ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 666/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună:

1) în principal, conform art. 8.7 din Promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x/02.07.2020 de S.P.N. C. - C., rezoluțiunea convenției și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dublului sumei de 300.000 euro, achitată cu titlu de avans, precum și a sumei de 75.000 Euro, reprezentând investiții făcute la spațiu;

2) în subsidiar, în situația respingerii petitului 1), reducerea prețului contractului de la 1.300.000 euro la 1.128.371,83 euro și plata contravalorii lucrărilor efectuate pentru a suplini lipsa de suprafață, cuantificate la 75.000 euro, cu obligarea reclamantei la plata diferenței de preț în termen de 180 de zile de la data la care hotărârea rămâne definitivă;

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca vădit neîntemeiată. Totodată, aceasta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat:

1) în principal, să se constate că pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate, iar în condițiile în care reclamanta nu dorește încheierea contractului de vânzare-cumpărare în termenul de 180 zile stabilit potrivit prevederilor art. 5.2. din Promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/02.07.2020 de către BNP C. (Promisiunea), să se pronunțe rezoluțiunea Promisiunii, cu obligarea reclamantei pârâte la plata daunelor în cuantum de 300.000 euro, conform prevederilor art. 8.7, paragraful 1 din Promisiune;

2) în subsidiar, să se dispună încetarea Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/02.07.2020 de către BNP C. (Promisiunea), în baza prevederilor art. 1401 și art. 1407 C. civ., cu aplicarea prevederilor art. 8.7, paragraful ultim din Promisiune, cu restituirea avansului de preț achitat de A. S.R.L., redus cu sumele datorate pentru lipsa de folosință, ce urmează a se calcula la data rămânerii definitive a hotărârii, cu aplicarea prevederilor legale și contractuale invocate;

3) să se dispună stoparea lucrărilor efectuate de către reclamantă, de transformare a spațiului, urmând ca spațiul să fie adus în starea în care a fost predat, pe cheltuiala reclamantei, cu aplicarea prevederilor art. 1407 din C. civ.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 480/PI din 19 aprilie 2023, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă-reconvențional B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă-reconvențional A. S.R.L.; a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/02.07.2020 de S.P.N. C.; a respins, în rest, cererea reconvențională, ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 183.133,44 reprezentând onorariu de expert, onorariu de avocat acordat parțial, cheltuieli de deplasare și taxa judiciară de timbru; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 332/A din 27 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 480/PI din 19 aprilie 2023 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, având ca obiect rezoluțiune contract; apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 18.869,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La data de 9 septembrie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 332/A din 27 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul respingerii apelului formulat împotriva soluției de admitere în parte a cererii reconvenționale, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, în apel, conform art. 497 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost aplicate greșit și încălcate prevederile art. 8.3 și art. 8.6 din promisiunea de vânzare-cumpărare coroborate cu cele ale art. 1516 alin. (2) pct. 2, art. 1.517 și art. 1.270 din C. civ., cu referire la aplicarea greșită a legii părților din cadrul promisiunii privind obligațiile promitentului vânzător.

Recurenta-reclamantă consideră că admiterea petitului principal din cadrul cererii reconvenționale (prin care s-a solicitat rezoluțiunea promisiunii, ca urmare a culpei contractuale a reclamantei constând în presupusul refuz de încheiere a contractului final de vânzare-cumpărare) și respingerea apelului promovat, ca urmare a aceleiași constatări din partea instanței de apel, reprezintă o gravă eroare de interpretare a textului legal aplicabil, a contractului dintre părți și a situației faptice relevate de probele administrate.

Coroborând cele două texte menționate la punctele 20 - 21 din cererea de recurs - art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ. și art. 8.6 din promisiunea de vânzare-cumpărare -, avute în vedere și de instanța de apel în decizia recurată, coroborat cu textul de lege de la pct. 22 (art. 1.270 C. civ. care reglementează forța obligatorie a contractului), se observă condițiile în care se putea dispune rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv debitorul, aflându-se în întârziere, fără justificare, nu își execută obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în termenul de 180 de zile.

Acest aspect presupune, de la bun început, ca pârâta reclamantă reconvențională trebuia să își fi respectat și ea în integralitate obligațiile asumate, adică să se prezinte în fața notarului public, după intabularea imobilelor, cu toate documentele necesare semnării de către aceasta pentru vânzarea imobilului.

Acesta este aspectul esențial care a "scăpat" atât primei instanțe, cât și instanței de apel la momentul admiterii cererii reconvenționale, respectiv la momentul menținerii în apel a soluției primei instanțe de admitere în parte a cererii reconvenționale.

Astfel, s-a concluzionat că data de 11 mai 2021 era cea la care se îndeplineau cele 180 de zile de la data intabulării clădirii, data la care părțile trebuiau să semneze contractul de vânzare-cumpărare.

Cu toate acestea, în data de 11 mai 2021, ora 09:00, promitenta vânzătoare, prin mandatar, nu a putut prezenta un certificat fiscal fără datorii și, astfel, nu s-a putut încheia contractul de vânzare-cumpărare la data și ora notificată de reprezentantul promitentei vânzătoare. Acest aspect rezultă din certificatul fiscal obținut de către pârâtă, în aceeași zi, la ora 16:00.

La această dată, reprezentantul recurentei, pentru a întări decizia de achiziție a imobilului în condițiile contractuale, s-a prezentat și a dat în fața domnului notar C. declarația, autentificată sub nr. x/11.05.2021, prin care se arata de acord să achiziționeze imobilul, în condițiile prevăzute de promisiune.

În considerarea celor prezentate, se poate concluziona că motivul pentru care nu s-a semnat contractul de vânzare-cumpărare în data de 11 mai 2021 a fost acela al lipsei unui document ce trebuie prezentat de către promitenta vânzătoare potrivit prevederilor legale, respectiv certificatul fiscal pentru înstrăinare fără datorii. Faptul că acesta a fost emis în aceeași zi, ora 16:00, s-a datorat plătii realizate de către pârâta reclamantă reconvențională.

Având în vedere că nu s-a putut semna contractul în data de 11 mai 2021, promitenta vânzătoare a notificat recurenta și a invitat-o la domnul notar D., pentru semnarea contractului autentic de vânzare-cumpărare în data de 27 mai 2021.

Reprezentanții societății recurente s-au prezentat și în fața acestui notar public, cu intenția de a achiziționa imobilul, însă s-a constatat faptul că mandatarul promitentei vânzătoare nu a putut prezenta o procură specială de reprezentare a acesteia.

Astfel, nici la această dată, în fața domnului notar D., nu s-a putut semna contractul de vânzare-cumpărare strict raportat la neîndeplinirea condițiilor legale din partea vânzătoarei pentru a putea fi încheiat contractul.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că părțile nu au putut demara procedurile sau semna contractul de vânzare-cumpărare datorită unor lipsuri în ceea ce privește documentele privind reprezentarea legală a vânzătoarei, independent de modul în care s-a interpretat poziția recurentei cu privire la aspectele comerciale în discuție.

Este eronată concluzia instanței de apel, care a menținut soluția tribunalului pe această chestiune, întrucât s-a bazat pe o interpretare greșită a documentelor aflate în posesia sa, dar și a prevederilor art. 8.6 din contract și art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel, în baza tuturor probelor administrate în cauza, era obligată să facă aplicarea prevederilor art. 1.517 din C. civ. și să constate că promitenta vânzătoare nu își poate invoca propria culpă în neexecutarea de către reclamantă a obligației de semnare a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, promitenta vânzătoare (pârâta reclamantă reconvențională), deși a solicitat rezoluțiunea antecontractului raportat la refuzul reclamantei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu a dovedit că ea ar fi fost aptă să semneze acest act final.

Luând în calcul toate aceste aspecte, autoarea căii de atac apreciază că instanța de apel era obligată să respingă cererea reconvențională formulată, pârâta reclamantă reconvențională fiind cea în culpa și, astfel, devenind aplicabil principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Și dacă s-ar admite teoria instanței de apel referitoare la existența unei culpe a reclamantei pentru faptul că nu s-a încheiat contractul în termenul de 180 de zile, cât timp există și o culpă a promitentei vânzătoare, chiar dacă provine din lipsa unor documente necesare conform legii, iar nu din nerespectarea obligațiilor ce decurg din promisiune care fac obiectul altei analize, instanța de fond trebuia să constate că nu se poate dispune rezoluțiunea pentru neîncheierea contractului din culpa recurentei.

Astfel, în mod greșit a aplicat instanța de apel prevederile art. 8.6., deoarece promitenta vânzătoare nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, respectiv obligația de a înscrie construcția conform autorizațiilor de construire și conform celor stipulate expres în contract în art. 8.3. (legea părților).

De asemenea, promitenta vânzătoare nici nu a prezentat toate documentele necesare semnării contractului, la fiecare convocare existând și culpa acesteia pentru imposibilitatea încheierii actului autentic final.

Curtea de Apel Timișoara a aplicat greșit prevederile legii părților (promisiunii) la speța dedusă judecății când a analizat care erau obligațiile intimatei-pârâte.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut doar superficial obligația de înscriere a clădirii în Cartea Funciară, fără a analiza nuanțele legii părților din cadrul promisiunii cu privire la această obligație a promitentei vânzătoare.

A considera că obligația promitentei vânzătoare este îndeplinită doar prin înscrierea în Cartea Funciară a construcției existente, astfel cum a reținut instanța de apel, este o aplicare greșită a prevederilor contractuale.

Contractul dintre părți are putere de lege, similar unor norme de drept material, iar instanța de apel a aplicat greșit prevederile contractuale, pronunțând o decizie cu încălcarea normelor de drept material prin intermediul deciziei recurate.

Totodată, a considera că există o culpă a promitentei cumpărătoare pentru neîncheierea contractului, neobservând că și în lipsa acestei eventuale culpe (intenția de negociere) nu s-ar fi putut încheiat oricum contractul din culpa promitentei vânzătoare la niciuna dintre datele la care părțile s-au prezentat la notarul public reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale stipulate în art. 1.517 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a formula întâmpinare.

Prin rezoluția din 25 noiembrie 2024 s-a fixat termen la data de 23 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că intimatei-pârâte B. S.R.L. i-a fost comunicată cererea de recurs atât la sediul procesual ales, cât și la sediul social, întâmpinarea fiind formulată în termen, raportat la comunicarea efectuată la data de 19 septembrie 2024, ținând cont de faptul că ziua de 19 octombrie 2024 a fost nelucrătoare. În această situație, apărătorul recurentei-reclamante A. S.R.L. a menționat că nu mai susține cererea privind decăderea intimatei din dreptul de a formula întâmpinare.

La același termen de judecată, Înalta Curte a încuviințat cererea de amânare formulată de către apărătorul intimatei-pârâte B. S.R.L., stabilindu-se termen la 27 martie 2025, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, reține următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Suplimentar, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune o circumstanțiere a criticilor formulate raportat la soluția/considerentele instanței de apel, dar și dezvoltarea unui raționament logico-juridic în combaterea considerentelor care au stat la baza soluției adoptate prin hotărârea recurată.

Prin urmare, pentru a declanșa un control judecătoresc în această cale extraordinară de atac, nu este suficient ca recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar să fie aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate, prin care să se arate în ce constau greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța a cărei hotărâre este recurată, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Fiind invocată incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că este necesar nu doar ca autoarea demersului judiciar să indice textele de lege pretins a fi fost aplicate greșit, ci aceasta trebuie să demonstreze modul în care considerentele instanței de apel au încălcat sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă trebuia să expună o argumentație juridică a nelegalității invocate raportat la dispozițiile legale menționate, pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, cu referire directă la raționamentul instanței a cărei hotărâre a fost atacată, aspect ce nu se regăsește în cuprinsul cererii de recurs în analiză.

Din examinarea recursului declarat de către recurenta-reclamantă, se constată că aceasta a formulat critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei instanței de apel.

Autoarea căii de atac încearcă să demonstreze în recurs că este eronată soluția de admitere în parte a cererii reconvenționale, pentru motivul că există și o culpă a promitentei vânzătoare, chiar dacă provine din lipsa unor documente necesare conform legii, iar nu din nerespectarea obligațiilor ce decurg din promisiune care fac obiectul altei analize.

În contextul prezentat în cererea de recurs, recurenta apreciază că nu se putea dispune rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/02.07.2020 de S.P.N. C., pentru neîncheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare din culpa sa.

Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a semnalat într-un mod pur formal pretinsa aplicare greșită a unor texte de lege din C. civ., urmărind să se ajungă la o altă stare de fapt, fără a explica, în concret, cum au fost încălcate normele de drept material invocate de către instanța de apel, atunci când aceasta a menținut soluția primei instanțe, prin respingerea apelului.

În realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a coroborat probele administrate și a stabilit situația de fapt, solicitând acordarea unei alte semnificații probatorii aspectelor de fapt în dovedirea netemeiniciei cererii reconvenționale.

Or, aceste argumente nu relevă motive de nelegalitate a hotărârii, ci doar de netemeinicie și nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului, cale de atac nedevolutivă.

Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va anula recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L., de obligare a părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă.

În acest sens, reține că potrivit dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligație neîndeplinită de intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 332/A din 27 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.