ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1240/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 17 octombrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 461.559,6 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a faptelor săvârșite de către pârâți, fapte care se circumscriu sferei actelor de concurență neloială, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 3, art. 4 alin. (1) lit. g), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, art. 1.357 C. civ., art. 95 alin. (1), art. 192 și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 326 din 29 martie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2013, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în faliment, prin administrator special D. și lichidator judiciar - consorțiul C.I.I. E. și F.., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C. și a obligat-o pe reclamanta S.C. A. S.A. la plata către pârâtul C. a sumei de 3.000 RON, iar către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 19.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidatori judiciari F.. și C.I.I. E., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 129/A din 3 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., fiind obligată apelanta-reclamantă să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1.385 C. civ., stabilind eronat că "eventualul prejudiciu, care ar putea face obiect al reparației în cadrul răspunderii civile delictuale bazate pe acte de concurență neloială în prezentul litigiu, nu se poate identifica cu valoarea integrală a contractului nr. x din 12 octombrie 2010, ci eventual cu valoarea profitului care ar fi fost generat de acest contract. În această privință, reclamanta a indicat un profit nerealizat prin neîncheierea contractului de 11.869 euro, învederând că l-a determinat printr-o estimare aproximativă, raportându-se la nivelul profitului realizat în anul 2010, de 2.406.085 RON, luând în considerare o marjă medie a profitului de 10,99% per contract".

Sub acest aspect, recurenta arată că instanța de apel în mod eronat a limitat prejudiciul ce i-a fost produs la profitul realizat și nu la valoarea integrală a contractului, în condițiile în care nu a analizat situația financiară și consecințele din punct de vedere fiscal în eventualitatea în care ar fi încasat acea sumă, deducere T.V.A. și alte beneficii.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 1 și art. 11 din Legea nr. 11/1991 atunci când a stabilit "pe de altă parte, deși art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991, în forma ei în vigoare la data încheierii contractului, se referă doar la deturnarea clientelei unui comerciant, Curtea apreciază că, pentru a constitui un act de concurență neloială, fapta de deturnare a clientelei trebuia să fie săvârșită cu rea-credință și contrar uzanțelor cinstite între comercianți (cerințe impuse de art. 1 și art. 11 din lege)".

Prin urmare, a arătat recurenta-reclamantă, instanța de apel stabilește, în aplicarea dispozițiilor de drept material enunțate anterior, o condiție suplimentară pentru săvârșirea faptei de deturnare, și anume să fie săvârșită cu rea-credință, deși Legea nr. 11/1991 nu prevede o astfel de condiție.

În continuare, a susținut că, deși art. 2 din Legea nr. 11/1991 stabilește în mod clar faptul că "Constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii", instanța de apel, aplicând greșit acest articol, a stabilit că fapta de concurență neloială presupune utilizarea unor secrete comerciale, pe care recurenta nu le-ar fi indicat.

Sub acest aspect, arată că fapta de concurență neloială, așa cum este definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991 și de celelalte dispoziții legale, nu presupune utilizarea unor secrete comerciale, cum eronat a reținut instanta de apel.

A mai solicitat să se observe că pârâtul, în mod premeditat, a procedat la înființarea S.C. B. S.R.L., cu același profil de activitate cu al reclamantei, al cărei asociat este.. Această atitudine culpabilă este completată prin acțiunea însăși de deturnare a clientelei recurentei, întrucât, în calitatea sa avută în cadrul societății recurente, a venit în contact direct și nemijlocit cu clienții, implicit cu S.C. G. S.A., promovând o concurență vădit neloială recurentei.

De altfel, a mai arătat recurenta, este puțin probabil ca o societate nou înființată, precum cea a pârâtei, fără vreun portofoliu de clienți, să câștige un contract în detrimentul recurentei, o societate cu o vastă experiență în domeniu și cu un portofoliu impresionant de clienți. Astfel cum a fost dovedit și prin expertiza judiciară, pârâtul C. a coordonat lucrările contractate în baza contractului nr. x din 12 octombrie 2010 prin firma sa, fiind evident că acesta nu avea niciun interes să efectueze lucrările prin societatea la care era angajat, unde avea un salariu fix indiferent de munca prestată, în condițiile în care prin societatea sa încasa suma de aproximativ de 100.000 euro.

În final, a relevat că, la scurt timp după deturnarea clientelei recurentei, pârâtul și-a dat demisia din cadrul societății recurente și a continuat să lucreze cu clienții preluați printr-o concurență neloială, în condițiile în care negocia încheierea de noi contract în paralel,

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere că motivele dezvoltate de recurentă sunt de netemeinicie, prin acestea contestându-se interpretarea probatoriului administrat și modul în care a fost apreciat raportul de expertiză.

Pe fondul recursului, au susținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 1.385 C. civ., art. 1 și art. 11 din Legea nr. 11/1991, constatând în mod corect că nu a existat o concurență neloială din partea pârâților, în contextul în care S.C. G. S.A. are libertatea de a contracta astfel încât să își realizeze proiectele într-un mod optimizat.

Au subliniat că, de altfel, nu a existat vreo dovadă în sensul deturnării clientelei.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a calificat excepția inadmisibilității ca fiind excepția nulității recursului și a respins această excepție. A admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidatori judiciari F.. și C.I.I. E. împotriva deciziei civile nr. 129/A din 3 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a acordat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondată și urmează să fie respins, pentru următoarele considerente:

Instanța supremă reține că, deși recurenta-reclamantă și-a subscris criticile privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 11 din Legea nr. 11/1991 cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cele trei ipoteze reglementate de acest text legal nu se regăsesc în criticile formulate.

Astfel, pe de o parte recurenta nu a indicat, în concret, în ce modalitate au fost încălcate textele normative invocate, limitându-se să redea o parte a considerentelor instanței de apel, ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs este invocat pur formal.

Pe de altă parte, din modul de expunere a criticilor din cadrul aceluiași motiv rezultă că, în realitate, recurenta urmărește restabilirea situației de fapt cu privire la existența unei fapte anticoncurențiale săvârșite de intimata-pârâtă.

Mai mult, se constată că, prin criticile aduse deciziei din apel, recurenta a reluat integral situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, expusă în cererea de apel și care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare, astfel că nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că soluția criticată nu corespunde modului în care recurenta și-a prezentat acțiunea și nu concordă nici cu propriile convingeri ale acesteia, astfel cum rezultă din modalitatea în care sunt repuse în discuție probele administrate în dosar (expertiza, prezumții, înscrisuri) nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate care, din punct de vedere procedural, să se poată înscrie în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează exclusiv încălcarea normelor de drept material.

Prin argumentele dezvoltate, se solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a normelor de drept material invocate, deși dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare și impun verificarea doar a condițiilor de legalitate; pentru considerentele expuse, instanța supremă apreciază că aceste critici nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește criticile privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.385 C. proc. civ., relative la soluția instanței de apel prin care s-ar fi limitat prejudiciul produs recurentei, critici subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă apreciază că acestea sunt nefondate.

În mod contrar celor învederate de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut faptul că recurenta-reclamantă nu poate justifica o pagubă prin încheierea contractului între societatea-pârâtă și terțul beneficiar, astfel că nu există vreo rațiune pentru a i se conferi reclamantei posibilitatea de a trage foloase materiale ca urmare a încheierii contractului între societatea-pârâtă și terțul beneficiar, atâta vreme cât acțiunea civilă în concurență neloială rămâne o acțiune patrimonială, al cărei scop constă în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârșită, iar în absența pagubei nu se poate antrena răspunderea patrimonială.

Prin urmare, cum instanța de apel a reținut, în baza administrării unui probatoriu complex ce nu poate face obiectul cenzurii în această cale de atac extraordinară, că nu exisă prejudiciu, nu se poate reține, în speță, incidența dispozițiilor C. civ. ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, ca urmare nu se verifică încălcarea dispozițiilor art. 1.385 C. civ., decizia recurată necăzând sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, se constată că în realitate recurenta-reclamantă urmărește o devoluare integrală a fondului, tinzând să obțină o nouă verificare a susținerilor ei în scopul stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare cu privire la existența și cuantumul prejudiciului reclamat, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În considerarea celor ce preced, reținând că parte din critici nu pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât sunt critici de netemeinicie, iar parte dintre ele nu atrag incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat.

Ca parte căzută în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimații-pârâți a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidatori judiciari F.. și C.I.I. E. împotriva deciziei civile nr. 129/A din 3 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimații-pârâți a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.