ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1474/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 546 din 18 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei C, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă cererea formulată de expert contabil D de majorare a onorariului de expert, fiind dispusă majorarea onorariului cu suma de 2.545 lei, la plata căreia a fost obligată reclamanta.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B, astfel cum a fost precizată, și a dispus decăderea pârâtului din beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul contractului de credit nr. 500305 din 13 aprilie 2010 încheiat între reclamantă și pârât.

Pârâtul a fost obligat la restituirea către reclamantă a sumei de 68.703,70 euro, cu titlu de debit principal, a sumei de 20.872,77 euro, cu titlu de dobândă și a sumei de 3.387,63 euro, cu titlu de penalități de întârziere aferente contractului de credit nr. 500305 din 13 aprilie 2010, astfel cum acestea au fost calculate prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit, până la data de 22.04.2020, echivalent în lei la data plății, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de credit nerambursat, la care se adaugă dobânda în cuantum de 5,65% asupra debitului principal, ce se va calcula în continuare, până la plata integrală a debitului datorat.

A fost respins restul cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 21.847,67 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 8.806 lei reprezintă taxa de timbru, suma de 9.296,67 lei reprezintă onorariu de avocat și suma de 3.745 lei reprezintă onorariu de expert.

A fost respinsă cererea pârâților privind plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

La 27 februarie 2024, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționale a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și art. 394 alin. (2) C. proc. civ., art. 2.523 C. civ., art. 970, art. 1023 C. civ. de la 1864, art. 197 C. proc. civ., art. 3 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin decizia nr. 537 din 7 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 224/2023 din 15 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă.

La același termen de judecată s-a dispus formarea dosarului asociat nr. x/3/2020/a4, având ca obiect cererea de sesizare cu excepțiile de neconstituționalitate ridicate de recurentul B în dosarul principal, care au fost soluționate prin încheierea din 7 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2020/a4, în sensul sesizării instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și art. 394 alin. (2) C. proc. civ., art. 2.523 C. civ., art. 970 și art. 1023 C. civ. de la 1864 și a respingerii cererii formulate de petentul B privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 197 C. proc. civ., art. 3 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pentru a pronunța soluția de respingere a cererii de sesizare, Înalta Curte s-a raportat la obiectul cauzei și la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, reținând că nu este îndeplinită condiția existenței unei legături între normele criticate și soluționarea cererii de recurs, care nu ar putea fi influențată de eventuala declarare a neconstituționalității, precum și că argumentele petentului se referă, de fapt, la o chestiune de aplicare a normelor legale în cauza pendinte sau în alte cauze, și nu la o problemă de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate.

În susținerea cererii de recurs, recurentul a criticat soluția de respingere a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 197 C. proc. civ., reluând motivele invocate în cadrul cererii de sesizare, respectiv că dispozițiile criticate sunt neconstituționale întrucât, fără a contesta perceperea taxelor judiciare de timbru de către stat, momentul limită până la care acestea trebuie achitate, respectiv înaintea judecății cauzei, aduce atingere accesului liber la justiție, garantat de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție.

În acest sens, recurentul a susținut, și în această etapă procesuală, ca taxa judiciară de timbru să fie percepută exclusiv după soluționarea în fond a litigiului, într-un termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, și să fie suportată de partea care a pierdut procesul, urmând ca, în caz contrar, hotărârea să fie transmisă pentru recuperare Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Iar în cazul exercitării unei căi de atac de către partea căzută în pretenții, achitarea taxei judiciare de timbru să aibă loc la momentul exercitării căii de atac, în procedura de regularizare sau până la primul termen de judecată cu părțile legal citate, având în vedere art. 470 alin. (3) C. proc. civ.

Criticând și soluția de respingere a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recurentul a prezentat din nou parcursul etapei scrise în cadrul căreia a fost regularizată cererea de recurs sub aspectul timbrajului, fixat definitiv prin încheierea din 19 septembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2020/a3, și a arătat că modalitatea de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile evaluabile în bani este neconstituțională pentru că încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

În acest sens, autorul căii de atac a redat dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și a susținut teza lipsei de relevanță a cuantumului evaluabil în bani al acțiunii sau cererii asupra actului de înfăptuire a justiției, precum și inexistența unei corelări între modalitatea de calcul a taxelor judiciare de timbru și complexitatea acțiunilor deduse judecății, apreciind că, în cazul cererilor similare, singurele criterii obiective pentru stabilirea taxei judiciare de timbru ar trebui să fie obiectul litigiului, instanța în fața căreia se judecă pricina și complexitatea cauzei, inclusiv numărul termenelor, indiferent de cuantumul evaluabil în bani.

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/3/2020/a4*.

La termenul de judecată din 17 septembrie 2024, petentul B a depus note scrise, prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs.

În cauză, recursul are ca obiect dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 197 C. proc. civ., art. 3 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 prin încheierea din 7 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2020/a4.

Sesizarea instanței de contencios constituționale a fost solicitată pe parcursul judecării cererii de recurs, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2020, soluționată prin decizia nr. 537 din 7 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă.

Prin încheierea atacată, în legătură cu cererea de sesizare, verificând condițiile de admisibilitate, s-a reținut că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, constatându-se lipsa unei legături între normele criticate și cauza dedusă judecății prin raportare la obiectul cauzei, precum și faptul că argumentele aduse în susținerea cererii de sesizare nu constituie o problemă de constituționalitate a dispozițiilor criticate, ci o chestiune de aplicare a normelor legale.

Recursul declarat în cauză este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acest motiv de casare fiind incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 presupune verificarea respectării condițiilor legale pentru invocarea excepției de neconstituționalitate, materializată sub forma cererii de sesizare a Curții Constituționale, care este inadmisibilă atunci când vizează o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În ceea ce privește cererea de sesizare cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 197 C. proc. civ. privind timbrarea cererii și ale art. 3 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 referitoare la modul de calcul și de stabilire a taxei judiciare de timbru în recurs, prin încheierea recurată s-a reținut că obiectul cauzei este reprezentat de cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat decăderea pârâtului din beneficiul termenului, în temeiul art. 1025 C. civ. de la 1864.

Examinând recursul pendinte și notele scrise depuse de recurent ulterior, Înalta Curte constată că motivele invocate în susținerea căii de atac sunt identice celor aduse prin cererea de sesizare, asupra cărora instanța supremă s-a pronunțat prin încheierea atacată, fiind reluate aceleași argumente referitoare la momentul procesual limită până la care se achită taxele judiciare de timbru, modalitatea de calcul și criteriile în funcție de care acestea sunt stabilite, care au justificat, în opinia autorului, criticile de neconstituționalitate.

Înalta Curte constată că reluarea acelorași motive aduse în susținerea cererii de sesizare nu semnifică invocarea unor veritabile critici de nelegalitate a încheierii atacate, ci o serie de propuneri de lege ferenda care excedează limitelor examinării în acest cadru.

Verificând legalitatea încheierii atacate, se constată că instanța supremă a analizat cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate prin prisma filtrului compus din cele patru condiții de admisibilitate, concluzia fiind în sensul că nu este îndeplinită condiția legăturii normelor criticate cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte reamintește că prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății s-a solicitat decăderea pârâtului din beneficiul termenului, în temeiul art. 1025 C. civ. de la 1864, ceea ce, în raport cu argumentele invocate prin cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate, reluate în recurs, justifică concluzia că, indiferent de soluția dată asupra excepțiilor de neconstituționalitate a normelor criticate, aceasta nu ar fi avut niciun efect asupra soluției instanței de recurs.

Totodată, din modul în care recurentul și-a motivat cererea de recurs rezultă că acesta nu a adus argumente suplimentare celor menționate în cererea de sesizare, iar cele analizate cu ocazia verificării condițiilor de admisibilitate a acestei cereri vizează o chestiune de aplicare a normelor legale criticate, prerogativă care revine instanțelor judecătorești, nicidecum o problemă de constituționalitate care să necesite sesizarea Curții Constituționale, cum corect s-a reținut prin încheierea recurată.

În concluzie, întrucât dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reținut în mod corect lipsa cerinței legăturii cu cauza și că aspectele analizate vizează o chestiune de interpretare și aplicare a legii, rezultă că în mod judicios Înalta Curte, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul B împotriva încheierii din 7 martie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2020/a4.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul B împotriva încheierii din 7 martie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2020/a4.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.