ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2077/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara – secția I Civilă la 01.07.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să rezilieze contractul de locațiune nr. x/27.02.2019 și să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 127.070,58 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x nr. x/01.03.2020 și la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12546/12.11.2020, Judecătoria Timișoara – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș – secția I Civilă, care prin încheierea din 17.02.2021 a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a aceleiași instanțe, fiind înregistrat sub nr. x/2020*.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara – secția I Civilă la 17.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții A. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să rezilieze contractul de închiriere nr. x/27.02.2020 și să oblige pârâții la plata sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune-interese, și la plata penalităților de întârziere de 0,5% pe zi, calculate începând cu data de 12.10.2020 și până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4779/13.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Timișoara – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin încheierea din 11.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, a admis excepția conexității și a conexat dosarul nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 158/22.03.2022, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei A. S.R.L. și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 4.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. din cererea conexă formulată în dosarul nr. x/2010; a admis în parte cererea conexă formulată de reclamanta B. S.R.L. în dosarul nr. x/2020 și a reziliat contractul de închiriere nr. x/27.02.2020; a obligat pârâții A. S.R.L. și C. la plata în solidar către reclamantă a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune-interese; a respins în rest cererea conexă ca neîntemeiată și a obligat pârâții să achite reclamantei suma de 16.493,69 RON, cu titlu cheltuieli de judecată; a respins cererea pârâtei A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii conexate.

Împotriva acestei sentințe civile, A. S.R.L. și C. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 41/A/01.02.2023, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanții la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. S.R.L. și C. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului litigiului, criticilor aduse sentinței tribunalului și sinteza considerentelor reținute de curtea de apel, recurenții au susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.786-1.788, art. 1.791 și art. 1.796 C. civ., referitoare la raporturile de locațiune.

Evidențiind că instanța de apel a respins apelul, motivând că termenul de predare efectivă a spațiului închiriat și finalizarea lucrărilor asumate prin art. 2 din contract nu sunt esențiale pentru derularea în bune condiții a contractului de locațiune, recurenții au argumentat că motivul pentru care executarea contractului a ajuns în impas și a solicitat rezilierea contractului a fost că intimata B. S.R.L. nu a finalizat lucrările de amenajare a spațiului până la 13.04.2020 și nici ulterior, contravenind scopului pentru care s-a încheiat contractul de locațiune, respectiv cel de cazare a unor muncitori în condiții optime și sigure.

Potrivit recurenților, motivarea deciziei recurate nu are nicio legătură cu obiectul contractului aflat în discuție, fiind implicate interesele unei terțe persoane căreia nu îi sunt opozabile clauzele contractuale; în plus, până la 13.04.2020 raporturile dintre societatea recurentă și D. S.A. erau încă valabile; eventuala reducere a chiriei, astfel cum a apreciat instanța de apel, nu suplinește condiția asigurării siguranței de a locui în imobil.

În continuare, au evidențiat că instanța de apel, deși a calificat litigiul ca fiind unul referitor la executarea unui contract de locațiune, nu a aplicat normele de drept speciale prevăzute în C. civ. la art. 1.777-1.823, ci a făcut referire doar la aplicabilitatea normelor generale în materia obligațiilor.

Sub acest aspect, au susținut că obiectul contractului constă în locațiunea unui spațiu destinat desfășurării activităților specifice societății reclamante, iar în raport cu modul în care aceasta a înțeles să-și califice cadrul procesual, reglementarea juridică a cauzei o conferă dispozițiile referitoare la contractul de locațiune, cuprinse la art. 1.777-1.823 C. civ., completate cu normele generale aplicabile obligațiilor dintre părți.

În acest context, au făcut trimitere la art. 1.796 alin. (1) lit. a) și c) C. civ. care stabilesc obligațiile principale și cronologia acestora, respectiv că locatorul trebuie să predea bunul, iar locatarul să îl primească. Predarea-primirea bunului închiriat poate avea loc concomitent sau preluarea se poate face ulterior predării, dar niciodată cum a considerat instanța de apel, care a apreciat greșit că preluarea nu se poate face fără predarea efectivă a bunului închiriat.

După ce au redat conținutul art. 1.787 C. civ., potrivit căruia locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate accesoriile sale în stare corespunzătoare utilizării acestuia, recurenții au afirmat că instanța de apel a ignorat această obligație legală; de altfel, instanța a apreciat că locatorul nu avea obligația predării efective a bunului în stare corespunzătoare, considerând că bunul putea fi preluat în starea care se afla, iar în eventualitatea în care nu putea fi utilizat conform scopului, locatarul avea posibilitatea reducerii chiriei.

Astfel, subliniind că legiuitorul a stabilit prin art. 1.786 și art. 1.796 C. civ. care sunt obligațiile principale ale părților din raportul de locațiune, recurenții au argumentat că rolul instanței este de a stabili dacă aceste obligații au fost sau nu îndeplinite.

Totodată, după ce au redat conținutul art. 1.788 C. civ., potrivit căruia sarcina reparațiilor necesare pentru a menține bunul în stare corespunzătoare de întrebuințare conform destinației stabilite revine locatorului, recurenții au afirmat că instanța de apel nu a dat eficiență acestei norme, în sensul de a reține în sarcina intimatei obligația reparației capitale a imobilului.

Evocând art. 1.791 C. civ., recurenții au susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că lipsa de folosință a bunului închiriat poate determina reducerea chiriei, atâta vreme cât, la data scadenței din 13.04.2020, lucrările de amenajare nu au fost finalizate în măsura în care să asigure siguranță și confort.

În final, au susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, întrucât nu a soluționat litigiul conform cadrului juridic aplicabil raportului juridic dedus judecății, și a pronunțat o hotărâre nelegală; de aceea, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a fi soluționată în conformitate cu art. 1.786 și art. 1.796 C. civ., precum și celelalte norme de drept referitoare la contractul de locațiune.

La 06.10.2023, intimata a depus la dosar note scrise, invocând excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenții aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, autorii căii de atac și-au întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că motivarea deciziei recurate nu are nicio legătură cu obiectul contractului de locațiune și că instanța de apel a reținut motive străine de natura cauzei, considerând, printre altele, că obligația locatorului de predare a imobilului cu finalizarea lucrărilor de amenajare convenite la termenul stabilit la pct. 2 din contract nu este esențială, având în vedere că scopul pentru care a fost închiriat imobilul era subînchirierea către o altă persoană față de care contractul era la acel moment suspendat.

Reamintind recurenților că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că afirmațiile acestora nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, adică aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii reținute de către instanța de apel.

Statuările instanței de apel cu privire la împrejurările de fapt, bazate pe susținerile părților și probele de la dosar, inclusiv contractul încheiat de societatea recurentă și o altă persoană juridică, utilizat ca mijloc de probă pentru a dovedi circumstanțele încheierii și executării contractului de locațiune, scopul părților și caracterul esențial al obligației de predare/primire a spațiului, pentru a determina care parte este în culpă pentru neexecutarea obligațiilor și pentru a pronunța rezilierea contractului în virtutea acestei culpe, nu pot fi considerate aspecte care nu au legătură cu cauza dedusă judecății, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții impută instanței de apel faptul că nu a aplicat normele de drept material ce reglementează contractul de locațiune, prevăzute la art. 1.777-1.823 C. civ., și că a aplicat normele generale ale obligațiilor. Cu toate acestea, din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că recurenții admit că instanța de apel a făcut trimitere la normele legale privind contractul de locațiune.

Pornind de la premisa că nu s-ar fi făcut aplicarea normelor specifice contractului de locațiune, recurenții au argumentat că instanța de control judiciar nu a evaluat corect obligațiile părților, subliniind că preluarea imobilului nu se putea face fără predarea efectivă a acestuia de către intimată într-o stare corespunzătoare scopului utilizării, adică pentru cazarea muncitorilor în condiții optime și sigure, deoarece lucrările de amenajare nu erau finalizate. Mai mult, instanța a apreciat greșit că lipsa de folosință a bunului închiriat ar putea determina reducerea chiriei, în condițiile în care la data de 13.04.2020 intimata nu finalizase lucrările de amenajare.

Prin criticile expuse în dezvoltarea ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii nu prezintă un raționament care să invalideze aplicarea legii de instanța de prim control judiciar, ci urmăresc restabilirea stării de fapt și o reapreciere a probelor; scopul este de a demonstra că în lipsa dovedirii predării efective a imobilului de către locator, nu poate fi considerată îndeplinită obligația de predare a acestuia și, prin urmare, nu se poate pune în discuție obligația locatarului de preluare a spațiului. Aceasta ar presupune un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurenților nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, excepția invocată de intimată este fondată, iar sancțiunea nulității recursului este aplicabilă nu doar când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul unei motivării necorespunzătoare, care încalcă, deopotrivă, exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

În considerarea celor ce preced, instanța supremă, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 41/A/01.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2023.