ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 825/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 01.09.2020, sub nr. x/30/2020, reclamanta A S.R.L., a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții B SPA și C, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume: 1.143.222 lei cu titlu de daune-interese compensatorii și a cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Pârâtul C a formulat cererea reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta A S.R.L., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauza.

Tribunalul Timiș a pronunțat sentința civilă nr. 763 din data de 08.12.2022, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C; în consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B SPA, având ca obiect pretenții, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant C, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A S.R.L., ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a dispus obligarea reclamantei A S.R.L. la plata către pârâta B SPA a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.748 lei reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta Societatea A S.R.L., solicitând schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 489/A din 18.10.2023 Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Societatea A S.R.L., în contradictoriu cu intimații-pârâți B SPA și C, împotriva sentinței civile nr. 763 din data de 08.12.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2020, având ca obiect pretenții.

Totodată, a obligat pe apelanta-reclamantă Societatea A S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B SPA a sumei de 5.932 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, iar, pe fond, rejudecând, pronunțarea unei hotărâri de admitere a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât C, recurenta a înțeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând în acest sens încălcarea de către instanța de apel a normei de drept material statuată prin art. 1310 C. civ.

În acest context, recurenta a susținut că, în condițiile în care, în luna ianuarie 2020 (după ce Curtea de Apel Timișoara a statuat in mod definitiv asupra faptului că intimatul C a acționat cu depășirea puterii de reprezentare), B a înțeles să completeze procura de reprezentare acordată intimatului C, aceasta reprezintă o confirmare neechivocă a justeței argumentelor sale și nicidecum o ratificare care să valideze retroactiv mandatul acordat.

Recurenta a arătat că înțelege să susțină acest lucru prin prisma dispozițiilor art. 1311 și 1312 teza finală C. civ., în condițiile în care efectele asupra terților (în speța, asupra sa) erau deja produse și constatate prin hotărârea definitivă a Curții de Apel Timișoara în dosarul nr. x/30/2019.

În egală măsură, cu privire la excepția arătată anterior, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că înțelege să invoce acest motiv de casare, întrucât modalitatea în care pârâții B și C au acționat în relația cu ea, respectiv culpa acestora, a fost definitiv statuată de Tribunalul Timiș și de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/30/2019.

Prin urmare, faptul că intimatul-pârât C a acționat cu depășirea puterii de reprezentare atunci când a promovat și susținut, în mod abuziv, cererea de deschidere a procedurii falimentului împotriva sa se găsește sub puterea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia atacată, instanța de apel a omis să cerceteze acest aspect, deși recurenta a invocat faptul că, în dosarul nr. x/30/2019, Tribunalul Timiș și Curtea de Apel Timișoara, au stabilit în mod definitiv atât că B nu are dreptul să acționeze pe teritoriul României, cât și că pârâtul C nu are calitatea de reprezentant al B, s-a mai arătat.

Pornind de la această situație definitiv statuată, recurenta a solicitat să se constate că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât C este nefondată, și, pe cale de consecință, se impune admiterea recursului și cu privire la acest aspect.

Cu privire la fondul litigiului, recurenta a înțeles să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (l) pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși instanța de apel a reținut necesitatea îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu), motivarea hotărârii atacate cuprinde considerente privitoare strict la prima dintre condițiile acestei forme de răspundere, concluzia instanței de prim control judiciar fiind în sensul că nu ne aflăm în prezența unei fapte ilicite.

În acest context, recurenta a susținut ipoteza nemotivării deciziei atacate ,,cu privire la existența prejudiciului produs”. Astfel, instanța de apel nu a indicat care este motivul pentru care, deși a reținut că, din expertiza contabilă administrată în cauză, rezultă producerea unei pierderi contabile datorată pierderii creditului comercial în anul 2019, urmare a riscului trecerii societății în procedura de faliment, nu a analizat în ce măsură producerea acestui prejudiciu este imputabilă sau nu acțiunilor abuzive întreprinse în solidar de intimații-pârâți.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat și existența unor argumente contradictorii ale instanței de apel cu privire chiar la fapta imputată, respectiv cu privire la existența sau nu a abuzului de drept.

Astfel, instanța de apel a reținut că recurenta nu ar fi contestat nici calitatea de debitoare a Băncii D SPA (în baza contractelor de credit din anul 2008) și nici nu ar fi dovedit rambursarea creditului contractat, ceea ce ar fi de natură să ofere justețe acțiunilor promovate de pretinsa succesoare a creditorului bancar, respectiv actuala B.

Recurenta a solicitat a se consta caracterul contradictoriu al acestei motivări, raportat la faptul că abuzul de drept rezidă tocmai în exercitarea unor pretinse drepturi procesuale de către o entitate cu care, nu doar că recurenta nu a avut nicio relație contractuală directă, dar care nici nu și-a dovedit calitatea de continuator al Băncii D, și, mai mult, cu privire la care instanțele au statuat, în mod definitiv, în dosarul nr. x/30/2019, că nu are dreptul să acționeze pe teritoriul României pentru recuperarea pretinselor creanțe ale Băncii D.

A accepta raționamentul instanței de apel înseamnă a accepta că orice acțiune în justiție promovată de orice terț față de raportul juridic inițial (în speță, contractul de credit) este perfect legitimă, chiar dacă respectivul terț nu a dovedit nici calitatea de succesor în drepturi al creditorului inițial și nici îndrituirea legală de a întreprinde acțiunile necesare pentru atingerea scopului propus.

Or, în condițiile în care B nu a dovedit că este succesor al Băncii D și nici că are dreptul să acționeze pe teritoriul României pentru recuperarea creanțelor acestei bănci (aspecte statuate in mod definitiv prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/30/2019, care se impun părților cu putere de lucru judecat), aceste elemente reprezintă dovezi ale exercitării abuzive a drepturilor procesuale și nu cauze exoneratoare de răspundere.

Mai mult, acest caracter contradictoriu al motivării rezidă și din analizarea par. 2 din pag. 21 teza finală a deciziei recurate prin care, instanța de apel, deși argumentează în sensul că nu am fi în prezența unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale din partea B, arată că aceasta „nu a făcut nimic altceva decât ceea ce însăși legea îi îngăduia să facă pentru a-și valorifica creanțele pe care susține că le-a dobândit față de reclamantă”. Așadar, contrar hotărârilor definitive din dosarul nr. x/30/2019, instanța de apel a validat acțiunile în justiție întreprinse de B în vederea recuperării unor creanțe pe care aceeași instanța de apel nu le considera dovedite, ci se rezumă a afirma doar că au fost pretinse de B ca fiind dobândite față de recurentă.

Circumscris art. 488 alin. (l) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că înțelege să invoce acest motiv de casare și cu privire la considerentele sentinței civile nr. 593/16.05.2019 (definitivă) prin care s-au statuat următoarele: ,,Așa fiind, judecătorul sindic constată că creditoarea ce a formulat cererea nu are calitatea procesuală activă de a proceda la recuperarea creanței bancare preluate, sursa și felul creanței fiind aspecte importante de stabilit în condițiile în care se pretind accesorii ale sumelor împrumutate, pe care doar o bancă le poate pretinde”.

Prin urmare, având în vedere puterea de lucru judecat de care se bucură atât dispozitivul, cât și considerentele unei hotărâri judecătorești definitive, conform art. 430 C. proc. civ., recurenta a solicitat să se observe că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat atunci când a reținut ca B „nu a făcut nimic altceva decât ceea ce legea însăși îi îngăduia să facă” și că „nu rezultă elemente care să conducă la concluzia că exercițiul dreptului paratei B a fost unul anormal".

Apreciind că „legea îngăduia” intimatei-pârâte B să promoveze acțiunile în justiție în vederea trecerii recurentei în faliment și a executării silite a bunurilor sale, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 593/16.05.2019, din considerentele căreia rezultă exact contrariul, respectiv faptul că B nu avea legitimarea procesuală activă pentru a proceda la recuperarea creanței bancare.

Concluzionând, recurenta a precizat că își menține toate argumentele de fond expuse atât în fata primei instanțe, cât și în apel.

Intimatul-pârât C și intimata-pârâtă B SPA au transmis, fiecare, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Dintru început, Înalta Curte reține că fapta ilicită care se impută pârâților C și B SPA constă în săvârșirea unui abuz de drept, prin formularea unor cereri de executare silită și de declanșare a procedurii de insolvență, cereri care au fost respinse.

Nemulțumită fiind de soluția curții de apel, în prima parte a cererii formulate, recurenta a susținut, invocând art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., critici privind decizia instanței de prim control judiciar, prin care s-a menținut dispoziția tribunalului referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât C.

Observând prima afirmație din recurs cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 1310 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi convertită într-o critică de nelegalitate, în condițiile în care aduce în dezbatere aspecte probatorii, elemente doctrinare și opinii personale ale recurentei referitoare la procura de reprezentare acordată intimatului-pârât C și efectele acesteia asupra terților, fără a se arăta în concret care ar fi fost interpretarea corectă a normei legale pretins încălcate.

Simpla indicare a unor dispoziții legale, respectiv art. 1310 C. civ., art. 1311 și art. 1312 teza finală din același cod și redarea unor considerente ale deciziei recurate, nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat, autoarea căii de atac solicitând practic instanței de recurs să decidă cu privire la chestiuni ce țin eventual de temeinicia deciziei recurate, iar nu de legalitatea acesteia, situație nepermisă în contextul reglementării actuale a căii extraordinare de atac a recursului.

În continuare, Înalta Curte constată că, în speță, criticile exhibate prin cererea de recurs referitoare la calitatea procesuală pasivă și efectele lucrului judecat, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel indicat de recurentă, însă, acestea nu pot fi primite.

În acest sens, Înalta Curte reține că, printre condițiile cumulative pentru a putea exercita o acțiune civilă, impuse în mod imperativ de art. 32 C. proc. civ., se numără și calitatea procesuală, definită de art. 36 C. proc. civ. ca fiind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că instanța de prim control judiciar pornind de la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., care reglementează calitatea procesuală, și având în vedere cele statuate prin decizia civilă nr. 900/04.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/30/2019, în privința pârâtului C sub aspectul lipsei validității împuternicirii, în mod corect a stabilit că acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât el nu a acționat niciodată în nume propriu în relația cu reclamanta A S.R.L., ci exclusiv în calitate de reprezentant al pârâtei B (fosta SGA).

Astfel, instanța de apel a reținut, în mod expres, că statuarea Curții de Apel Timișoara, din dosarul nr. x/30/2019, în sensul că mandatul de care s-a prevalat pârâtul C nu atestă împuternicirea acestuia de „a iniția actele necesare pentru deschiderea, desfășurarea și finalizarea unui proces”, nu este de natură a-l plasa pe pârât în situația de a dobândi calitatea de titular, alături de pârâta B, a cererilor formulate în numele acesteia, ci doar de a determina lipsa de validitate a respectivelor cereri, urmând ca efectele invalidării lor să se producă exclusiv în persoana reprezentatului.

În acest context, sub aspectul cadrului procesual pasiv, în mod just, s-a reținut că intimatul-pârât C nu are calitatea de subiect al raportului juridic delictual pe care se grefează acțiunea reclamantei și, prin urmare, nu poate avea calitate de pârât în cauză, iar simplul fapt că acele considerente expuse de instanța de apel nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină atribuirea calității procesuale pasive și încălcarea efectelor lucrului judecat, relevate de recurentă.

Cu privire la soluția dată asupra fondului cauzei, recurenta a arătat că înțelege să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6 C. proc. civ., susținând, în esență, atât ipoteza nemotivării deciziei atacate ,,cu privire la existența prejudiciului produs”, cât și existența unor argumente contradictorii ale instanței de apel cu privire chiar la fapta imputată, respectiv cu privire la existența sau nu a abuzului de drept.

Aceste critici sunt nefondate.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, Înalta Curte reține că antrenarea răspunderii civile delictuale impune, în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Constatarea de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, în analiza efectuată cu privire la incidența dispozițiilor art. 1357 C. civ., în raport de starea de fapt stabilită prin probele administrate și față de susținerile părților, că unul dintre elementele răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, nu există, conduce la respingerea acțiunii civile. Faptul că, în aceste circumstanțe, instanța de apel nu a mai analizat și celelalte condiții ale acțiunii în răspundere civilă delictuală (printre care și existența prejudiciului produs, așa cum afirmă recurenta), nu poate conduce la infirmarea deciziei atacate, de vreme ce neîntrunirea unuia dintre elementele acțiunii în răspundere reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ. face de prisos analiza celorlalte, soluția fiind aceea de respingere a demersului judiciar, ca nefondat.

Reținând că răspunderea civilă delictuală nu poate fi evaluată în absența unuia din elementele esențiale ale antrenării ei și care, în speță, este fapta ilicită, instanța de apel, în mod corect, nu a mai procedat la analiza celorlalte condiții necesar a fi îndeplinite cumulativ, conform art. 1357 C. civ., respectiv prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția, pentru a antrena răspunderea pârâtei, în forma solicitată de reclamantă.

Așadar, nu este fondată critica recurentei din perspectiva nemotivării deciziei atacate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, nu este incidentă nici teza aceluiași art. cu privire la faptul că decizia recurată ar cuprinde motive contradictorii prin prisma argumentelor invocate de recurentă.

Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției.

Or, în cuprinsul cererii de recurs formulate, nu se regăsesc argumente care să susțină o astfel de ipoteză, criticile nu relevă o contradicție între argumentele expuse de instanța de apel pentru a fundamenta concluzia că, în speță, nu există o faptă ilicită aptă să atragă răspunderea delictuală a pârâtei, ci, criticile vizează doar simpla nemulțumire față de soluția adoptată și față de neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte.

În speță, se observă că pe un prim palier de analiză, pornind de la dispozițiile prevăzute în art. 12 alin. (1) C. proc. civ. și art. 15 C. civ., având în vedere, totodată, argumente doctrinare privind abuzul de drept procesual, instanța de apel a apreciat că nu este suficient – pentru a fi caracterizat drept abuziv - ca exercițiul dreptului să-i fi produs o vătămare părții adverse, ci trebuie dovedit că titularul a acționat fără a urmări un scop legitim, constând în realizarea unui drept sau interes recunoscut și protejat de lege.

Or, în speță, reclamanta A S.R.L. nu a reușit să dovedească faptul că reclamanta B SPA ar fi declanșat procedurile judiciare pretins vătămătoare în absența unui astfel de interes legitim, numai în scopul prejudicierii sale (astfel cum susține).

Analiza ilicității faptei a continuat făcându-se referire și la sentința civilă nr. 593/16.05.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2019, definitivă, reținându-se că respingerea cererii pârâtei B în acel dosar nu determină, în mod automat, concluzia că aceasta ar fi acționat cu rea-credință, în scopul „de a obține falimentarea A S.R.L. și preluarea activelor acesteia”, iar la dosarul cauzei nu există elemente concrete de natură a susține această afirmație.

Este adevărat, a mai reținut instanța de apel, că toate demersurile declanșate de pârâta B au urmărit să o constrângă pe reclamanta A S.R.L. să ramburseze creditele contractate de la creditoarea Banca D Spa, dar această conduită nu este caracterizată de rea-credință, de vreme ce dreptul la acțiune nu a depășit nici limitele externe și nici limitele interne ale acestuia, pârâta nefăcând nimic altceva decât ceea ce însăși legea îi îngăduia să facă pentru a-și valorifica creanțele pe care susține că le-a dobândit față de reclamantă.

În final, instanța de apel a conchis, în esență, că, din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă elemente care să conducă la concluzia unui exercițiu anormal al dreptului pârâtei B și, prin urmare, nu se poate reține, în sarcina pârâtei, existența unei fapte ilicite, îmbrăcând forma abuzului de drept, care să justifice antrenarea răspunderii sale patrimoniale pentru pretinsele prejudicii suferite de reclamanta A S.R.L.

Se observă că, analizând apelul declarat de reclamantă, instanța de prim control judiciar a constatat ca fiind neîntemeiate criticile formulate de aceasta, argumentele instanței de prim control judiciar constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Cum în considerentele deciziei recurate se regăsesc raționamentele de ordin factual și juridic care au determinat adoptarea soluției, fiind prezentate clar motivele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantei, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte reține că instanța de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a menținut soluția de respingere a acțiunii în răspundere civilă delictuală ca neîntemeiată, astfel că hotărârea respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind prezentate argumentele de fapt și de drept, precum și probele care au format convingerea instanței în sensul că nu este întrunită condiția existenței faptei ilicite afirmate în cauză.

Cât privește ultima critică, subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 593/16.05.2019 (definitivă), Înalta Curte reține că aceasta s-a limitat la simple afirmații, fără a formula vreun raționament logico-juridic în justificarea chestiunilor invocate.

În acest context, Înalta Curte amintește că autoritatea de lucru judecat cunoaște, două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea ca dezlegarea dată să mai fie contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja rezolvate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice identice ori similare. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Este necesar a fi prezentate aceste considerații teoretice pentru a se deduce în ce mod recurenta ar fi avut obligația să argumenteze criticile în susținerea afirmației privind încălcarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 593/16.05.2019 prin raportare la dispozițiile legale invocate.

Din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sau vreunui alt motiv de casare, întrucât, deși recurenta indică art. 430 din același cod, aceasta nu invocă o veritabilă autoritate de lucru judecat, ci aduce în dezbatere considerente ale sentinței de care se prevalează prezentate în antiteză cu considerente reținute de instanța de apel în decizia atacată, fără a arăta, în concret, în ce constă încălcarea puterii de lucru judecat pe care o afirmă.

Or, în lipsa unor minime considerații în susținerea criticii aduse deciziei atacate, instanța de recurs nu se poate substitui autorului demersului judiciar în argumentarea criticii formulate, aceasta fiind, așadar, invocată pur formal.

Contrar celor susținute de autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel este conformă dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art.496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A S.R.L. la plata sumei de 7.453 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B SPA, potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 489/A din 18.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-reclamantă A S.R.L. la plata sumei de 7.453 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B SPA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2024.