfel, nici nu putea face, pentru că rezultă din acte de control ulterioare ale Curții de Conturi.

Argumentul nu poate fi primit, întrucât este construit pe o viziune eronată asupra etiologiei și naturii juridice a actelor de control - raportul din 20.12.2013, decizia nr. 5/17.01.2014, raportul de follow-up și decizia nr. 5/1/08.12.2017, emise de Curtea de Conturi - inapte să contureze o cauză nouă prezentului proces și, astfel, să îl emancipeze de cel derulat în insolvență; concomitent, ignoră efectul pe care Legea nr. 85/2014 îl produce asupra cererii de față.

Aplicarea în cauză a deciziei nr. 19/2019 - validată pentru considerentele expuse în precedent de Înalta Curte - ca și dispozițiile legale incidente - art. 21 și urm. din Legea nr. 94/1992 și Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 - atrage, pe de o parte, concluzia că actele de control sunt fundamentate chiar pe informațiile și documentele puse la dispoziție de entitatea controlată și, pe de altă parte, că acestea nu produc efecte directe față de terți, cum este pârâta din cauza de față.

De aceea, cum actele de control sunt lipsite de vocația de a detașa cauzal prezentul proces de primul, trebuie conchis că ambele pun în discuție răspunderea contractuală a executantului C. pentru încălcarea obligațiilor asumate potrivit contractelor de lucrări nr. x/2010, y/2010 și 38/2010, faptă ilicită comisă anterior anului 2016, când C. a solicitat înscrierea în tabelul creanțelor împotriva A. și, deci, aflată în perimetrul factual pe care s-a întemeiat judecătorul-sindic, când a tranșat creanța deținută de pârâta din prezenta cauză.

În aceste condiții, Înalta Curte confirmă soluția instanței de control judiciar devolutiv și conchide că statuările din dosarul nr. x/2016 au autoritate de lucru judecat în temeiul efectului pozitiv, iar soluțiile date celor două apeluri și soluția de respingere a capătului al treilea de cerere sunt corecte.

Reținând aceste considerente, instanța supremă va examina recursul formulat în privința soluției date celui de doilea de cerere, de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 44.785,29 RON și 6.879,56 RON, în baza contractelor nr. x/2010 și y/2010.

Instanța de apel a admis apelul pârâtei și a respins capătul de cerere, cu motivarea că judecătorul-sindic a analizat prin considerentele sentinței nr. 708/2019 raporturile contractuale dintre părți și a conchis că, inclusiv după emiterea facturilor de stornare nr. 2479 și 2480 din 29.09.2015, reclamanta păstrează calitatea de debitor.

Obiecția de nelegalitate este construită pe ipoteza că instanța de apel a ajuns la această concluzie validând o compensație prefigurată de expertul judiciar prin raportul întocmit.

Această premisă este, însă, o conjectură, greșit dedusă din considerentele prin care instanța de prim control judiciar a justificat reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat derivând din hotărârea judecătorului-sindic din dosarul nr. x/2016, asupra cărora instanța supremă a statuat anterior.

În aceste condiții, critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă depășirea limitelor învestirii și, deci, încălcarea principiilor contradictorialității și disponibilității, deci a art. 9 și 14 alin. (6) C. proc. civ., va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.

Lipsită de temeinicie este și aserțiunea fundamentată pe pct. 6 al aceluiași articol, care impută lipsa unei analize privind condițiile compensației; un atare raționament era inutil și, mai mult, de natură a plasa instanța de apel într-o ipoteză de motivare contradictorie, câtă vreme aceasta și-a fundamentat, în principal, soluția pe efectul pozitiv al lucrului judecat generat de litigiul derulat în procedura insolvenței și tranșat de judecătorul sindic prin sentința sus-amintită.

Este vădit nefondată și critica prin care autoarea recursului invocă nesoluționarea excepției autorității de lucru judecat a respectivei sentințe - sentința nr. 708/2019 a Tribunalului București - în legătură cu acest capăt de cerere. Argumentele aduse în concret reprezentau apărări de fond, cărora instanța de control judiciar devolutiv le-a răspuns, indicând că aceleași rațiuni pentru care efectul pozitiv se opune analizei pe fond a capătului nr. 3 de cerere sunt cele ce determină înlăturarea aserțiunilor similare ale reclamantei, în privința celui de al doilea capăt de cerere.

Motivul de recurs prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.538 alin. (4) C. civ. va fi înlăturat, întrucât decizia recurată nu confirmă concluzia recurentei că pretențiile i-ar fi fost respinse pentru nedovedirea unui prejudiciu.

Este lipsită de legătură cu silogismul instanței de apel susținerea prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului apreciază că decizia atacată încălcă statuarea judecătorului-sindic, potrivit căreia obligația de plată ce revine A. în temeiul contractelor nr. x/2010 și y/2010 este condițională.

Instanța de apel a constatat că hotărârea judecătorului-sindic impune în cauza de față ca lucru judecat premisa că, la 10.10.2016 când s-a deschis procedura insolvenței A., aceasta nu era ea însăși creditoare a pârâtei C., pentru sume achitate nedatorat. Consecutiv, a apreciat legal că reclamanta nu are dreptul să obțină condamnarea pârâtei la plata de dobânzi legale și, deci, că al doilea capăt de cerere este nefondat. Acest raționament este deplin concordant cu dezlegările judecătorului-sindic din dosarul nr. x/2016, cuprinse în sentința nr. 708/2019 a Tribunalului București, a cărei autoritate de lucru judecat a fost, deci, conservată.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate de recurentă nu a avut aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 608 din 19 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2023.