ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1081/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de față, reține și constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 26 iulie 2016, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îl oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.735.772,30 RON cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societății prin exercitarea defectuoasă și/sau prin neexercitarea atribuțiilor aferente funcției de administrator, la plata dobânzii legale calculată pe perioada cuprinsă între data introducerii cererii de chemare în judecată și data plății efective a despăgubirilor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 144

1

alin. (1) și (4) și art. 155 din Legea nr. 31/1990, dispozițiile art. 209 alin. (3) C. civ., art. 28 și art. 30 din actul constitutiv al societății, dispozițiile Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 10/1995.

La 19 mai 2017, pârâtul a formulat cerere reconvențională și a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților C., în nume propriu și în calitate de administrator al S.C. A. S.A., D. și E..

Prin cererea reconvențională, pârâtul a solicitat obligarea S.C. A. S.A. și a pârâților introduși în cauză, în baza art. 253 alin. (4) C. civ., în solidar, la plata daunelor morale cuantificate la egalul sumelor pretinse de către reclamantă de la pârât, pentru încălcarea art. 72 alin. (1) și (2) C. civ., referitoare la dreptul la demnitate și onoare.

În subsidiar, conform art. 1.446 C. civ. a solicitat ca pârâta 1 să fie obligată la 60 %, pârâtul 2 la 10 %, pârâta 3 la 20 %, iar pârâta 4 la 10% din totalul sumei pe care instanța i-o va acorda.

În drept, a invocat dispozițiile art. 72, art. 1.373 și art. 1.357 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1061/PI din 12 decembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională. A compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta și pârâtul B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 643/A din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a Civilă a respins apelurile.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta și în dispozitivul deciziei civile nr. 643/A din 19 septembrie 2019, prin inserarea "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Curtea de Apel Timișoara" în loc de mențiunea "Definitivă", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei decizii, reclamanta și pârâtul B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei curții de apel spre o nouă judecată.

Recursul reclamantei

Recurenta S.C. A. S.A. a susținut că decizia instanței de apel este nemotivată în ceea ce privește apelul propriu și că motivarea hotărârii constă într-o compilație între susținerile intimatului și argumentele sentinței apelate.

S-a arătat că instanța de apel nu a făcut o analiză proprie a motivelor de apel, ci doar s-a rezumat la o preluare ad litteram a apărărilor fostului administrator cu privire la pretinsa examinare de către prima instanță a tuturor cauzelor de antrenare a răspunderii pârâtului și presupusul caracter licit și neprejudiciabil al faptelor comise în timpul mandatului avut la S.C. A. S.A., precum și la o reproducere întocmai a considerentelor sentinței cu privire la modalitatea de interpretare a art. 144

1

și a art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, prin raportare la circumstanțele cauzei.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că exigența unei motivări corespunzătoare din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. impunea instanței de apel să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept care au condus, în opinia sa, nu a intimatului la respingerea apelului reclamantei.

În continuare, a invocat jurisprudența C.E.D.O. și a instanței supreme, susținând că a fost încălcat principiul egalității de arme, dreptul de acces efectiv la justiție și dreptul la un proces echitabil, având în vedere lipsa totală a motivării deciziei.

Astfel, a susținut, instanța de apel a pronunțat o decizie ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a nesocotit, totodată, norma procedurală prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ipoteză ce se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că instanța de apel nu a răspuns criticilor ce vizau omisiunea tribunalului de a examina majoritatea acțiunilor imputate fostului administrator și nici nu a motivat aprecierile sale sub aspectul nedovedirii prejudiciului.

Or, în opinia recurentei, instanța trebuia să analizeze, prin raportare la criteriul bunului administrator și la fiecare dintre faptele imputate, dacă pârâtul și-a executat sau nu obligațiile aferente funcției deținute, în special obligația de diligență prevăzută de art. 144

1

din Legea nr. 31/1990.

Recurenta-reclamantă a mai relevat faptul că instanța de apel trebuia să procedeze la o nouă judecată a fondului, în condițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal, însă s-a rezumat să preia, fără referire la motivele de apel și la probele de la dosar, aserțiunea generală a primei instanțe în sensul că dovada prejudiciului nu ar fi fost făcută.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel referitoare la încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 22 alin. (6) teza I și ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și la incidența art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în contextul în care lipsește motivarea cu privire la pretențiile ce vizau repararea prejudiciilor aflate într-o legătură de cauzalitate directă cu faptele ilicite neanalizate, situație asimilată necercetării fondului în fazele procesuale anterioare, recurenta solicită casarea în parte atât a deciziei recurate, cât și a sentinței tribunalului, iar în baza art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea cauzei pentru soluționarea cererii principale primei instanțe.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 144

1

din Legea nr. 31/1990, ale art. 555, art. 1.168 și art. 2.148 C. civ., ale art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 50/1991, ale art. 73 lit. d), art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, precum și a celor ale art. 1.518 alin. (2), art. 1.325 și art. 1.204 C. civ.

Recursul pârâtului

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a dezvoltat următoarele critici:

A susținut că în mod greșit a fost respinsă cererea reconvențională, reținându-se că susținerile exprimate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu sunt de natură a aduce prejudicii imaginii și demnității pârâtului, demersul reclamantei reprezentând doar exercitarea dreptului de a formula o cerere în justiție, iar afirmațiile cuprinse în rapoartele de expertiză reprezintă păreri și opinii cu caracter tehnic.

Pornind de la această motivare, recurentul a apreciat că se poate conchide că instanțele au aplicat greșit normele legale incidente, deoarece motivele care au stat la baza cererii reconvenționale vizau denaturarea stării de fapt prin pretinderea unor fapte nereale sau inexistente ca fiind reale, lezarea demnității și a onoarei personale prin modalitatea concretă prin care pârâții au înțeles să îi pună la îndoială buna-credință în actele de administrare ale societății, să îi știrbească renumele și să îi aducă acuzații complet neîntemeiate.

Recurentul-pârât a redat conținutul art. 252 C. civ. și a susținut că, prin întregul comportament al pârâților și prin metodele utilizate în susținerea acțiunii, i-au fost lezate interesele personale, personalitatea, onoarea și demnitatea, integritatea fizică și mai ales pe cea psihică.

În continuare, a prezentat aspecte referitoare la activitatea noului administrator al societății desemnat, C., după intrarea sa în incapacitate de muncă din motive medicale.

Astfel, a arătat că prin decizia A.G.A. din 18 ianuarie 2016 s-a dispus efectuarea demersurilor privind identificarea unor prejudicii aduse societății din culpa fostului administrator, iar pârâtul C. a procedat la imputarea unor prejudicii inexistente, atribuindu-i cheltuieli pentru acte de administrare necesare și utile.

Mai mult, acesta i-a indus în eroare pe acționarii societății privind activitatea derulată de către recurent în timpul mandatului său, lăsând să se înțeleagă că aceasta ar fi fost prejudiciabilă pentru societate, astfel că a permis introducerea acțiunii în instanță, deși putea și trebuia să observe că probele conțin inexactități, acuzații neîntemeiate și o stare de fapt trunchiată și denigratoare.

Toate aceste aspecte, dublate de momentul depunerii acțiunii, imediat după ce recurentul și-a solicitat în instanță drepturile cuvenite, ce fac obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Timișoara, în care a fost suspendată judecata până la soluționarea prezentului litigiu, întăresc, în opinia recurentului-pârât, concluzia scopului imoral al acțiunii reclamantei, respectiv acela de a îl împiedica să își valorifice drepturile rezultate din remunerarea muncii prestate la societate și pe cele decurgând din drepturile intelectuale de autor, rezultând din utilizarea brevetelor de invenție care-i aparțin de către societățile din grupul din care face parte și S.C. A. S.A.

A mai susținut că izvorul atragerii răspunderii personale pare a fi raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de către pârâta D., care conține afirmații lipsite de profesionalism și aprecieri de încadrare juridică a recurentului, depășind formularea unei opinii corecte și fundamentate, iar reprezentanții reclamantei le reiau și le exprimă ca atare atât în cercul de cunoscuți ai recurentului, cât și în motivarea acțiunii.

Recurentul a mai relevat faptul că există serioase dubii și cu privire la realitatea ținerii și adoptării ședinței A.G.A. din luna ianuarie 2016.

Intimații S.C. A. S.A., C., D. și E. au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au invocat următoarele:

a) Excepția nulității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 185 C. proc. civ., motivată de nerespectarea termenului de recurs de 30 de zile reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., deoarece din documentele vizualizate pe baza parolei de acces la dosarul electronic al instanței de apel reiese că decizia recurată i-ar fi fost comunicată recurentului la 31 octombrie 2019, iar memoriul de recurs a fost depus la 9 decembrie 2019, deci ulterior împlinirii termenului legal de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

Prin urmare, solicită constatarea tardivității recursului și admiterea excepției nulității, în baza art. 185 alin. (1), coroborat cu art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

b) Excepția nulității recursului, având în vedere că recurentul a preluat ad litteram motivele de apel, fiind incidente prevederile art. 489 alin. (1), corelat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

c) Excepția nulității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimații susținând că lipsesc motivele de nelegalitate care să poată fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de ari. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în condițiile în care argumentele recurentului vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

d) Pe fondul recursului, au solicitat respingerea căii de atac, deoarece instanța de apel în mod corect a constatat inexistența vreunei fapte ilicite care să fi fost săvârșită de pârâții introduși în cauză prin cererea reconvențională, precum și lipsa vreunei atingeri care să fi fost adusă drepturilor nepatrimoniale ale fostului administrator prin întocmirea celor două rapoarte de expertiză și prin promovarea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât B. a formulat întâmpinare Ia recursul reclamantei, solicitând respingerea căii extraordinare de atac, deoarece nu poate fi reținută incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta S.C. A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului B., solicitând înlăturarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, care a fost comunicat părților litigante. Doar recurentul-pârât a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

Prin decizia nr. 591 din 10 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca tardiv recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin aceeași decizie a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei pronunțate în apel.

Urmare a disjungerii s-a format dosarul nr. x/2021, în care la termenul din 10 martie 2021 recursul declarat de către recurenta-reclamantă a fost admis în principiu de către completul de filtru, acordându-se termen de judecată în ședință publică, în condiții de citare a părților.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, recursul declarat de către recurenta-reclamantă este apreciat ca nefondat și urmează să fie respins în considerarea argumentelor care succed:

Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține în esență că instanța de apel nu a prezentat argumentele proprii în fundamentarea soluției adoptate, astfel că decizia pronunțată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În alți termeni, plecând de la ideea lipsei unei motivări care să răspundă cerințelor legale și care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil, recurenta-reclamantă invocă nesocotirea normei de procedură instituită de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și prevăzută sub sancțiunea nulității.

În acest context, instanța supremă va grupa cele două critici și le va răspunde prin considerente comune, care au aptitudinea de a verifica raționamentul propus de autoarea căii de atac în întregul lui.

Criticile sunt nefondate.

Un prim aspect dedus judecății în cadrul acestei critici vizează faptul că decizia atacată reia considerentele din sentința pronunțată de tribunal sau afirmațiile părții adverse și nu se întemeiază pe argumente proprii.

Examinarea considerentelor decizorii ale deciziei recurate relevă, însă, faptul că instanța de apel, confirmând raționamentul și evaluarea dată de prima instanță probelor administrate în cauză, se raportează la aspectele reținute de tribunal, legat de care face propriile aprecieri întemeiate în fapt și în drept, subliniind, exempli gratia, că administratorul a fost îndreptățit să considere că a acționat în interesul societății, că deciziile sale au fost confirmate de către acționari și că, în acest context, câtă vreme aspectele se referă la toate acțiunile pretins prejudiciabile, apare ca nefondată susținerea reclamantei despre lipsa de analiză a fiecărei fapte imputate și despre lipsa de motivare a soluției de respingere a pretențiilor.

Tot exemplificativ, instanța supremă constată și că instanța de apel a reținut cu caracter de generalitate, fără a distinge între diferitele fapte imputate, lipsa dovezii prejudiciului, în cazul prejudiciului viitor fiind necesar a se proba că acesta se va produce cu certitudine și că este susceptibil de evaluare. Or, o atare motivare este în strânsă și strictă concordanță cu tipul de acțiune dedusă judecății de față, în cadrul căreia, pentru antrenarea răspunderii administratorului față de societate, elementul central care trebuie dovedit este prejudiciul, care determină existența și întinderea obligației de dezdăunare.

În concluzie, subliniind inter alia și considerentele în care instanța de apel a apreciat asupra obligațiilor legale care le incumbă administratorilor societăților comerciale, care circumstanțiază obligația de a acționa cu maximă diligență, prudență și ca un bun administrator, instanța supremă constată că nu poate reține ca întemeiată afirmația referitoare la lipsa argumentelor proprii ale instanței de control judiciar, decizia fiind, din această perspectivă, la adăpost de critică.

Mai mult, Înalta Curte reține și că împrejurarea că instanța de prim control judiciar a confirmat raționamentul expus de instanța de fond sau poziția exprimată de una dintre părți nu este de natură să vulnerabilizeze hotărârea pe care aceasta a pronunțat-o, în condițiile în care această confirmare are la bază argumentele instanței și probatoriul administrat.

Subsumat aceleiași critici a arătat recurenta-reclamantă că prin intermediul căii de atac a apelului a supus atenției instanței de prim control judiciar o serie de fapte generatoare de prejudicii, dar asupra acestora instanța nu s-a pronunțat, după cum nu a argumentat de ce a negat forța probantă a unei probe încuviințate, anume expertiza contabilă extrajudiciară confirmată de auditorul financiar și înregistrată în contabilitatea societății.

Înalta Curte constată că aspectele indicate de către recurenta-reclamantă ca nefiind analizate în apel sunt prezentate în cererea de chemare în judecată și că, și neevaluate individual, au fost apreciate din perspectiva percepției administratorului asupra consecințelor lor asupra patrimoniului societății, din perspectiva obligațiilor legale ale administratorului, dar și din cea a acționarilor societății, aceștia din urmă confirmând acțiunile întreprinse de pârât.

În plus, instanța supremă constată că eventuala omisiune de cercetare a tuturor faptelor imputate recurentului-pârât nu are, per se, aptitudinea de a contura concluzia nemotivării deciziei atacate, în condițiile în care s-a conchis asupra lipsei dovezii unui prejudiciu adus societății reclamante, prezent sau viitor, lipsa relevanței unei probe cum este expertiza extrajudiciară, chiar încuviințată ori valoarea atribuită altor elemente de probatoriu reprezentând un element de temeinicie a hotărârii, nu de legalitate, astfel că nu poate forma obiect al analizei în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-reclamantă raportează acest motiv de recurs în primul rând la încălcarea dispozițiilor art. 144

1

din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispozițiile art. 555, art. 1.168 și art. 2.148 C. civ., dar și ale art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 50/1991, invocând împrejurarea că lucrările de demolare întreprinse la construcțiile unui terț și deținute în baza unui contract nenumit au avut un caracter ilicit, nesocotit de instanța de apel.

Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât aspectele invocate nu constituie prin ele însele încălcări ale legii, ci elemente atașate situației de fapt, asupra cărora instanța de apel a făcut aprecieri din perspectiva efectelor asupra pretinsului prejudiciu asupra patrimoniului societății, fiind de domeniul evidenței că nu s-a dovedit că terțul păgubit prin demolare s-a îndreptat împotriva societății pentru recuperarea pagubei, așadar, și în prezența unor acțiuni ilicite, societatea reclamantă nu a avut a repara o pagubă produsă de administratorul ei.

Sub același aspect, se cuvine subliniat și faptul că recurenta-reclamantă a invocat raportul de inspecție fiscală din 24 aprilie 2019, depus la termenul din 20 mai 2019 o dată cu notele scrise, însă instanța supremă constată că nu a precizat și nici nu a dovedit dacă a contestat actul de inspecție și nici dacă a fost în mod definitiv obligată la plata de TVA și a și făcut această plată aferentă lucrărilor pretins ilicite, pentru a se putea îndrepta pentru repararea pagubei împotriva fostului administrator. În plus, trebuie remarcat și faptul că nemulțumirea părții este legată de lipsa de evaluare a unui element de probă, deci de un element de temeinicie, nu de un caz de aplicare a legii, scăpând controlului de legalitate în recurs.

În cadrul aceluiași motiv de recurs s-a susținut că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 73 lit. d) și ale art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, ca și dispozițiile art. 1.518 alin. (2), art. 1.325 și ale art. 1.204 C. civ.. În concret, recurenta-reclamantă a criticat raționamentul la capătul căruia instanța de apel a apreciat că prelungirea mandatului de administrator al recurentului-pârât prin hotărâre A.G.A. valorează confirmare a acțiunilor acestuia.

Numai că acest aspect nu poate forma obiect al controlului în calea de atac a recursului, întrucât ține de aprecierea probatoriului și a situației de fapt, textele legale pretins încălcate neinstituind în sarcina instanței interdicția de a conchide în sensul în care a făcut-o în cauză și neinstituind nici obligația instanței de a trage o anumită concluzie în situații similare, instanța de apel făcând aplicarea unei prezumții de ratificare a mandatului plecând de la particularitățile speței, fără ca acest lucru să poată fi cenzurat în recurs.

În consecință, apreciind că în cauză nu pot fi reținute motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 643/A/19.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.