ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2650/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în insolvență, conform încheierii din 10 octombrie 2016, pronunțate în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului București, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitoarei A. S.A., reprezentată legal prin B.., desemnată în calitate de administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata:

I. sumei de 23.962,23 RON la care se va adăuga TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de către reclamantă în calitate de antreprenor;

II. daunelor-interese moratorii, astfel:

A. daune-interese (penalități de întârziere) conform clauzei penale imperative prevăzute de art. 12.1 din contract, în cuantum de 0,10%/zi din prețul contractului, dar nu mai mult de 15% din valoarea contractului, respectiv suma de 327.696,90 RON;

B. în subsidiar, daune-interese (penalități de întârziere) conform art. 12.1 din contract, în cuantum de 0,10%/zi din valoarea debitului principal, începând cu data emiterii notificării nr. x/11.11.2015, până la data depunerii acțiunii, respectiv suma de 24.630,88 RON, precum și plata, în continuare, până la data plății efective a debitului principal;

C. în subsidiar, dobânda legală și penalizatoare aferentă debitului principal în cuantum de 4.802,56 RON, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data de 30 august 2016 (factura de achiziție electropompe puse în operă) și până la 5 septembrie 2018 (data redactării/depunerii acțiunii), precum și la plata, în continuare, până la momentul plății efective a debitului principal;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 1075, art. 1078, art. 1081-1085 și următoarele din C. civ. de la 1864, art. 453 din C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, cu consecința anulării cererii și admiterea excepției prescripției extinctive. Pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului.

La data de 29 noiembrie 2018 reclamanta A. S.A. a formulat: I. răspuns întâmpinare (note de ședință); II. în subsidiar, completare acțiune - teza subsidiară.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea ca vădit neîntemeiată a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și respingerea excepției prescripției extinctive.

Prin completarea la acțiune - teza subsidiară, reclamanta a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre judecătorească privind compensarea judiciară a creanțelor reciproce, până la concurența sumelor celor mai mici, doar în cazul în care va fi admisă excepția prescripției, invocată de pârâta C. S.R.L.

Prin sentința nr. 208/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârâtă; s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca prescrisă; s-a respins cererea privind compensarea judiciară a creanțelor reciproce, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.A. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 735/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A., în reorganizare, prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., împotriva sentinței nr. 208 din 30 iunie 2021 a Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

La data de 10 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 735/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, la instanța de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut faptul că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994 coroborate cu cele ale art. 1350 din C. civ. (răspunderea contractuală), respectiv prevederile contractuale inserate la art. 17.1 și art. 13.4.

Astfel, s-a arătat că, analizând art. 26 și art. 32 din H.G. nr. 273/1994, instanța de apel a considerat că normele contractuale potrivit cărora termenul de garanție de 15 luni curge de la data recepției finale, sunt contrare legii.

În opinia recurentei-reclamante, analiza efectuată de instanța de apel este total eronată, întrucât nu s-a ținut cont de faptul că:

- în primul rând, art. 17.1 (identic cu art. 13.4) prevede că "termenul de garanție curge de la emiterea procesului-verbal de recepție finală emis de beneficiarul principal (n.n. S.C. Compania de Apă Olt S.A.), iar nu de la emiterea procesului-verbal de recepție finală emis de societatea reclamantă (antreprenor general).

- potrivit art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994, "recepția finală este convocată de investitor în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanție. Perioada de garanție este cea prevăzută în contract".

Din analiza textelor anterior menționate rezultă foarte clar că pârâta, în calitate de subantreprenor, și-a asumat că termenul de garanție este afectat de o condiție suspensivă, respectiv emiterea procesului-verbal de recepție finală de către beneficiarul principal (n.n. S.C. Compania de Apă Olt S.A.).

Autoarea căii de atac a precizat că nu există o normă legală care să interzică părților o asemenea clauză și că în contract nu s-a prevăzut niciun fel de condiție suspensivă de emitere a procesului-verbal de recepție finală de către A. S.A. (antreprenor), ci emiterea procesului-verbal de recepție finală de către beneficiarul principal (n.n. S.C. Compania de Apă Olt S.A.).

Cu alte cuvinte, pârâta (subantreprenor) și-a însușit faptul că va acorda garanție lucrărilor 15 luni de la data la care beneficiarul principal va efectua recepția finală.

Recurenta-reclamantă consideră că nu există clauze contractuale contrare prevederilor legale, întrucât obiectul acestor clauze/norme legale este distinct: pe de o parte, clauzele contractuale (art. 17.1, art. 13.4) vizează exclusiv recepția finală efectuată de beneficiarul principal, iar normele legale de la art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994 vizează exclusiv recepția finală efectuată de către antreprenorul general (reclamanta din cauza dedusă judecății).

Chiar legiuitorul, la art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994, menționează că "perioada de garanție este cea prevăzută în contract", astfel încât părțile contractante sunt libere să stabilească perioada de garanție, inclusiv inserarea acestei condiții suspensive de emitere a procesului-verbal de recepție finală de către beneficiarul final.

Așadar, pârâta și-a asumat obligația de garanție, încă 15 luni de la emiterea procesului-verbal de recepție finală emis de beneficiarul final, iar, după depășirea acestui termen, ar fi putut să fie emis procesul-verbal de recepție finală de către societatea reclamantă.

Interpretarea dată de instanța de apel articolului 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994 este contrară H.G. nr. 925/2006 (norme de aplicare a Ordonanței de Guvern nr. 34/2006).

Din analiza instanței reiese faptul că recepția finală trebuia să fie efectuată în 15 luni (perioada de garanție) cu mult anterior termenului de 24 de luni prevăzut de H.G. nr. 925/2006.

Prevederile contractuale însușite de către pârâtă stabilesc foarte clar că recepția finală nu poate fi realizată decât ulterior efectuării recepției de către beneficiarul principal (final), conform contractului de achiziție publică (beneficiarul final și antreprenorul principal sunt companii cu capital majoritar de stat).

Prin urmare, instanța de judecată nu poate stabili termene pentru recepția finală mai scurte decât cele legale și contractuale, care să lezeze interesele economice ale reclamantei.

În opinia recurentei-reclamante, este mai mult decât evident că, în ipoteza în care părțile ar fi stabilit un termen de garanție care să curgă de la data recepției la terminarea lucrărilor (așa cum consideră instanța de apel), ar fi trebuit să acorde garanție de cel puțin 24 de luni (termenul minim de garanție pentru echipamente electronice).

Cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la faptul că au fost aplicate greșit prevederile art. 2523 și art. 2524 din C. civ. în ceea ce privește data de la care curge termenul de prescripție.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanțele anterioare au reținut că lucrările au fost în garanție de la data de 4 martie 2013 (recepția la terminarea lucrărilor) până la 4 iunie 2014, iar termenul de prescripție a început să curgă de la data de 4 iunie 2014.

În cuprinsul cererii de recurs, a susținut faptul că instanța de judecată a fost învestită să analizeze:

- o obligație de a face, deoarece prin notificarea nr. x/11.11.2015 reclamanta i-a pus în vedere pârâtei să efectueze lucrări de remediere;

- o obligație cu caracter patrimonial, întrucât, ca urmare a refuzului pârâtei de a se conforma notificării nr. x/11.11.2015, în anul 2016 societatea reclamantă a efectuat lucrările de remediere cu forțe proprii, iar conform prevederilor contractuale are dreptul de a recupera cheltuielile de la subantreprenorul care se află în culpă;

Autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei recurate, apreciind că termenul de prescripție nu putea să curgă mai devreme de:

- data exigibilității obligației de a face (remedierii lucrării) este 11 noiembrie 2015, întrucât în perioada 4 martie 2013 (recepția la terminarea lucrărilor) - 11 noiembrie 2015, lucrările erau funcționale și nu erau necesare lucrări de remediere, iar reclamanta nu putea anticipa că, în viitor, va fi nevoie de lucrări de remediere, astfel încât să demareze o acțiune împotriva pârâtei;

- data exigibilității obligației cu caracter patrimonial nu poate fi anterioară celei la care reclamanta a efectuat lucrările ce erau în sarcina pârâtei, respectiv data de 30 august 2016 la care au fost emise facturile nr. x/30.08.2016 și nr. y/30.08.2016 (achiziția privind reparația/înlocuirea pompelor defecte aflate în garanție);

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2523 și art. 2524 din C. civ., întrucât nu a cunoscut nașterea dreptului la acțiune anterior anului 2015 (notificarea nr. x/11.11.2015), iar drepturile invocate prin acțiune: obligația de a face (remedierea lucrărilor) și obligația patrimonială (recuperarea prejudiciului) erau afectate de o condiție suspensivă de la care curge termenul de prescripție.

Potrivit condiției suspensive, pârâta și-a însușit exigibilitatea acestor obligații, de emiterea procesului-verbal de recepție finală de către beneficiarul principal, condiție neîndeplinită în perioada anului 2015 sau în anul 2018 (depunerea acțiunii).

Întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 10 septembrie 2018, este evident că nu a fost depășit termenul de 3 ani, calculat de la data emiterii notificării nr. x/11.11.2015 sau de la data emiterii facturilor din anul 2016 (data la care reclamanta a efectuat lucrările ce erau în sarcina pârâtei).

Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în raport de argumentele sale, fiind încălcat principiul forței obligatorii a contractelor.

În acest sens, a arătat că la punctul 3 din cererea de apel s-au invocat prevederile contractuale de la art. 17.1 (identic cu art. 13.4), conform cărora perioada de garanție a lucrării este de 15 luni de la obținerea certificatului de recepție finală cu beneficiarul principal al lucrării.

Așadar, instanța de apel a fost învestită să analizeze confuzia/omisiunea tribunalului care a concluzionat în sensul că termenul de garanție prevăzut în contract este contrar legii, întrucât nu poate curge de la întocmirea certificatului de recepție finală (emis de către societatea reclamantă).

Instanța de apel a reținut, la pagina 4 alin. (6) din hotărâre, că:

"susținerile apelantei potrivit cărora perioada de garanție de 15 luni curge de la obținerea certificatului de recepție finală, recepție care nu a fost efectuată, nu pot fi primite".

Însă, reclamanta nu a învestit instanța de apel să analizeze cauza în raport de "emiterea certificatului de recepție finală de către reclamantă", așa cu se reține în hotărâre, ci să analizeze cauza în raport de condiția suspensivă privind "emiterea certificatului de recepție finală de către beneficiarul final al lucrărilor", conform prevederilor contractuale inserate la art. 17.1 și art. 13.4.

Recurenta consideră că, pentru o analiză echitabilă, instanța de apel avea obligația de a reține în considerente, pe lângă dispozițiile art. 26 și art. 32 din H.G. nr. 273/1994, și prevederile contractuale invocate prin cererea de apel, respectiv art. 17.1 și art. 13.4.

Instanța de apel nu a respectat practica Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece nu a analizat, în concret, argumentele invocate prin cererea de apel, argumente care reprezintă norme contractuale imperative însușite de către pârâtă.

Soluția pronunțată nu este motivată în fapt și se întemeiază pe motive străine cauzei, întrucât instanța de apel nu a analizat dacă condiția suspensivă, însușită de pârâtă, contravine vreunei norme legale.

Instanțele anterioare nu au fost învestite să analizeze nelegalitatea prevederilor contractuale în raport de data emiterii procesului-verbal de recepție finală de către societatea reclamantă, întrucât această condiție suspensivă nu este prevăzută în contractul părților.

Nu a fost analizat motivul nr. 4 din cererea de apel, în cadrul căruia s-a concluzionat că "pârâta nu a învestit instanța cu anularea unor clauze contractuale" (teza finală a acestui motiv de apel).

Așadar, instanțele devolutive au constatat că anumite prevederi contractuale sunt contrare legii, însă pârâta nu a formulat o cerere reconvențională, prin care să solicite primei instanțe să pronunțe o hotărâre de anulare a clauzei contractuale, fiind încălcate principiul contradictorialității și cel al disponibilității, cu afectarea dreptului la apărare.

Referitor la teza subsidiară (completarea acțiunii), prin care s-a solicitat compensarea judiciară a creanțelor doar în ipoteza în care este admisă excepția prescripției, recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de apel a respins această teză subsidiară, iar, în motivare (pagina 5 din hotărâre) a reținut că o creanță prescrisă nu mai poate fi compensată, concluzionând în sensul că "reclamanta nu a opus compensarea înlăuntrul termenului de prescripție".

Recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., a solicitat casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2505 din C. civ.

S-a arătat că societatea reclamantă, prin completarea la acțiune, a susținut faptul că o creanță prescrisă nu este afectată de procedura de compensare legală. Această regulă, recunoscută jurisprudențial și doctrinar, este consacrată legislativ în C. civ. (2009), la art. 2505, potrivit căruia "prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor reciproce și nici exercitarea dreptului de retenție, dacă dreptul la acțiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenție, după caz".

În finalul cererii de completare, s-a menționat, la punctul e), că "în concluzie apreciem că în prezenta speță operează compensarea legală, întrucât existența creanțelor reciproce, pe de o parte, cu titlu de daune contractuale, iar, pe de altă parte, cu titlu de restanțe contractuale, este anterioară deschiderii procedurii de insolvență. Mai exact, creanțele reciproce au existat deopotrivă, întrucât chiar la data la care au fost constatate daunele contractuale de către subscrisa (în baza constatărilor auditorilor Curții de Conturi și a extinderilor dispuse), subscrisa înregistra restanțe contractuale către pârâtă".

Așadar, instanța de judecată a fost învestită, prin cererea de completare, să constate existența compensării anterior deschiderii procedurii de insolvență din 10 octombrie 2016, iar nu la data depunerii acțiunii (2018), astfel încât sunt incidente prevederile art. 2505 din C. civ., în sensul că operează compensarea la un moment anterior datei la care a fost formulată acțiunea, iar instanța constată că dreptul la acțiune este prescris.

Prin urmare, este mai mult decât evident că dispozițiile legale prevăd posibilitatea de compensare inclusiv pentru creanțele prescrise, motiv pentru care, instanța de fond ar fi avut un motiv suplimentar să analizeze fondul cauzei și, după caz, să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile de compensare (art. 1616 și art. 1617 din C. civ.), respectiv dacă pretențiile solicitate de către reclamantă sunt întemeiate/certe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

La data de 21 februarie 2021 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă C. S.R.L. către recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare la data de 7 martie 2022.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 6 octombrie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așadar, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Totodată, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a susținut faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în raport de argumentele sale, fiind încălcat principiul forței obligatorii a contractelor. Instanța de apel a reținut, la pagina 4 alin. (6) din hotărâre, că:

"susținerile apelantei potrivit cărora perioada de garanție de 15 luni curge de la obținerea certificatului de recepție finală, recepție care nu a fost efectuată, nu pot fi primite". Însă, reclamanta nu a învestit instanța de apel să analizeze cauza în raport de "emiterea certificatului de recepție finală de către reclamantă", așa cu se reține în hotărâre, ci să analizeze cauza în raport de condiția suspensivă privind "emiterea certificatului de recepție finală de către beneficiarul final al lucrărilor", conform prevederilor contractuale inserate la art. 17.1 și art. 13.4. Recurenta consideră că, pentru o analiză echitabilă, instanța de apel avea obligația de a reține în considerente, pe lângă dispozițiile art. 26 și art. 32 din H.G. nr. 273/1994, și prevederile contractuale invocate prin cererea de apel, respectiv art. 17.1 și art. 13.4. Instanța de apel nu a respectat practica Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece nu a analizat, în concret, argumentele invocate prin cererea de apel, argumente care reprezintă norme contractuale imperative însușite de către pârâtă. Soluția pronunțată nu este motivată în fapt și se întemeiază pe motive străine cauzei, întrucât instanța de apel nu a analizat dacă condiția suspensivă, însușită de pârâtă, contravine vreunei norme legale. Instanțele anterioare nu au fost învestite să analizeze nelegalitatea prevederilor contractuale în raport de data emiterii procesului-verbal de recepție finală de către societatea reclamantă, întrucât această condiție suspensivă nu este prevăzută în contractul părților. Nu a fost analizat motivul nr. 4 din cererea de apel, în cadrul căruia s-a concluzionat că "pârâta nu a învestit instanța cu anularea unor clauze contractuale" (teza finală a acestui motiv de apel). Așadar, instanțele devolutive au constatat că anumite prevederi contractuale sunt contrare legii, însă pârâta nu a formulat o cerere reconvențională, prin care să solicite primei instanțe să pronunțe o hotărâre de anulare a clauzei contractuale, fiind încălcate principiul contradictorialității și cel al disponibilității, cu afectarea dreptului la apărare.

Înalta Curte reamintește că soluționarea apelului nu presupune o pronunțare individuală asupra fiecărui motiv de apel în parte, deoarece, în sensul legii acestea nu reprezintă cereri care configurează cadrul învestirii; instanța devolutivă de control judiciar este obligată să soluționeze apelul care are ca unică finalitate schimbarea ori anularea hotărârii primei instanțe pe baza uneia sau mai multora dintre motivele formulate.

Nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

În cauză, instanța de prim control judiciar a analizat apelul prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor legale aplicabile, reținând următoarele:

Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 273 din data de 14 iunie 1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, în forma în vigoare la data încheierii contractului de lucrări nr. x/24.06.2010, data recepției la terminarea lucrărilor este cea a încheierii de către comisia de recepție a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor cu sau fără obiecții (art. 26 Capitolul II).

În conformitate cu aceeași hotărâre de guvern recepția finală este în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanție care este prevăzută în contract (art. 32 Capitolul III).

Din interpretarea textelor de lege menționate rezultă clar că legiuitorul a stabilit pentru recepția lucrărilor de construcții două faze, respectiv recepția la terminarea lucrărilor (Capitolul II) și recepția finală (Capitolul III), precum și că recepția finală se face în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanție prevăzută de părți în contract, deci că recepția finală este ulterioară perioadei de garanție, astfel încât susținerile apelantei potrivit cărora perioada de garanție de 15 luni curge de la obținerea certificatului de recepție finală, recepție finală care nu a fost efectuată, nu pot fi primite.

Inserarea în contract a unei clauze în conformitate cu care s-a convenit că perioada de garanție este de 15 luni și curge de la obținerea certificatului de recepție finală este contrară prevederilor legale.

Instanța de apel a constatat că sunt nefondate afirmațiile apelantei, în sensul că prin clauza de la art. 17.1 (art. 13.4) din contractul de lucrări nr. x/24.06.2010 se prelungește perioada de garanție, condiție suspensivă.

Față de dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 273 din data de 14 iunie 1994 forma în vigoare la data încheierii contractului de lucrări nr. x/24.06.2010, față de perioada de garanție de 15 luni stabilită în art. 13.4 din contractul de lucrări nr. x/24.06.2010 și față de data recepției la terminarea lucrărilor rezultată din certificatul de recepție la terminarea lucrărilor din 04.03.2013, Curtea de Apel Craiova a reținut că în mod corect termenul de prescripție de 3 ani pentru solicitarea contravalorii lucrărilor de remediere pretinse de reclamantă în baza contractului de lucrări era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată (10.09.2018 - data depunerii acțiunii la firma de curierat).

Astfel, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă, așa cum a stabilit instanța de fond, la 04.06.2014, după expirarea termenului de garanție de 15 luni și s-a împlinit la data de 04.06.2017.

Înalta Curte, redând, în succesiunea lor, considerentele specifice ale deciziei recurate, subliniază că aceasta conține o motivare adecvată cerințelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și că raționamentul redat de instanța de prim control judiciar este expus cu claritate și are caracter exhaustiv, așa încât, sub acest aspect, decizia nu poate fi considerată nemotivată.

Recurenta-reclamantă a arătat că analiza instanței este eronată, deoarece părțile au prevăzut în contract faptul că termenul de garanție de 15 luni curge de la emiterea procesului-verbal de recepție finală emis de către beneficiarul Compania de Apă Olt S.A., iar nu de la emiterea procesului-verbal de recepție finală emis de către antreprenorul general C. S.R.L.

Se susține faptul că societatea pârâtă, în calitate de subantreprenor, și-a "asumat" termenul de garanție care era afectat de condiție suspensivă, respectiv emiterea procesului-verbal de recepție finală de către beneficiarul principal Compania de Apă Olt S.A., dar și faptul că nu există nicio normă legală care să interzică părților clauza stipulată la art. 17.1 (art. 13.4).

Așadar, în accepțiunea recurentei-reclamante, nu există clauze contractuale contrare prevederilor legale, interpretarea instanței de apel fiind eronată sub acest aspect.

Înalta Curte subliniază că, așa cum rezultă din art. 3 alin. (1) și art. 24 din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepția finală este ultima etapă a recepției unei construcții, care, spre deosebire de recepția la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanție.

Instituirea recepției în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar recepția finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanție, în care este urmărit modul de comportare a construcției și sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ. Așadar, data recepției finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci este, întotdeauna, ulterioară.

Pârâta C. S.R.L. a arătat că în cadrul contractului încheiat de părți, la art. 13.4, s-a strecurat o eroare materială cu privire la momentul de la care începe să curgă perioada de garanție, astfel că această clauză trebuie în mod cert interpretată prin prisma dispozițiilor art. 20 din Regulamentul din 1994 de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, care prevede că data recepției la terminarea lucrărilor este cea a încheierii de către comisia de recepție a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor cu sau fără obiecții (art. 26 Capitolul al II-lea).

În conformitate cu aceeași hotărâre de guvern, recepția finală se va face în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanție care este prevăzută în contract (art. 32 Capitolul al III-lea)

Așadar, din interpretarea textelor de lege anterior menționate rezultă clar că legiuitorul a stabilit pentru recepția lucrărilor de construcții două faze:

- recepția la terminarea lucrărilor;

- recepția finală;

Interpretarea dată textului de lege de către instanța de apel este legală, în sensul că textul de lege prevede că recepția finală se face în 15 zile după expirarea perioadei de garanție prevăzute de părți în contract, deci, că recepția finală este ulterioară perioadei de garanție.

Așadar, termenul de garanție nu putea începe să curgă după semnarea certificatului de recepție finală, așa cum din eroare a fost prevăzut în contract, deoarece așa cum a reținut atât prima instanță și, ulterior, instanța de apel, o astfel de clauză fiind în mod evident contrară prevederilor legale.

Recurenta-reclamantă susține faptul că părțile au stabilit prin norme contractuale art. 17.1 (identic cu art. 13.4) faptul că pârâta și-a însușit ca termen de garanție cel puțin toată perioada cuprinsă între procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor (04.03.2013) și procesul-verbal de recepție finală emis de beneficiarul final, iar nu de către recurenta-reclamantă.

În mod evident, prevederea în cauză este una eronată, părțile având în vedere în realitate ca moment de începere a termenului de garanție, data procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

De altfel, ar fi un non-sens ca termenul de garanție să înceapă să curgă de la momentul încheierii procesului-verbal de recepție finală, câtă vreme acest din urmă act stabilește prin definiție momentul până la care durează perioada de garanție a lucrărilor.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2523 C. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Potrivit art. 2523 din C. civ., "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică de a acționa în justiție.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripție extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanța de apel, ca instanță devolutivă.

Pentru ca argumentele dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, în vederea determinării unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripție, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nu pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2505 din C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de judecată a fost învestită, prin cererea de completare, să constate existența compensării anterior deschiderii procedurii de insolvență din 10 octombrie 2016, iar nu la data depunerii acțiunii (2018), astfel încât sunt incidente prevederile art. 2505 din C. civ., în sensul că operează compensarea la un moment anterior datei la care a fost formulată acțiunea, iar instanța constată că dreptul la acțiune este prescris.

Prin urmare, este mai mult decât evident că dispozițiile legale prevăd posibilitatea de compensare inclusiv pentru creanțele prescrise, motiv pentru care, instanța de fond ar fi avut un motiv suplimentar să analizeze fondul cauzei și, după caz, să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile de compensare (art. 1616 și art. 1617 din C. civ.), respectiv dacă pretențiile solicitate de către reclamantă sunt întemeiate/certe.

Potrivit art. 1617 alin. (1) din C. civ., "compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură".

Raportat la prevederile legale enunțate anterior, se reține că pentru a opera compensația, ambele datorii trebuie să întrunească toate condițiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual (cu excepția punerii în întârziere prealabile a celeilalte părți care nu este necesară în cazul compensației, din moment ce aceasta se produce de drept).

De aceea, creanțele trebuie să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor și să poată fi cerută executarea acestora.

Art. 1617 alin. (2) din C. civ., prevede și că "o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația" - în acest fel, creanța va satisface, de la data obținerii hotărârii judecătorești, condiția caracterului său lichid.

Astfel chiar dacă, de principiu, pe plan procesual valorificarea unui drept subiectiv civil poate fi obținută nu doar pe calea ofensivă a acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, aceasta din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului să execute o anumită prestație față de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere reconvențională, o instanță nu poate, din oficiu, să oblige pe reclamant în cadrul propriei acțiuni.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte reține că reclamanta ar fi putut să opună pârâtei compensația legală, numai dacă ar fi deținut, la rândul ei, o creanță certă, lichidă și exigibilă, a cărei executare să poată fi solicitată de către reclamantă.

Că în speță nu este vorba de o compensare legală, ci de o compensare judiciară rezultă și din faptul că reclamanta a formulat acțiunea introductivă, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 23.962,23 RON la care se va adăuga TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de către reclamantă în calitate de antreprenor, iar nu o simplă întâmpinare prin care să invoce, pe cale de excepție, compensarea. Prin completarea la acțiune - teza subsidiară, reclamanta a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre judecătorească privind compensarea judiciară a creanțelor reciproce, până la concurența sumelor celor mai mici, doar în cazul în care va fi admisă excepția prescripției, invocată de pârâta C. S.R.L.

Astfel prima instanță avea obligația de a soluționa cererea de compensare doar în situația în care ar fi admis cererea principală privind existența și întinderea creanței, nu și în cazul contrar.

Compensația legală intervine în momentul în care ambele creanțe sunt certe, lichide și exigibile. Instanța de judecată doar constată intervenirea compensației, însă data stingerii creanțelor este data la care ultima creanță a devenit certă, lichidă și exigibilă, dată care este, în cazul acestui gen de compensație, de regulă, anterioară cererii de chemare în judecată. Data cererii de chemare în judecată se poate situa în timp după împlinirea termenului de prescripție pentru executarea primei creanțe, însă această împrejurare nu poate afecta compensația, deoarece aceasta a operat deja. În acest context, se poate susține faptul că "compensația operează și în cazul unor creanțe prescrise" .

În situația în care una din cele două creanțe este prescrisă nu poate opera nici compensarea legală și nici judiciară, pentru simplu motiv că pentru creanța prescrisă creditorul nu mai poate solicita executarea. Rolul compensației este acela de a evita cheltuielile aferente executării unor creanțe reciproce, iar nu acela de a permite eludarea regulilor referitoare la prescripție.

Referitor la solicitarea de compensare, instanța de apel a constatat că soluția de respingere a cererii este temeinică și legală.

În cazul compensării judecătorești, compensarea se stabilește de instanță prin hotărâre, iar hotărârea produce efecte de la data rămânerii definitive, astfel încât, în speță, instanța nu a pronunțat o hotărâre prin care să se constate creanța invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, deoarece a concluzionat că această creanță este prescrisă.

În acest context, nu poate interveni stingerea creanțelor, textul art. 2505 C. civ. prevăzând expres că prescripția nu împiedică stingerea prin compensare a creanțelor reciproce dacă dreptul la acțiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea.

Interpretând per a contrario textul arătat rezultă că nu poate opera compensarea creanțelor reciproce dacă la momentul opunerii compensării dreptul la acțiune era prescris.

Or, reclamanta nu a opus compensarea înlăuntrul termenului de prescripție, ci a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată după împlinirea termenului de prescripție.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare invocate.

Față de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 735/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.