ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1934/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în temeiul art. 194 din C. proc. civ. și art. 1541 din C. civ.:

Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 178/2021 din 3 iunie 2021, a respins excepția inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei de obiect/interes a cererii subsidiare, invocate prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în ansamblu; a luat act de faptul că pârâta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 712/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul ca nefondat declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 18 mai 2021 și a sentinței nr. 178 din 3 iunie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Olt, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020; s-a anulat ca netimbrat apelul incident formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

La data de 31 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei nr. 712/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei în fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat, în principal, constatarea intervenirii modificării tacite a prevederilor contractuale vizate de clauza VI lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 martie 2017, în sensul în care părțile au convenit modificarea cuantumului penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe fiecare zi de întârziere, stabilind astfel un cuantum de 0,05% pe fiecare zi de întârziere. În subsidiar, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat reducerea cuantumului penalităților excesive în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere cuprinse în Clauza VI lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 martie 2017, în temeiul art. 1541 din C. civ.. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a cerut obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prin respingerea cererii de amânare formulate de către reclamantă, instanța de fond a nesocotit dreptul acesteia de a lua cunoștință de soluția pronunțată cu privire la cererea de reexaminare, lipsind, implicit, partea de posibilitatea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente capătului de cerere subsidiar. Totodată, a fost nesocotit dreptului la apărare al reclamantei, având în vedere soluția pronunțată de instanță cu privire la cererea de amânare.

Această dezlegare a primei instanțe a fost menținută în calea de atac a apelului, fiind evident că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept ce reprezintă principala garanție a unui proces echitabil, fără de care tranșarea litigiului în mod judicios nu ar fi posibilă.

Prin respingerea cererii de amânare, instanța a procedat de o manieră vădit nelegală, întrucât a fost suprimat dreptul reclamantei de a fi înștiințată cu privire la soluția dată cererii de reexaminare, ceea ce echivalează, așadar, cu o restrângere în sine a dreptului la apărare.

Potrivit mențiunilor din cuprinsul încheierii de ședință din 18 mai 2021, instanța de fond a pus în discuția reprezentantului convențional al societății B. S.R.L. doar cererea de probatorii formulată de către aceasta, omițând să se pronunțe cu privire la probele solicitate de către reclamantă, atât prin cererea introductivă, cât și prin cererea modificatoare formulată în termenul și în condițiile prevăzute de art. 204 din C. proc. civ.

În mod nelegal, instanța de apel validează nepronunțarea de către instanța de fond asupra probelor solicitate de către reclamantă, reținând că, deși nu s-a pronunțat expres asupra probei, aceasta nu era utilă soluționării litigiului.

Procedând în acest fel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală și netemeinică, motiv pentru care recurenta a solicitat să fie avute în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, s-a arătat că prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 9 februarie 2021, societatea reclamantă și-a precizat acțiunea, fiind propuse noi dovezi, respectiv proba cu expertiza în specialitatea contabilitate. Reclamanta s-a raportat la conținutul somației depuse în probațiune de către societatea pârâtă, în conformitate cu care aceasta pretinde de la reclamantă plata sumei de 4.423.323,06 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2017, în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, potrivit notei de calcul anexate întâmpinării. Având în vedere că pentru o serie de facturi emise a operat prescripția, reclamanta a solicitat suplimentarea probatoriului în sensul încuviințării probei cu expertiza în specialitatea contabilitate în dovedirea primului capăt de cerere, cu scopul de a determina întinderea concretă a obligației de plată a penalităților de întârziere datorate de reclamantă, prin raportare la cuantumul de 0,05% pe zi de întârziere.

Întrucât au fost ignorate mijloacele de probă solicitate de reclamantă, prin hotărârea recurată a avut loc nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare și contradictorialitatea prevăzute de art. 13 și art. 14 din C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că instanța era obligată, în cadrul etapei cercetării procesului, să pună în discuția părților probele propuse de fiecare dintre acestea.

Or, în contextul în care, instanța a nesocotit dreptul reclamantei de a propune și administra probe, precum și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanța de judecată avea obligația de a pune în discuția părților toate probele solicitate de părțile litigante, dar și toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora urma să soluționeze cauza.

Această încălcare i-a cauzat recurentei-reclamante o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, fiind incidente astfel "disp. Art. 481 alin. (1) pct. 6 coroborate cu Art. 13, 14 C. proc. civ..", iar pe cale de consecință, aceasta a solicitat "admiterea apelului, cu consecința anulării sentinței atacate și rejudecării cauzei".

În privința modificării penalităților de întârziere, autoarea căii de atac a solicitat să se aibă în vedere faptul că părțile au modificat cuantumul penalităților de întârziere în valoare de 0,5% pe zi de întârziere menționate în cuprinsul Clauzei VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017, fiind agreată plata unor penalități de întârziere în valoare de 0,05% pe zi de întârziere, astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul facturilor fiscale recunoscute și acceptate în mod expres de către ambele părți.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut faptul că de o manieră vădit netemeinică, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut următoarele:

« Astfel, în ceea ce privește modificarea cuantumului penalităților, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1272 C. civ.

Faptul că, pe facturi, a fost înscris un cuantum mai mic al penalităților decât cel stabilit în contract, nu poate fi interpretat ca o schimbare a acordului de voințe, ca o modificare a contractului în ceea ce privește penalitatea, atâta timp cât, prin contract, s-a stabilit, la art. IX "Alte condiții", ultimul paragraf, că modificarea contractului poate avea loc doar cu acordul ambelor părți, acord ce va îmbrăca forma unui act adițional.

Or, între părți nu a intervenit niciun act adițional care să modifice cuantumul penalităților.

Mai mult, părțile au stabilit tot la capitolul "Alte condiții" faptul că "Prezentul contract reprezintă titlu executoriu și poate fi investit cu formulă executorie, fără o altă formalitate". Aceleași mențiuni se regăsesc și în contractul nr. x/29.05.2018 încheiat ulterior de părți, de asemenea neexecutat, ambele contracte făcând obiectul executării silite. Așa cum corect a reținut instanța de fond, pârâta B. S.R.L. a și trecut la executarea penalităților în temeiul contractelor, ocazie cu care reclamanta nu a înțeles să conteste modul de stabilire al acestora.

Chiar faptul că, în anul următor, părțile au încheiat cel de-al doilea contract, având același cuantum al penalităților, de 0,5% pe zi de întârziere, demonstrează faptul că practica statornicită între părți era în acest sens.

Potrivit art. 1266 C. civ., " (1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Din probele administrate, rezultă că voința părților a fost în sensul de a stabili o penalitate de 0,5% pe zi de întârziere și nu de 0,05%, astfel că soluția instanței de fond este temeinică și legală ».

Raționamentul instanței nu poate fi primit, întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul facturilor fiscale depuse la dosarul cauzei, acestea emană de la societatea pârâtă, fiind semnate și ștampilate de către reprezentanții acesteia, contrar celor reținute de instanța de apel.

Prin urmare, dovada unei manifestări de voință neîndoielnice în sensul perceperii unor penalități de întârziere în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere, din partea pârâtei, rezultă din cuprinsul facturilor fiscale emise, semnate, ștampilate de ambele părți, reprezentând un mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată și, implicit, cu privire la penalitățile de întârziere, sens în care recurenta a solicitat să se observe că instanța fondului ar fi trebuit să acorde valoarea juridică scontată facturilor fiscale cu privire la cuantumul penalităților de întârziere.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că între părți s-a statornicit calcularea facturilor cu aplicarea penalităților în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere. Voința reală a părților rezultă, în mod neîndoielnic, din cuprinsul facturilor fiscale emise de către societatea pârâtă, fiind menționate expres penalități de 0,05% pe zi de întârziere. A solicitat să fie avute în vedere și prevederile art. 1272 din C. civ., în sensul că practicile și conduita părților statornicite în derularea raporturilor contractuale au valoarea juridică indubitabilă a unei modalități de manifestare a consimțământului.

Așadar, potrivit practicii statornicite între părți și, mai ales, așa cum rezultă din cuprinsul facturilor fiscale emise chiar de către societatea pârâtă ce au menirea de a identifica voința reală a părților contractante, comportamentul acestora relevă astfel înțelegerea lor de a modifica tacit clauza contractuală ce vizează penalitățile de întârziere - clauza VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017.

O altă critică supusă analizei instanței de recurs vizează ignorarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1541 din C. civ., conform cărora "instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:

a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;

b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale.

(3) Orice stipulație contrară se consideră nescrisă".

Față de cuantumul penalităților de întârziere solicitate de pârâtă (recuperate pe calea dosarelor execuționale nr. 557/2020 și nr. 558/2020) și obiectul contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți (achiziționare și livrare de produse destinate activității agricole), recurenta-reclamantă apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea având un caracter vădit excesiv prin raportare la previzibilitatea prejudiciului pentru părți la momentul încheierii contractului.

Premisa esențială pentru ca un debitor să solicite aplicarea mecanismului reglementat de art. 1541 din C. civ. o reprezintă buna-credință a acestuia, întrucât rațiunile pentru care legiuitorul a edictat textul de lege au avut în vedere buna-credință a debitorului și echitatea.

Pe de altă parte, legiuitorul a avut în vedere ideea de a preveni o anumită inegalitate economică existentă la momentul încheierii contractului, care ar trebui reechilibrată, eventual, prin dreptul acestuia de a solicita reducerea penalităților de întârziere.

Recurenta a precizat că societatea pârâtă din cauza dedusă judecății a încasat debitul principal în cuantum de 1.209.464,52 RON și, ulterior, a recuperat suma de 1.209.464,52 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

În acest context, autoarea recursului consideră că a fost dovedită inegalitatea economică generată de posibilitatea părții adverse de a pretinde, suplimentar, față de recuperarea debitului principal și a penalităților în cuantum egal cu debitul principal, a altor penalități de întârziere suplimentare, calculate la valoarea de 0,5% pe zi de întârziere.

Întrucât legiuitorul nu a definit termenul de "excesiv", rămâne la latitudinea instanțelor de judecată să facă o astfel de apreciere, însă opinia majoritară este aceea conform căreia penalitatea are caracter "vădit excesiv" atunci când în mod evident, judecătorul nu are nevoie de verificări suplimentare pentru a constata acest aspect. Legiuitorul se raportează în aprecierea caracterului "vădit excesiv" la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar nu la prejudiciul efectiv suferit, având în vedere faptul că rolul clauzei penale este tocmai de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului și a cuantumului său.

Analizând art. 1541 din C. civ., se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere, ca argument al reducerii penalităților, faptul că nu este îndeplinită o condiție a răspunderii civile contractuale, respectiv ca prejudiciul să fi fost previzibil la momentul încheierii contractului.

Or, dacă penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, răspunderea debitorului va fi determinată de instanța de judecată care va reduce cuantumul penalităților. Dreptul instanțelor de a reduce clauzele penale nu încalcă principiul autonomiei de voință, ci ține cont de împrejurarea că reducerea clauzei penale este fără îndoială, în consonanță cu reglementările actuale existente pe plan european care pun în valoare semnificația clauzei penale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de dezbateri, reprezentantul convențional al acesteia a precizat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, pe cale separată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 12 mai 2022 s-a fixat termen la data de 6 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L., urmând a o respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esență, recurenta critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), întrucât prin respingerea cererii de amânare formulate de către reclamantă, instanța de fond a nesocotit dreptul acesteia de a lua cunoștință de soluția pronunțată cu privire la cererea de reexaminare, lipsind, implicit, partea de posibilitatea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente capătului de cerere subsidiar. Totodată, a fost nesocotit dreptului la apărare al reclamantei, având în vedere soluția pronunțată de instanță cu privire la cererea de amânare. Această dezlegare a primei instanțe a fost menținută în calea de atac a apelului, fiind evident că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept ce reprezintă principala garanție a unui proces echitabil, fără de care tranșarea litigiului în mod judicios nu ar fi posibilă. Potrivit mențiunilor din cuprinsul încheierii de ședință din 18 mai 2021, instanța de fond a pus în discuția reprezentantului convențional al societății B. S.R.L. doar cererea de probatorii formulată de către aceasta, omițând să se pronunțe cu privire la probele solicitate de către reclamantă, atât prin cererea introductivă, cât și prin cererea modificatoare formulată în termenul și în condițiile prevăzute de art. 204 din C. proc. civ.. În mod nelegal, instanța de apel validează nepronunțarea de către instanța de fond asupra probelor solicitate de către reclamantă, reținând că, deși nu s-a pronunțat expres asupra probei, aceasta nu era utilă soluționării litigiului.

Criticile recurentei nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a niciunei norme de drept.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material și el poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În prima parte a memoriului de recurs, recurenta a formulat critici care vizează soluția de respingere a cererii sale de amânare de către prima instanță, pretinsa ignorare a mijloacelor de probă solicitate de către societatea reclamantă, nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil prevăzute de art. 13 și art. 14 din C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare și contradictorialitatea.

În raport de această argumentare, Înalta Curte constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, iar nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, iar nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Prin urmare, analiza recursului declarat împotriva deciziei instanței de apel se va face și din această perspectivă, desigur, cu luarea în considerare a criticilor dezvoltate de partea reclamantă în cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la respingerea cererii de amânare a judecării cauzei de către prima instanță, în vederea comunicării încheierii nr. 11/12.05.2021.

La termenul de judecată din 18 mai 2021, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că reclamanta are cunoștință de dispozitivul încheierii nr. 11/12.05.2021 și a respins cererea de amânare formulată de aceasta, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ.. Pentru a da posibilitatea reprezentantului convențional al reclamantei să depună la dosar concluzii scrise, prima instanță a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 3 iunie 2021.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta A. S.A. a formulat apel, iar prima critică a vizat nelegalitatea soluției de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, până la momentul comunicării încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare a încheierii prin care instanța s-a pronunțat cu privire la cererea sa de ajutor public judiciar.

Instanța de apel a constatat că, prin încheierea nr. 11 din 12 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de reexaminare formulată de petenta A. S.A. și s-a dispus eșalonarea plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 47.838,23 RON, în 6 rate lunare, a câte 7973,0383 RON, începând cu luna mai 2021; s-a constatat că încheierea constituie titlu executoriu și s-a dispus comunicarea către UAT Chitila jud. Ilfov - Direcția Economică pentru executare.

Față de această soluție, Curtea de Apel Craiova a constatat că reclamanta nu avea obligația depunerii vreunei dovezi a plății taxei judiciare de timbru la dosar, astfel încât prima instanță în mod corect nu a acordat termen în acest sens. De altfel, atâta timp cât instanța a soluționat cauza pe fond, apelanta-reclamantă nu a dovedit un prejudiciu produs ca urmare a soluționării litigiului anterior comunicării încheierii către partea reclamantă. Din contră, instanța a respectat astfel principiul celerității soluționării cauzei, prevăzut de art. 6 din C. proc. civ.. Nu se poate aprecia nici că instanța nu a respectat dreptul la apărare al părții, de vreme ce aceasta nu a soluționat cauza la același termen de judecată, ci a amânat pronunțarea la data de 3 iunie 2021 pentru a da posibilitatea reclamantei să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul art. 222 alin. (2) din C. proc. civ.. Instanța a constatat în mod corect că nu erau îndeplinite condițiile art. 222 alin. (1) din același cod, nefiind invocat niciun motiv temeinic referitor la lipsa de apărare.

În calea de atac a recursului au fost reiterate aceste susțineri referitoare la pretinsa nelegalitate a soluției de respingere a cererii de amânare.

În expunerea motivelor de recurs, autoarea prezentei căi de atac a reluat criticile formulate în apel, susținând caracterul vădit netemeinic al respingerii cererii de amânare, fără să dezvolte motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată.

Prin urmare, instanța supremă constată că acestea nu reprezintă altceva decât o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că în mod nelegal, instanța de apel validează nepronunțarea de către instanța de fond asupra probelor solicitate de către reclamantă, reținând că, deși nu s-a pronunțat expres asupra probei, aceasta nu era utilă soluționării litigiului.

Procedând în acest fel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală și netemeinică, motiv pentru care recurenta a solicitat să fie avute în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

Întrucât au fost ignorate mijloacele de probă solicitate de reclamantă, prin hotărârea recurată a avut loc nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare și contradictorialitatea prevăzute de art. 13 și art. 14 din C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că instanța era obligată, în cadrul etapei cercetării procesului, să pună în discuția părților probele propuse de fiecare dintre acestea.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că apelanta-reclamantă A. S.A. a solicitat în probațiune, prin cererea de apel, încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate.

La termenul la care s-a dezbătut cauza în apel, respectiv 17 noiembrie 2021, societatea reclamantă a fost reprezentată de doamna avocat D. care a solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar și a unei expertize contabile, urmând să se stabilească cuantumul penalităților de întârziere prin raportare la facturile aflate la dosarul cauzei.

Curtea de Apel Craiova a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar și, apreciind că nu este utilă soluționării cauzei, a respins proba cu efectuarea unei expertize contabile.

Instanța supremă reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) C. proc. civ. este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.

În cauză, instanța de apel a respins proba cu expertiza în specialitatea contabilitate, propusă de către reclamantă, în cadrul judecății apelului, cu motivarea că aceasta nu este utilă soluționării cauzei.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea motivată a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenței, concludenței și utilității probei propuse se constituie într-un aspect care ține de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Totodată, Înalta Curte reamintește că aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Decizia atacată nu aduce atingere principiilor amintite de recurentă, în condițiile în care, potrivit art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., "instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)", apreciere asupra căreia instanța este suverană.

Prin urmare, instanța de recurs va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă a mai arătat, la pagina 8 din memoriul de recurs, ultimul paragraf, că această încălcare i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, fiind incidente astfel "disp. Art. 481 alin. (1) pct. 6 coroborate cu Art. 13, 14 C. proc. civ..", iar pe cale de consecință, aceasta a solicitat "admiterea apelului, cu consecința anulării sentinței atacate și rejudecării cauzei".

Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulțumită de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Înalta Curte mai reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile pe care recurenta le încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu-zise a acestora.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. include în conținutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice, deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d.

Așadar, incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate și, în consecință, stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de cea reținută de către instanțele de fond.

În privința modificării penalităților de întârziere, autoarea căii de atac a solicitat să se aibă în vedere faptul că părțile au modificat cuantumul penalităților de întârziere în valoare de 0,5% pe zi de întârziere menționate în cuprinsul Clauzei VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017, fiind agreată plata unor penalități de întârziere în valoare de 0,05% pe zi de întârziere, astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul facturilor fiscale recunoscute și acceptate în mod expres de către ambele părți.

Hotărârile instanțelor anterioare au validat opinia intimatei-pârâtei.

Așadar, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în cele două etape anterioare ale procesului, instanțele de fond au aplicat corect legea, în stabilirea voinței părților.

Doar în parte criticile expuse în memoriul de recurs aduc în dezbatere, în mod real, pretinsa nelegalitate a deciziei atacate; cele mai multe sunt incompatibile, însă, cu natura nedevolutivă a prezentei căi de atac.

Cercetarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme va fi limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte invocate, cu rol circumstanțial, scapă însă cenzurii în recurs, deoarece sistemul de drept național nu prevede trei grade de jurisdicție, ci doar două (fond și apel).

Criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1272 din C. civ. sunt nefondate.

Conform art. 1270 din C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege".

Potrivit art. 1272 alin. (1) din același cod "contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui".

Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) din C. civ., se înțelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligația i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părților, acestea fiind ținute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Pe de altă parte, de regulă, conținutul contractului este cel stabilit de către părți, în exercitarea principiului libertății contractuale, potrivit art. 1169 din C. civ., premisa art. 1272 din C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conținutului contractului de către părțile contractante, cu consecința unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor pe parcursul derulării relației contractuale.

În asemenea situații, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) din C. civ. modalitățile legale de completare a conținutului contractului, în absența colaborării părților în sensul unei eventuale completări pe cale convențională a contractului.

Nemulțumită de cuantumul penalităților de întârziere în valoare de 0,5% pe zi de întârziere menționate în cuprinsul Clauzei VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar C., a criticat decizia instanței de apel din perspectiva unei pretinse aplicări și interpretării greșite a prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., susținând faptul că între părți s-a statornicit calcularea facturilor cu aplicarea penalităților în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere. Așadar, consideră că voința reală a părților rezultă, în mod neîndoielnic, din cuprinsul facturilor fiscale emise de către societatea pârâtă, fiind menționate expres penalități de 0,05% pe zi de întârziere.

În accepțiunea recurentei principiul forței obligatorii a contractelor poate fi înfrânt prin "completarea" clauzelor contractuale, în condițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ.

Așa cum s-a expus și anterior, pentru a da eficiență prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., se impune, ca situație premisă, ca actul juridic în legătură cu care se solicită analiza conținutului să nu conțină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor, cu consecința unor posibile diferende între părțile contractante în legătură cu aceste chestiuni, condiție care, în cauză, nu este întrunită, astfel cum, în mod corect, a statuat și curtea de apel.

Astfel, verificând raporturile juridice dintre părți, instanța de prim control judiciar a constatat, în mod corect, că pe facturi a fost înscris un cuantum mai mic al penalităților decât cel stabilit în contract, însă acest fapt nu poate fi interpretat ca o schimbare a acordului de voințe, ca o modificare a contractului în ceea ce privește penalitatea, atâta timp cât, prin contract, s-a stabilit, la art. IX "Alte condiții", ultimul paragraf, că modificarea contractului poate avea loc doar cu acordul ambelor părți, acord ce va îmbrăca forma unui act adițional.

Curtea de Apel Craiova a reținut că între părți nu a intervenit niciun act adițional care să modifice cuantumul penalităților. Mai mult, părțile au stabilit tot la capitolul "Alte condiții" faptul că "Prezentul contract reprezintă titlu executoriu și poate fi investit cu formulă executorie, fără o altă formalitate".

A mai constatat că aceleași mențiuni se regăsesc și în contractul nr. x/29.05.2018 încheiat ulterior de părți, care, de asemenea, nu a fost executat. Chiar faptul că, în anul următor, părțile au încheiat cel de-al doilea contract, având același cuantum al penalităților, în valoare de 0,5% pe zi de întârziere, demonstrează faptul că practica statornicită între părți era în acest sens.

Așadar, din probele administrate în fața instanțelor devolutive, a rezultat că voința părților a fost în sensul de a stabili o penalitate în valoare de 0,5% pe zi de întârziere, iar nu de 0,05% pe zi de întârziere, context în care se dovedește a fi legală soluția pronunțată prin decizia recurată.

Față de cuantumul penalităților de întârziere solicitate de pârâtă (recuperate pe calea dosarelor execuționale nr. 557/2020 și nr. 558/2020) și obiectul contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți (achiziționare și livrare de produse destinate activității agricole), recurenta-reclamantă apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea având un caracter vădit excesiv prin raportare la previzibilitatea prejudiciului pentru părți la momentul încheierii contractului.

Dispozițiile legale care reglementează condițiile în care se poate reduce clauza penală se regăsesc în cuprinsul art. 1541 din C. civ. cu următorul cuprins:

"(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale. (3) Orice stipulație contrară se consideră nescrisă".

Una din condițiile impuse de textul de lege anterior evocat vizează evaluarea prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, în raport de care instanța trebuie să stabilească caracterul vădit excesiv al penalității contractuale.

În situația în care se constată îndeplinită condiția impusă de dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea redusă trebuie să rămână, totuși, superioară obligației principale.

Autoarea recursului consideră că a fost dovedită inegalitatea economică generată de posibilitatea părții adverse de a pretinde, suplimentar, față de recuperarea debitului principal și a penalităților în cuantum egal cu debitul principal, a altor penalități de întârziere suplimentare, calculate la valoarea de 0,5% pe zi de întârziere.

Înalta Curte reține că această critică are în vedere modalitatea în care instanța devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind o susținere care să antameze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a arătat, în cuprinsul memoriului de recurs, că legiuitorul nu a definit termenul de "excesiv" și că rămâne la latitudinea instanțelor de judecată să facă o astfel de apreciere .

Or, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., analiza Înaltei Curți este limitată la examinarea conformității deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare a situației de fapt.

Prin urmare, aceste susțineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Cum nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu se poate justifica soluția de casare a deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei nr. 712/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2022.