ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 255/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1531 C. civ., art. 1548, art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357, art. 1369 și art. 1560 din același cod.

Prin cererea reconvențională formulată de S.C. B. S.R.L. s-a solicitat să fie obligată pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI la plata sumei evaluată provizoriu la 1.851.735 RON, cu titlul de daune, pentru neexecutarea culpabilă a Contractului x/2000, în anul agricol 2014 - 2015 (răspundere contractuală), să fie obligată pârâta-reclamantă A. S.R.L. în solidar cu Agenția Domeniilor Statului se achitate cu titlul de lipsă de folosință (răspundere civilă delictuală), suma evaluată provizoriu la 500.000 RON, pentru ameliorațiuni aflate sau care deservesc terenul arendat de A. S.R.L, proprietatea B. S.R.L.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 563, art. 1.349, art. 1350, alin. (3), art. 1560, alin. (1) și urm. C. civ. din 2011, art. 969 - 970, art. 1073 și urm. C. civ. din 1864, aplicabile Contractului nr. x/2000, precum celelalte norme sus - invocate.

Prin încheierea din 14 august 2015 Tribunalul București, secția a V-a a admis excepția necompetenței sale funcționale și a trimis cauza secției a VI-a Civile.

Prin încheierea pronunțată la 29.09.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității capătului 2 din cererea principală, având ca obiect acțiunea oblică; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului 3 din cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. cu privire la capătul 3 din cererea principală; a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale cu privire la ambele capete de cerere; a respins cererea de constatare a decăderii reclamantei din proba cu interogatoriu.

Totodată, a încuviințat pentru reclamanta, pârâta ADS și pârâta B. S.R.L. proba cu înscrisuri, constând în actele existente la dosarul cauzei, iar pentru reclamantă și proba cu interogatoriul pârâtelor persoane juridice, pe aspecte vizând modul de calcul al sumelor solicitate. A respins proba testimonială și cu interogatoriu, solicitate de reclamantă pe aspectul predării imobilului. A respins proba cu interogatoriul pentru pârâții persoane fizice, solicitată de reclamantă. A prorogat discutarea probelor cu expertiza, solicitate de reclamantă, după administrarea probei cu interogatoriu.

Prin sentința civilă nr. 963 din 22 martie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, S.C. B. S.R.L., C. ȘI D. ca neîntemeiată. De asemenea, a respins cererea subsidiară, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentințe instanța a reținut următoarele:

Prin contractul de arendă nr. x/6.04.2015, încheiat între reclamantă, în calitate de arendaș și pârâta Agenția Domeniilor Statului, în calitate de arendator, contract încheiat în cadrul unei proceduri de licitație finalizat prin adjudecarea arendării de către A. S.R.L. potrivit procesului-verbal de adjudecare din 25.03.2015, pârâta și-a asumat obligația de a preda arendașului terenul cu destinația agricolă ce face obiectul contractului în termen de 30 de zile de la data semnării, suprafața fiind de 929,66 ha.

După cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire din 14.05.2015, suprafața efectiv predată este de 923,61 ha din care 645,40 ha reprezintă teren categoria de folosință arabil și 278,21 ha reprezintă teren neagricol, imobil situat pe raza administrativ-teritorială a localității Borcea, județul Călărași; procesul-verbal este semnat inclusiv de reclamantă, prin administratorul E..

Din mențiunile procesului-verbal de predare-primire se observă că părțile au consemnat că 102,23 ha sunt ocupate de B. S.R.L. și tot această societate lucrează și ocupă fără titlu valabil o suprafață suplimentară de încă 155,62 ha.

In privința suprafeței de 102,23 ha se reține că potrivit procesului-verbal de constatare nr. x/2014 au fost recoltate culturile de pe 75,23 ha la data de 22.07.2015, iar pentru diferența de 27 ha se precizează că data estimativă a recoltării culturilor de floarea soarelui și porumb înființate este 30.09.2015.

In privința suprafeței de 155,62 ha pârâta ADS invocă nota de informare nr. x/22.07.2015, potrivit căreia suprafața a fost eliberată la data de 15.07.2015, dată la care s-a încheiat procesul de recoltare.

Tribunalul a reținut că reclamanta contestă efectele acestor două înscrisuri arătând că acestea reprezintă acte unilaterale, neînsușite de către A. S.R.L..

Intr-adevăr, prima instanță a observat că înscrisurile invocate în combaterea cererii de chemare în judecată de către pârâta ADS emană strict de la această instituție publică și nu este probată nicio modalitate de însușire a acestor de către reclamantă, astfel încât a reținut că nota de informare nu poate fi opusă reclamantei.

A reținut prima instanță că este pertinent și argumentul subsidiar invocat de A. în sensul că data eliberării efective a terenurilor, chiar așa cum rezultă din înscrisurile invocate de ADS, respectiv intervalul iulie- septembrie 2015 nu mai permitea înființarea unor culturi de porumb care să facă posibilă obținerea unei recolte în acel an agricol.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu poate invoca o nepredare a terenului pură și simplă rezultat din refuzul pârâtei de a acționa, ci nepredarea susținută de A. se referă la ocuparea terenului cu alte culturi înființate de un terț, în speță B. S.R.L..

Având în vedere dispozițiile speciale ale contractului de arendă analizat și actele întocmite de părți, prima instanță a motivat că ocuparea terenului de culturi înființate de un terț nu poate echivala cu neîndeplinirea obligației de predare și, prin urmare, în prezența procesului-verbal de predare primire efectivă a întregii suprafețe de teren semnat de reclamantă, a unor dispoziții derogatorii care se referă exact la situația unor culturi existente pe terenurile arendate, în cauză nu este dovedită fapta ilicită a pârâtei ADS.

Tribunalul a arătat că, nefiind întrunită una dintre condițiile răspunderii contractuale, este inutil a mai analiza celelalte condiții, în special susținerile și apărările părților în privința existenței și întinderii prejudiciului pretins.

În privința celui de-al doilea capăt de cerere, odată ce, prin încheierea din data de 29.09.2015 a fost admisă excepția inadmisibilității, rezultă că aceasta este inadmisibilă, a reținut tribunalul.

În privința capătului al treilea de cerere, referitor la acțiunea subsidiară în răspundere civilă delictuală, pârâții B. S.R.L., D. și C. sunt chemați să plătească în solidar suma de 1.347.778 RON în vederea reparării pretinsului prejudiciu produs de imposibilitatea de exploatare.

A reținut prima instanță că, potrivit încheierii din 5 februarie 2016 pronunțate de Tribunalul Ialomița în cadrul dosarului x/2016, față de B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței, sens în care cererea în contradictoriu cu această pârâtă este suspendată de drept.

Asupra fondului cererii principale, tribunalul a reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, patru condiții, printre care și aceea a existenței unei fapte ilicite, care, însă, nu este îndeplinită în cauză.

Analizând cererea formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice se observă că D. este chemat în calitate de beneficiar al unui contract de concesiune ce a avut drept obiect o suprafață din cea reclamată de către A., iar C. este chemat în nume personal, însă în considerarea calităților de asociat unic și administrator al B. S.R.L..

Esențial, a reținut prima instanță, este însă că fapta ilicită constă în ocuparea fără drept a suprafeței de teren; din această perspectivă la data încheierii contractului de concesiune culturile fuseseră înființate de către B. S.R.L., iar nu de către D. sau C. în nume propriu. Cele două persoane fizice sunt subiecte de drept distincte de societatea B. și nu pot răspunde în locul sau pentru aceasta din urmă.

Oricare ar fi fost conduita contractuală a lui D. (instanța nefiind sesizată cu analiza modului în care acest pârât a respectat sau nu obligațiile din contractul nr. x/2003), acțiunea personală și individuală a acestuia nu a constat niciodată în ocuparea terenului în discuție, astfel încât nu i se poate imputa fapta ilicită reclamată, a conchis prima instanță.

Cât despre C., administrator al societății B., tribunalul a reținut că sunt relevante dispozițiile art. 35 din Decretul 31/1954, iar în ceea ce privește condițiile răspunderii delictuale a administratorului pentru terțul păgubit prin fapta ilicită imputabilă societății, rezultă că aceasta nu intervine exclusiv ca urmare a deținerii funcției de conducere, ci trebuie ca reclamantul să dovedească faptul că însuși acesta a săvârșit-o.

Or, în cauză, tribunalul a reținut că nu este produsă dovada că C. este acela care a angajat societatea în cultivarea terenurilor, care a ordonat și supravegheat înființarea lucrărilor; prezumarea săvârșirii acestor acțiuni din simpla deținere a funcției de administrator nu este posibilă, în lipsa oricărui suport factual care să permită o asemenea concluzie.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2561 din 18 decembrie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. S.R.L., împotriva încheierii din 29.09.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Totodată, a admis apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 963/22.03.2017, pronunțată Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond, a admis acțiunea principală, în parte și a obligat pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI la plata sumei de 803.377 RON, cu titlu de daune; a respins capătul II de cerere ca inadmisibil și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat intimata AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI la plata cheltuielilor de judecată de 5819 RON, reprezentând taxă timbru.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, în ce priveste primul motiv de apel, referitor la greșita respingere a răspunderii contractuale față de ADS, că, potrivit prevederilor contractuale si a situației de fapt existente, ADS nu și-a îndeplinit obligația de a preda suprafața totală pe care a arendat-o apelantei. Această obligație izvorăște din clauza 2.2 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, in sensul că părțile au stabilit transmiterea dreptului si a obligatiei de exploatare a terenului cu destinatie agricolă cu o suprafață totală de 929,66 ha teren.

Instanța de apel a reținut că, prin nepredarea suprafeței de 257,85 ha din totalul de 929,66 ha care au facut obiectul contractului, ADS și-a executat necorespunzător, din punct de vedere cantitativ, obligația cuprinsă în clauza 2.2, fapt ce echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligatiei de predare.

Totodată, a motivat instanța de apel că dovada neexecutării rezultă din procesul-verbal de predare-primire din data de 14.05.2015, in care s-a consemnat ca a fost predata o suprafață de 923,61 ha si ca două suprafețe de 102,23 ha și 155,62 ha sunt ocupate abuziv, fără titlu, de către B..

Or, a reținut instanța de apel, nu se poate considera că ADS a predat efectiv și suprafața ocupată abuziv, în condițiile în care ocuparea abuzivă are ca premisă tocmai stăpânirea fizică, în fapt, a terenului de către un terț. Iar suprafața de 257.85 ha nu a putut fi exploatată de către apelantă, deoarece era deja ocupată de culturile plantate de către B..

Instanța de apel a motivat că valoarea arendei a fost stabilită/ha teren, conform clauzei 5.1 din contract, iar apelanta a achitat integral și în avans, pentru toată suprafața promisă, arenda aferentă anului 2015, conform clauzei 5.4 (4).

Totodată, s-a reținut că, potrivit art. 5.3 din contract, arenda se datorează de la data semnării procesului-verbal de adjudecare a suprafeței de teren arendate și că obligația ADS de a preda suprafața promisă s-a născut de la momentul semnării contractului de arendă, la 07.04,2015, nu la data procesului-verbal de predare din 14.05.2015. Astfel, ADS s-a obligat să predea întreaga suprafață promisă încă de la momentul semnării contractului, chiar dacă aceasta nu era individualizată la acel moment, procesul-verbal consemnând doar modul de executare a acestei obligații, el nereprezentând momentul în care aceasta se naște.

Față de toate aceste aspecte, instanța de apel a constatat că ADS s-a obligat să predea o suprafață de 929,66 ha, precum și că nu a predat efectiv 257,85 ha, iar acest aspect echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligației asumate.

Instanța de prim control judiciar a argumentat că, în mod gresit, s-a considerat de către tribunal faptul ca ocuparea terenului de culturi înființate de un terț nu poate echivala cu neindeplinirea obligatiei de predare din contractul de arendă.

Astfel, faptul că apelanta a semnat procesul-verbal de predare a terenului, fara obiecțiuni, nu poate surclasa obligatia contractuală a ADS de a preda intreaga suprafata contractata către apelantă, a mai reținut instanța de apel.

Instanța de prim control judiciar, a statuat că, așa cum arată apelanta, obligația ADS de a preda întreaga suprafață ce a făcut obiectul contractului si pentru care s-a achitat, in avans, arenda, s-a născut la momentul semnării contractului de arendă, nu la momentul semnării procesului-verbal, iar procesul-verbal reflectă modalitatea executării în concret a obligației de predare.

Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut că, în mod intemeiat, sustine apelanta că procesul-verbal consemnează modul în care ADS și-a executat obligația, iar apelanta nu a formulat obiecțiuni, deoarece procesul-verbal consemnează o situație de fapt reală, respectiv imposibilitatea predării întregii suprafețe si ocuparea unei parti din teren, in mod abuziv, de catre un terț.

S-a mai reținut că ocuparea terenului a avut loc anterior încheierii contractului de arendă, situație în care sunt incidente prevederile art. 1793 teza finală C. civ. (excepția), raportate la art. 1794 alin. (2). Potrivit acestora, arendatorul răspunde pentru tulburarea de fapt cauzată de un terț dacă această tulburare a început înaintea predării bunului, fiind obligat să acopere întreg prejudiciul, așa cum prevede art. 1794 alin. (3) C. civ.

În ceea ce privește restrângerea dreptului de exploatare cu suprafețele ocupate de culturi înființate de deținători legali, situatie justificata de prima instanta in ce priveste solutia primului capat de cerere, instanța de apel a retinut ca, dimpotrivă, B. ocupa abuziv suprafetele in discutie, aspect care reiese atat din procesul-verbal menționat, cat si din situatia de fapt referitoare la ocuparea abuzivă a celor doua terenuri, iar, prin urmare, nu se regăsește ipoteza reținută de art. 6.2 lit. r) din contract.

Referitor la prejudiciul pretins de reclamanta, aceasta a explicat că se compune din pierderea efectiv suferită, în valoare de 410.513 RON, reprezentând arenda achitată în avans pentru suprafața nepredată de 257,85 ha, ce rezultă din înscrisuri; câștigul nerealizat, în valoare de 392.864 RON, reprezentând profitul de pe urma unei recolte de porumb realizată pe suprafața de 257,85 ha. Această valoare a fost stabilită prin expertiza agricolă administrată în fața primei instanțe și rezultă din tabelul din Răspunsul la obiecțiuni depus la termenul din 23.11.2016, prin notele finale apelanta diminuându-și pretențiile la această valoare stabilită de expert.

În ceea ce privește condiția vinovăției ADS, instanța de apel a reținut prevederile art. 1548 C. civ.

Instanța de apel a mai reținut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea 268/2001, ADS se ocupă tocmai cu "administrarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public și privat al statului", iar, în ceea ce privește suprafața de 102,23 ha, Înalta Curte, prin decizia nr. 3534/20.09.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, a constatat că aceasta este ocupată fără titlu de către B.. S-a reținut că litigiul s-a desfășurat între ADS și B., iar ADS cunoștea conduita B. cu mult înainte să "predea" această suprafață apelantei. Deși nu avea titlu, B. nu a restituit terenul, neexistând niciun proces-verbal de repredare.

În ceea ce privește suprafața de 155,62 ha, ca urmare a transmiterii de către D. a dreptului de exploatare, ADS a reziliat contractul de concesiune x/2003, așa cum rezultă din sentința arbitrală nr. 81/1 iulie 2014. Instanța de apel reținând că ADS cunoștea situația faptică a acestui teren, nepreluând acest teren nici scriptic, nici faptic.

Privitor la condiția legăturii de cauzalitate, instanța de apel a argumentat că prejudiciul este consecința nepredării de către ADS a suprafeței promise și aceasta rezultă din faptul neexecutării și din vinovăția pârâtei, iar faptul că terenurile erau ocupate abuziv de către ceilalți pârâți nu înlătură răspunderea ADS.

În ce privește motivul de apel prin care se critică soluția tribunalului referitoare la inadmisibilitatea acțiunii oblice, instanța de apel a retinut, în considerarea art. 1560 C. civ., ca in mod corect, această excepție a fost admisa.

Astfel, cu justețe a reținut prima instantă, în încheierea apelata ca trebuie să existe un refuz sau o neglijenta de exercitare a drepturilor si actiunilor debitorului, in prejudiciul creditorului. Prin urmare, printr-o astfel de omisiune, debitorul trebuie sa-si creeze sau sa isi agraveze o stare de insolvabilitate. Or, in cauza de fata nu s-a invocat si nici dovedit acest aspect, chestiunile privind eventualele impedimente la executare au caracter pur ipotetic și nu pot fi luate in considerare pentru a susține condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni oblice, a argumentat instanța de apel.

În ce priveste motivul de apel privind respingerea cererii impotriva paratilor B. și C., D., formulată in temeiul raspunderii delictuale, instanța de apel a reținut că tribunalul, in mod corect, a solutionat si acest capăt de cerere.

Referitor la parata B., s-a reținut că, potrivit încheierii din 5 februarie 2016 pronunțate de Tribunalul Ialomița în cadrul dosarului x/2016, față de B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței, sens în care cererea în contradictoriu cu această pârâtă este suspendată de drept.

În referire la paratul C., care ar deține în patrimoniu părți sociale la B. S.R.L., instanța de apel a argumentat că aceasta susținere nu are nici o relevanță față de răspunderea invocată în cererea de chemare în judecată, întrucât fapta ilicită constă in ocuparea fără drept a suprafeței de teren de către parata B., iar paratii persoane fizice sunt subiecte de drept distincte de societatea B. și nu pot răspunde în locul sau pentru aceasta din urmă.

De asemenea, a reținut instanța de apel, nici în privința lui D. nu există o justificare de chemare în judecată, față de susținerea apelantei că B. S.R.L. ar folosi terenul sus-menționat. Dacă ADS nu își execută o obligație contractuală față de A. S.R.L., contract în care intimatii nu sunt parte, nu poate fi angajată răspunderea delictuală a unor terți față de A. S.R.L.

Cât despre pârâtul C., administrator al societății B., instanța de apel a reținut că tribunalul a invocat in mod temeinic si legal dispozițiile art. 35 din Decretul 31/1954. În ceea ce privește condițiile răspunderii delictuale a administratorului pentru terțul păgubit prin fapta ilicită imputabilă societății, rezultă că aceasta nu intervine exclusiv ca urmare a deținerii funcției de conducere, ci trebuie ca reclamantul să dovedească faptul că însuși acesta a săvârșit-o, a motivat instanța de apel.

Împrejurarea că ADS și-a asumat față de apelantă obligația de predare a unor suprafețe de teren, obligație pe care ADS nu și-a executat-o, nu poate conduce la obligații de natură delictuală în sarcina unor persoane fizice. Totodată, dacă ADS nu își execută o obligație contractuală față de A. S.R.L., contract în care ceilalți intimati nu sunt parte, nu poate conduce la răspunderea delictuală a unor terți față de A. S.R.L. a argumentat instanța de apel.

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică formulată în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că, deși în cuprinsul contractului de arendă nu se regăsește niciun articol care să statueze obligarea vreunei părți la plata de daune, reclamantul chiar în primul petit al cererii sale de chemare în judecată a solicitat obligarea sa la plata sumei de 1.347.778 RON cu titlu de daune în temeiul răspunderii civile contractuale.

Recurenta a susținut că nu poate fi trasă la răspundere în temeiul răspunderii contractuale, întrucât, în principal, nu a fost încălcată nicio dispoziție din cadrul contractului de arendă și, mai mult, nu există în cuprinsul acestuia vreun articol care să statueze obligarea la plata de daune de către una dintre părți, iar în al doilea rând condițiile de fond ale răspunderii contractuale nu sunt împlinite.

A doua critică se referă la faptul că instanța de apel a nesocotit prevederile Cap. VII, art. 7.1 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, care prevăd imperativ faptul că în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor de către una din părți, în termenele stabilite în contract, contractul se consideră reziliat de drept, fără intervenția instanței și fără nicio altă formalitate prealabilă, rezilierea de drept a contractului urmând a fi adusă la cunoștință arendașului printr-o notificare.

S-a arătat că art. 7.1 Cap. VII nu a produs efecte și contractul de arendă nr. x/07.04.2015 nu a încetat ca fiind reziliat de plin drept în virtutea neîndeplinirii culpabile a obligațiilor de către una din părți. Motivul încetării contractului a fost acela, că recurenta, în virtutea prerogativelor cu care este învestită, a scos la concesionare suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului de arendă nr. x/07.04.2015 alături de alte suprafețe de teren, fiind ulterior încheiat un nou contract de concesiune cu un alt partener contractual.

A susținut recurenta că nelămurirea de către instanța de apel a efectelor încetării contractului de arendă la data de 07.08.2018, dată la care a avut loc adjudecarea concesiunii, este un alt motiv de nelegalitate.

Mai mult decât atât, recurenta a solicitat a se obserca că nu poate fi vorba decât de o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, mascată sub profilul juridic al unei acțiuni în daune pentru răspundere contractuală, care nu există și nu poate fi probată.

În cadrul celei de-a treia critici recurenta a precizat că în cuprinsul deciziei atacate instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că ADS nu și-a îndeplinit obligația de a preda suprafața totală pe care a arendat-o intimatei S.C. A. S.R.L.

S-a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că ocuparea terenului de culturi înființate de un terț nu poate echivala cu neîndeplinirea obligației de predare din contractul de arendă, nesocotind dispozițiile art. art. 1270 alin. (1) C. civ. și cele ale art. 6.2 lit. r) din contractual de arendă nr. 22/07.04.2015.

De asemenea, recurenta a arătat faptul că apelanta a semnat procesul-verbal de predare a terenului, fără obiecțiuni, fiind o evidentă recunoaștere a obligațiilor ce îi reveneau în virtutea calității de arendaș raportat la articolul menționat, aspect ce nu atrage culpa ADS pentru nepredarea terenului, cu atât mai mult cu cât nu a activat clauza 7.1 de reziliere a contractului.

În consecință, recurenta a susținut că nu se află în situația unei executări necorespunzătoare a contractului, ci dimpotrivă l-a respectat întocmai.

Recurenta a redat o serie de detalii cu privire la profitul net realizat de intimata-reclamantă pentru a evidenția disproporția care există, în opinia sa, între daunele solicitate inițial prin acțiune și profitul realizat efectiv.

S-a arătat că intimata-reclamantă, a învestit instanța, în privința primului capăt de cerere, în contradictoriu exclusiv cu Agenția Domeniilor Statului, cu o acțiune în răspundere contractuală, apreciind că fapta ilicită a arendatorului constă în executarea necorespunzătoare a obligației de predare a terenului cu destinație agricolă, astfel cum aceasta este consacrată de art. 2.2 din contract. A susținut că o parte semnificativă, așa cum deja s-a arătat mai sus, din terenul agricol a fost indisponibilă arendașului, acesta aflându-se în imposibilitatea exploatării normale a terenului, deși a achitat în avans arenda pe un an de zile.

A apreciat recurenta că nu poate fi invocată o nepredare a terenului, pură și simplă, rezultată din refuzul pârâtei de a acționa, nepredarea susținută de intimata A. referindu-se la ocuparea terenului cu alte culturi înființate de un terț, în speță B. S.R.L. A considerat recurenta că, raportat la dispozițiile contractului de arendă și la actele întocmite de părți, ocuparea terenului de culturi înființate de către un terț nu poate echivala cu neîndeplinirea obligației de predare a terenului.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului în raport de art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției și a reiterat criticile formulate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, pentru considerentele reținute în cuprinsul acelei încheieri și a admis în principiu recursul.

Recurenta-pârâtă își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-pârâte prin care se susține că reclamanta a solicitat obligarea sa la plata daunelor în temeiul răspunderii civile contractuale, deși, în cuprinsul contractului de arendă nu se regăsește niciun articol care să statueze obligarea vreunei părți la plata de daune, precum și că nu a fost încălcată nicio dispoziție din cadrul contractului de arendă, iar condițiile de fond ale răspunderii contractuale nu sunt împlinite, sunt nefondate.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, potrivit art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligații născuta dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestației datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligația a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligație concretă, stabilită prin contractul dintre părți.

În speță, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar că au fost îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei.

Astfel, în mod judicios a reținut instanța de apel că pârâta ADS nu și-a îndeplinit obligația ce izvorăște din clauza 2.2 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, de a preda suprafața totală (929,66 ha teren) pe care a arendat-o reclamantei, iar prin nepredarea suprafeței de 257,85 ha din totalul de 929,66 ha, care a facut obiectul contractului, pârâta a executat necorespunzător, din punct de vedere cantitativ, obligația cuprinsă în clauza 2.2, ceea ce echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligatiei de predare.

Prin urmare, față de neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul de arendă încheiat între părți, condiția faptei ilicite a pârâtei, ceruta pentru atragerea răspunderii civile contractuale, este îndeplinită.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, astfel că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neeexecutarea acestuia.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ., "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui", precum și faptul că părțile nu au stipulat în contract cauze de natură să excludă răspunderea.

Așa cum am mai arătat, răspunderea civilă contractuală constă în obligația debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor născute valabil din contract.

În condițiile în care pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale ce își au izvorul în clauza 2.2 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, prin nepredarea suprafeței de 257,85 ha din totalul de 929,66 ha, care a facut obiectul contractului, aceasta este răspunzătoare de prejudiciile create celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, conform legii, așa cum prevăd dispozițiile art. 1350 alin. (2) C. civ.

În mod corect a reținut instanța de apel îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, pârâta ADS având obligații concrete, stabilite prin contractul de arendă, pe care nu le-a executat în totalitate și în raport de care nu a demonstrat intervenția unei cauze exoneratoare de răspundere contractuală. Față de dispozițiile art. 1548 C. civ. și conditia culpei este îndeplinită, simplul fapt al neexecutarii obligațiilor asumate de pârâtă fiind suficient pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

În ceea ce privește condiția legaturii de cauzalitate, instanța de apel a reținut, în mod corect, că prejudiciul este consecința nepredării de către ADS a suprafeței promise și aceasta rezultă din faptul neexecutării și din vinovăția pârâtei, iar faptul că terenurile erau ocupate abuziv de către ceilalți pârâți nu înlătură răspunderea ADS.

Criticile recurentei în sensul că instanța de apel a nesocotit prevederile Cap. VII, art. 7.1 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, că nu a lămurit efectele încetării contractului de arendă la data de 07.08.2018, precum și că nu poate fi vorba decât de o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, sunt nefondate.

Și aceasta, întrucât, despăgubirile se referă la anul agricol 2015/2016, când contractul era în vigoare și reclamanta nu a putut exploata în mod normal terenul arendat, iar plata despăgubirilor nu este condiționată de rezilierea contractului de arendă, față de dispozițiile art. 1549, art. 1516 și art. 1530 C. civ., fiind, în același timp, fără relevanță în speță, susținerea recurentei privind nelămurirea efectelor încetării contractului de arendă la data de 7.08.2018 și referirea la instituția îmbogățirii fără justă cauză, având în vedere obiectul și temeiul cererii de chemare în judecată.

Criticile recurentei în sensul reținerii greșite de către instanța de apel a faptului că aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a preda suprafața totală pe care a arendat-o reclamantei și că au fost nesocotite dispozițiile art. art. 1270 alin. (1) C. civ. și cele ale art. 6.2 lit. r) din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, nu pot fi primite, în condițiile în care toată argumentația recurentei în sprijinul acestor critici se subsumează unor aspecte de temeinicie.

Astfel, recurenta raportându-se la semnarea procesului-verbal de predare a terenului de către reclamantă, fără obiecțiuni, a susținut că nu se află în situația unei executări necorespunzătoare a contractului, precum și că există o disproporție între daunele solicitate inițial prin acțiune și profitul realizat efectiv de reclamantă, că nu poate fi invocată o nepredare a terenului, pură și simplă, rezultată din refuzul pârâtei de a acționa, că, raportat la dispozițiile contractului de arendă și la actele întocmite de părți, ocuparea terenului de culturi înființate de către un terț nu poate echivala cu neîndeplinirea obligației de predare a terenului.

Or, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, privitoare la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanță, tinzându-se, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nesocotirea dispozițiilor art. 1270 C. civ. este invocată de recurentă prin raportare la aprecierea dată de instanța de apel asupra probatoriului privind neexecutarea corespunzătoare de către recurentă a obligației de predare a suprafaței totale pe care a arendat-o reclamantei, argument ce nu se poate converti într-o critică de nelegalitate.

Susținerile recurentei nu constituie critici care privesc greșita aplicare a normelor de drept substanțial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere a instanței de apel asupra probelor, aspecte care țin de temeinicia hotărârii și nu de legalitatea acesteia, neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate, instanța de apel fiind suverană în aprecierea probelor.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a reținut în mod corect îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată astfel la plata despăgubirilor către reclamantă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 2561 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.