ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2455/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la 04.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C. S.R.L., a solicitat instanței să dispună:

În subsidiar, constatarea inopozabilității față de reclamantă a Contractului de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020, în temeiul art. 1562 și urm. C. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1235 și urm., art. 1562 și urm., art. 1550, art. 1349, art. 1356, art. 2409 din C. civ. și art. 304 din C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare depusă la 19.08.2020, reclamanta a arătat că obiectul cererii vizează doar suprafață de 111.6188 ha, din totalul de 373 de ha care face obiectul contractului de vânzare, respectiv terenurile aflate în proprietatea acesteia, care au făcut obiectul contractelor de arendă încheiate cu arendașul C. S.R.L., identificate în tabelul anexat cererii precizatoare.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică, întrucât starea de fapt de care se prevalează reclamanta nu este cea reală, dar și nelegală, raportat la temeiurile legale invocate de reclamantă.

Pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanței să dispună încetarea acțiunii împotriva sa, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Prin sentința civilă nr. 121 din 08 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON față de constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare - cumpărare și constatarea inopozabilității acestuia, precum și obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON.

A dispus încetarea acțiunii având ca obiect obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON și formarea unui nou dosar având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare - cumpărare x/10.01.2020 și constatarea inopozabilității acestuia față de reclamantă și obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 451.387,22 RON.

În urma disjungerii, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Tribunalului Timiș, la 14.03.2022, sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 259/PI din 10 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), prin lichidator judiciar C.I.I. D..

A luat act de faptul că pârâta B. S.R.L. va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și rejudecând, să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 285/A din 25 mai 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva sentinței civile nr. 259/PI/10.05.2022, pronunțate de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2022.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), prin lichidator judiciar C.I.I. D..

A declarat inopozabil față de reclamanta A. S.R.L. contractul de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020, încheiat între pârâte, în ceea ce privește recolta înființată pe terenurile proprietatea reclamantei.

A respins în rest acțiunea formulată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate, iar în rejudecare repingerea apelului formulat de intimata-reclamantă ca fiind netemeinic și nelegal.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că argumentele determinante avute în vedere de instanța de apel la stabilirea stării de fapt sunt nelegale în raport de dispozițiile ar. 327

1

coroborat cu art. 329

2

C. proc. civ.

Detaliind, a învederat că, deși dispozițiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ. instituie o "prezumție relativă" cu privire la data întocmirii actului (contractului) sub semnătură privată, prezumție care poate fi răsturnată prin proba contrarie, în cauză, nu a fost administrată o astfel de probă contrarie aptă să răstoarne prezumția relativă, astfel că raționamentul instanței de apel s-a fundamentat pe aprecieri care nu au legătură cu probatoriul administrat.

În acest sens, sub un prim aspect, cu privire la cele menționate în corespondența electronică din 16.01.2020 - prin care s-ar pretinde o recunoaștere a faptului că la acea dată B. nu era proprietara culturilor - a învederat că o astfel de recunoaștere, nici explicită dar nici implicită, nu există, instanța de apel luând în considerare afirmațiile intimatei fără a verifica susținerile și probele "contrare" ale societății, care dovedeau că nu exista o astfel de recunoaștere.

Astfel, a relatat că, atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, a susținut și probat faptul că, la 16.01.2020, avocatul acesteia era plecat din țară, fiind în concediu de odihnă (04-18.01.2020), astfel că răspunsul comunicat la e-mail nu reflectă starea de fapt reală, avocatul neavând cunoștință de faptul că, la 10.01.2020, B. a întocmit Contractul de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2020.

Pe cale de consecință, a susținut că faptul prezumat de instanța de apel nu există, starea de fapt reținută în considerentele deciziei recurate neputând constitui o "mărturisire extrajudiciară" care să intre sub incidența dispozițiile art. 350 alin. (1) C. proc. civ., pentru care judecătorul avea obligația să aplice regulile generale de probațiune, respectiv să stabilească în mod fiabil motivele pentru care conținutul e-mailului reprezenta indubitabil adevărul judiciar cunoscut de avocatul acesteia.

Sub un al doilea aspect, a învederat că instanța de apel a coroborat această stare de fapt cu încheierea de către aceasta cu societatea C. S.R.L., la 21.01.2020, a contractului de ipotecă asupra culturilor de pe același teren, contract înscris în AEGRM la 23.01.2020, fără a înțelege cum anume s-ar corobora cele două stări de fapt, doar prin "ipoteza fraudei cu privire la data contractului x/10.01.2020"; a arătat că, atât la momentul 10.01.2020 cât și ulterior, la 21.01.2020, atât B. cât și intimata nu își cunoșteau în mod real poziționarea terenurilor ci doar scriptic, B. apreciind ca o măsură de siguranță suplimentară contractul de ipotecă, care nu ar fi produs efecte decât dacă partea interesată (debitoarea sau intimata) ar fi demonstrat că acele culturi ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare erau pe alte terenuri decât cele din anexa la Contractul x/10.01.2020.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de control a făcut o interpretare greșită a normelor de drept material cu privire la prețul contractului x/10.01.2020.

Astfel, a susținut că nu a existat și nu s-a probat o intenție a părților de a înlătura garanțiile intimatei (contractele de ipotecă pe culturi) prin Contractul de vânzare - cumpărare x/10.01.2020, în condițiile în care intimata nu avea înscrise în AEGRM "Contracte de ipotecă mobiliară" ci "Contracte de arendă".

A precizat că părțile, intimata și C. S.R.L., au convenit ca pentru fiecare an, până la 15.03., să încheie anexa care ar fi fost contractul de ipotecă or, pentru anul agricol 2019-2020 nu s-au încheiat astfel de contracte, culturile în discuție nefiind cele pentru anul agricol 2018-2019, când au fost semnate contractele de arendă, ci culturile din anul 2019-2020.

În aceste condiții, a considerat că erau aplicabile dispozițiile art. 2387 coroborate cu cele ale art. 2388 din C. civ., respectiv cele ale art. 1246 alin. (1) C. civ., inexistența contractului de ipotecă mobiliară în forma cerută de lege fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Presupunând că în anul agricol 2018-2019 s-au constituit ipoteci, bunurile care au fost ipotecate fiind culese, fapt ce ducea la stingerea ipotecii, a arătat că următoarea ipotecă pentru bunurile din anul agricol 2019-2020 trebuia constituită pe aceste bunuri, în lipsa contractelor de ipotecă intimata neputând susține că a avut un drept de ipotecă pe culturile aferente anului agricol 2019-2020.

A subliniat faptul că, în ipoteza în care ar fi avut un astfel de drept, acesta s-a stins "de drept", în temeiul art. 2393 alin. (1)-(2) C. civ., respectiv s-a strămutat asupra "prețului" la data la care B. a cumpărat aceste culturi; pe cale de consecință, intimata nu avea un drept de ipotecă legală care putea fi eludat prin încheierea de către B. cu debitorul C. S.R.L. a contractului de vânzare - cumpărare x/10.01.2020.

Cu privire la "prețul" la care au fost achiziționate culturile agricole, autoarea recursului a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material prevăzute la art. 1660 alin. (1)-(2) C. civ., în special a celor care stabiliesc că "prețul trebuie să fie serios", constatarea instanței neavând niciun suport probatoriu în sensul că acesta ar fi sub prețul pieții, astfel încât acest motiv să contribuie la declararea ca inopozabil a contractului.

De asemenea, a apreciat nelegale argumentele prezentate de instanța de apel cu privire la "modalitatea plății prețului prin compensare" argumentând că nu poate constitui un motiv temeinic și legal care să susțină intenția de fraudă a părților și/sau inopozabilitatea contractului față de un terț, în condițiile în care, potrivit art. 1616 C. civ., compensarea reprezină o modalitate de stingere reciprocă a creanțelor, pe cale de consecință, o "modalitate de plată", iar în cazul datoriilor reciproce "oprează de plin drept".

Din punctul de vedere al recurentei, compensarea nu poate susține considerentele instanței cu privire la "mărirea artificială a insolvabilității" societății C. S.R.L., în condițiile în care aceasta, concomitent cu vânzarea culturilor, prin compensare, și-a diminuat pasivul, neexistând o legătură între aceasta operațiune legală și intrarea debitoarei în procedura insolvenței.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L. la 15, respectiv la 18 septembrie 2023, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a depune întâmpinare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) la 18 septembrie 2023, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a depune întâmpinare.

Prin rezoluția din 23 octombrie 2023 s-a fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la interpretarea, neaplicarea sau aplicarea greșită a legii, care să se încadreze în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și care pot fi invocate în recurs.

În cauză, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestora este pur formală, criticile de nelegalitate formulate neputând fi circumscrise motivelor de casare invocate, dar niciunui alt motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor legale privind prezumțiile judiciare este invocat formal. Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, astfel cum prevede art. 327 C. proc. civ., iar în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, aceste prezumții putând fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori, conform art. 329 din același cod.

Recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a uzat de o prezumție simplă cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. însă, în dezvoltarea motivului de recurs, nu a indicat cerința legală pretins încălcată, ci s-a raportat la situația de fapt din care, în opinia acesteia, nu rezulta greutatea și puterea de a naște probabilitate faptului pretins, or analiza îndeplinirii acestei condiții excedează controlului instanței de recurs, întrucât se referă la temeinicia raționamentului logico-judiciar.

Susținerea recurentei-pârâte în sensul că instanta de apel ar fi dat prezumției simple caracter de prezumție legală prin faptul că a arătat că nicio probă contrară acestei prezumții nu a fost administrată nu poate fi reținută. Astfel, prezumțiile sunt considerate mijloace de dovadă cu privire la existența unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte. În cazul prezumțiilor simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare, iar în cazul prezumțiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabilește și puterea doveditoare a prezumțiilor.

În cauză, instanța de apel a considerat ca fiind dovedite faptele conexe, și anume, faptul că prin corespondența electronică din 16.01.2020, pârâta B. S.R.L. i-a recunoscut reclamantei A. S.R.L. că dreptul de proprietate asupra culturilor nu îi aparține, ci aparține pârâtei C. S.R.L. (recunoașterea având valoarea unei mărturisiri extrajudiciare), respectiv că între cele două pârâte și asupra culturilor de pe aceleași terenuri, la 21.01.2020, s-a încheiat un contract de ipotecă ce a fost înscris în AEGRM la 23.01.2023, dobândind rang inferior contractului de ipotecă încheiat între reclamantă și pârâta C. S.R.L. și, pe baza aprecierii expuse în raționamentul său logico-judiciar, a considerat că apare lipsit de orice logică ca pârâta B. S.R.L. să fi primit în garanție o recoltă asupra căreia deținea deja dreptul de proprietate fiind, așadar, răsturnată prezumția privind data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. x perfectat între cele două pârâte, acest contract nefiind încheiat la data specificată în cuprinsul său, 10.01.2020, ci ulterior momentului încheierii contractului de ipotecă între aceleași părți, deci ulterior datei de 21.01.2020.

Se observă că recurenta-pârâtă, prin criticile circumscrise acesui motiv de casare, a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată cu referire la modul de stabilire a situației de fapt reținută în cauză.

Prin urmare, argumentul recurentei-pârâte în sensul că, proba contrarie aptă să răstoarne prezumția relativă nu a fost administrată în cauză, nu poate fi reținut întrucât acesta nu vizează încălcarea normelor de procedură, ci aprecierea probelor prin care s-a statuat că a fost răsturnată prezumția instituită de dispozițiile art. 277 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, principalul argument al recurentei îl reprezintă chiar nereținerea de către instanța de apel a unei alte stări de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, recurenta opinând că din coroborarea probelor administrate ar fi trebuit dedusă o altă stare de fapt decât cea reținută de către instanța de apel.

Se observă, așadar, că ceea ce urmărește recurenta-pârâtă este o reevaluare judiciară a probelor administrate în cauză din perspectiva apărărilor invocate în fața instanțelor devolutive, în special a celor ce fac dovada faptului că la 16.01.2020, data purtării corespondenței electronice, avocatul său nu se afla în România și nu avea cunoștință despre încheierea între cele două pârâte a contractului de vânzare - cumpărare a cărui inopozabilitate este în discuție, respectiv faptul că nu s-au produs probe contrare care să susțină faptul că avocatul avea cunoștință de încheierea contractului.

Cu alte cuvinte, criticile formulate reprezintă o reluare a argumentelor prezentate în fața instanțelor de fond, fie interpretări personale ale recurentei cu privire la anumite elemente de fapt sau probe administrate.

Or, de vreme ce recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului, Înalta Curte constată că această critică nu se circumscrie cazului de casare prev. de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. care are în vedere aspecte de nelegalitate procedurală, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În ce privește celelalte critici, subsumate motivului de casare prevăzute de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce presupune încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că deși s-au indicat normele de drept material pretins a fi fost nesocotite/încălcate de instanța de apel - art. 2387, art. 2388, art. 2393 alin. (1) - (2), art. 1246 alin. (1), art. 1660 alin. (1) - (2), art. 1616 din C. civ. - recurenta nu arată în ce anume constă pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor de drept material de către instanța de apel, în ce anume s-a materializat aceasta în cadrul hotărârii recurate și nici nu a arătat care era, în viziunea sa, modalitatea corectă în care instanța de control era ținută să aplice în mod corect prevederile de drept material invocate.

Analizând punctual fiecare apărare în parte se observă că argumentele invocate de către recurenta-pârâtă vizează:

- faptul că nu a existat și nu s-a probat o intenței a părților de a înlătura garanțiile intimatei-reclamante prin contractul de vânzare - cumpărare;

- lipsa argumentelor pentru care prețul din contractul de vânzare - cumpărare a fost calificat ca fiind neserios, astfel încât acest motiv să contribuie la declararea ca inopozabil a contractului încheiat între cele două pârâte;

- faptul că plata prețului prin compensare nu poate constitui un motiv temeinic și legal care să susțină intenția de fraudă a părților și/sau inopozabilitatea contractului, respectiv că operațiunea legală a compensării nu poate susține considerentele privind mărirea artificială a insolvabilității pârâtei C. S.R.L., în condițiile în care aceasta și-a diminuat pasivul prin compensare).

Toate aceste argumente nu susțin motivul de casare invocat, nefiind veritabile critici de legalitate aduse deciziei recurate, ci aspecte de fapt cărora recurenta le acordă alte valențe decât instanța de apel, împrejurări de fapt cu privire la care recurenta susține o altă versiune decât ceea ce a reținut în fapt instanța de apel din probatoriul administrat.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că susținerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conțin critici în sens propriu asupra hotărârii recurate, care să vizeze în mod special considerentele deciziei, așa cum, de altfel, este și firesc într-o cale de atac, cu atât mai mult în calea de atac a recursului în care instanța examinează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 285/A din 25 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 285/A din 25 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.