ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 537/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la de 07.05.2020, reclamanta A BANK, prin A BANK – Sucursala București a chemat în judecată pe pârâții B și C, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să dispună decăderea pârâtului B din beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul contractului de credit nr. 500305/13.04.2010 încheiat între reclamantă și pârâți, și obligarea la restituirea integrală a creditului nerambursat până la data formulării cererii, în cuantum de 68.703,70 euro, reprezentând principal, de 21.082,60 euro, cu titlu de dobânzi și de 170,86 euro, reprezentând penalități aferente creditului, calculate până la 22.04.2020, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății efective, la care se adaugă dobânda în cuantum de 5,65% calculată până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22.12.2020, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei C și a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 24.02.2021, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins cererea de recuzare formulată de pârât.

Prin încheierea din 16.04.2021, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins excepția tardivității cererii de înscriere în fals împotriva notificării nr. 11772573/24.08.2018 și a admis excepția inadmisibilității cererii de înscriere în fals împotriva notificării nr. 11772573/24.08.2018.

Prin încheierea din 10.12.2021, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins cererea privind recuzarea expertului desemnat și de anulare a raportului de expertiză.

La 01.03.2022, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor indicate în raportul de expertiză.

Prin sentința civilă nr. 546/2022 din 18.03.2022, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei C, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de doamna expert contabil D de majorare a onorariului de expert cu suma de 2.545 lei și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 2.545 lei către doamna expert D, reprezentând onorariu suplimentar. A admis în parte acțiunea formulată împotriva pârâtului B, astfel cum a fost precizată, a dispus decăderea pârâtului din beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul contractului de credit nr. 500305/13.04.2010, a obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumelor de 68.703,70 euro, cu titlu de debit principal, de 20.872,77 euro, cu titlu de dobândă și de 3.387,63 euro, cu titlu de penalități de întârziere aferente contractului de credit, astfel cum au fost calculate prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit, până la data de 22.04.2020, echivalent în lei la data plății efective, la care se adaugă dobânda în cuantum de 5,65% aplicată asupra debitului principal, ce se va calcula în continuare până la plata integrală a debitului datorat. A respins ca neîntemeiată restul acțiunii și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 21.847,67 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca neîntemeiată cererea pârâților privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestor încheieri și a sentinței civile, pârâții au declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 224/15.02.2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanții la plata către intimată a sumei de 3.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus.

Împotriva acestei decizii civile, pârâții au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților toate împrejurările de fapt și de drept pe care le-au invocat, conform art. 14 alin. (5) și (6) și art. 224 C. proc. civ.

Sub acest aspect, au evidențiat că la termenul din 25.01.2023 au solicitat instanței fixarea unui alt termen de judecată pentru dezbaterea fondului cauzei, în baza art. 244 alin. (1) C. proc. civ., care a fost respinsă pentru motivele consemnate în încheiere; arată că în cadrul ședinței, timpul alocat pentru susținerea apărărilor a fost limitat la 10 minute, iar după expirarea acestui interval, recurenții au reiterat cererea de acordare a unui alt termen pentru continuarea dezbaterilor, invocând încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil; totuși, această solicitare a fost respinsă, iar instanța a dispus închiderea dezbaterilor în fond, fără a pune în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept.

Recurenții au invocat în sprijinul acestui motiv de recurs, dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6), art. 216, art. 224, art. 393-394, art. 174 și art. 175 C. proc. civ., subliniind că dreptul instanței de a limita timpul de intervenție al fiecărei părți nu poate aduce atingere drepturilor fundamentale ale părților, respectiv drepturilor la apărare și la un proces echitabil.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au structurat criticile pe cinci paliere distincte.

Primul aspect invocat privește dispoziția de respingerea a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, raportat la contractul de credit aflat în discuție, menținută de curtea de apel.

În dezvoltare, recurenții au expus succint situația de fapt, evidențiind obiectul litigiului și aspecte considerate a fi relevante privind contractul de credit nr. 500305/13.04.2010, respectiv faptul că banca a reziliat unilateral contractul la 06.02.2015 și a inițiat executarea silită prin dosarul de executare nr. x/2015 al B.E.J.A. E, împotriva căreia au formulat o contestație la executare, înregistrată sub nr. x/4/2015, care a fost soluționată definitiv prin admiterea sa în parte, prin sentința civilă nr. 7368/01.07.2016 a Judecătoriei Sectorului 4 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4901A/13.12.2016 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă.

În continuare, au reiterat pe larg argumentele expuse în întâmpinarea depusă la tribunal și în memoriul de apel, evidențiind (i) ilegalitatea în care s-a aflat reclamanta pentru faptul că a menținut conturile recurentului blocate până la 07.01.2021, deși actele de executare fuseseră anulate definitiv încă din 13.12.2016; (ii) capetele de cerere formulate în dosarul nr. x/4/2015, vizând contestația la executare, subliniind că instanța nu a fost învestită cu nicio cerere de anulare a rezilierii contractului de credit sau de obligare a băncii la executarea în continuare a contractului, (iii) soluția de respingere ca tardiv formulată a cererii precizatoare și modificatoare prin care se solicita să se constate că împrumutul este în derulare, singura cerere în baza căreia instanța ar fi putut anula rezilierea contractului, (iv) că nu există nicio dovadă care să ateste continuarea contractului de credit și că reclamanta avea posibilitatea de a formula o cerere în condițiile art. 443 C. proc. civ., precum și împrejurarea că (v) reclamanta nu a pus în executare hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/4/2015.

Pornind de la aceste aspecte și redând considerentele din hotărârea recurată reținute sub acest aspect, recurenții au învederat instanței de recurs că instanțele de fond au apreciat că o hotărâre judecătorească ar produce efecte juridice fără ca aceasta să fie pusă în executare, însă fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază soluția, astfel cum impun în mod expres dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. j) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.; mai mult, potrivit recurenților, un asemenea temei de drept nici nu există, deoarece, în cazul existenței acestuia, instituția prescripția dreptului material la acțiune ar deveni inutilă.

Totodată, evidențiind un paragraf din hotărârea recurată, în care instanța de apel a reținut că „ulterior constatării nelegalității notificării de reziliere, ambele părți sunt ținute să respecte prevederile contractuale”, recurenții au făcut trimitere la dispozițiile contractuale și la condițiile generale existente în Anexa 1 pct. B clauza 5 „Dobânda” și Anexa 3 clauzele 4-6 și au concluzionat că din aceste prevederi reiese în mod clar, cert și indubitabil obligația reclamantei de a comunica, la fiecare aniversare a contractului, „scadențarul rambursării creditului și dobânzilor” actualizat, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.

Potrivit recurenților, dacă instanța ar fi anulat rezilierea contractului de credit operată de bancă la 06.02.2015 sau ar fi dispus continuarea executării acestuia în dosarul privind contestația la executare, atunci reclamanta ar fi trebuit să fie prima interesată să pună în executare hotărârile până la 06.02.2018, sub sancțiunea intervenirii prescrierii dreptului material la acțiune, întrucât doar astfel banca ar fi avut un temei legal pentru calcularea ratelor și perceperea dobânzilor. În plus, pentru ca reclamanta să execute în continuare contractul, aceasta trebuia ca până la data de 06.02.2018 să înceteze executarea silită și să deblocheze conturile recurentului, să notifice reluarea executării contractului de credit și să își îndeplinească obligațiile contractuale privind notificarea valorii ratei dobânzii și a ratei creditului la fiecare 12 luni. Or, în cauză, reclamanta nu a întreprins niciun demers în acest sens.

Astfel, în opinia recurenților, nu există niciun temei legal pentru a fi obligați la plata unor sume rezultate din contractul de credit nr. 500305/13.04.2010, în condițiile în care dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris încă din 06.02.2018; mai mult, au susținut că banca este obligată să achite recurenților dobânda contractuală și dobânda legală.

În continuare, au prezentat aspecte referitoare la notificarea nr. 11772573/24.08.2018 și conținutul acesteia bazat pe decizia civilă nr. 5196/19.12.2017 a Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/299/2016*, precizând că banca nu a pus în executare decizia nr. 30R/2019 a Curții de Apel București – Secția a VI-a Civilă pronunțată în recurs, ci pe cea dată în primă instanță; însă, având în vedere că dreptul material la acțiune era deja prescris și pentru ca reclamanta să beneficieze de decizia nr. 30R/2019 aceasta trebuia să formuleze, în baza art. 2.522 C. civ., cerere de repunere în termenul de prescripție. Au mai arătat că la data emiterii notificării (24.08.2018) pentru decizia nr. 5196/2017 nu intervenise prescripția, aceasta fiind întreruptă, conform art. 2.541 C. civ., și suspendată până la soluționarea prezentului litigiu.

În final, au subliniat că nu există nicio dovadă a comunicării notificării nr. 11772573/24.08.2018.

Următorul set de critici se referă la dispoziția de respingere a cererii de constatare a nulității raportului de expertiză efectuat în cauză, în cadrul căreia au fost detaliate aspectele semnalate în fața instanțelor de fond; în acest sens, recurenții au arătat că raportul de expertiză contabilă a fost întocmit fără a exista vreun înscris doveditor, fapt ce reprezintă chiar și o dovadă privind săvârșirea infracțiunii de fals intelectual; în acest sens, au învederat că intimata nu a prezentat niciun înscris care să facă dovada unui credit activ și aflat în derulare, că aceasta a menținut blocate conturile recurentului până la data de 07.01.2021, deși actele de executare fuseseră anulate încă din 13.12.2016, precum și faptul că intimata nu a pus în executare hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/4/2015.

De asemenea, invocând prevederile art. 21 lit. a), b) și c) din O.G. nr. 2/2000, art. 174 și art. 175 C. proc. civ., au susținut că înscrisurile anexate raportului de expertiză demonstrează existența unui contract reziliat, iar acest fapt a generat o vătămare clară, certă, evidentă și neîndoielnică, constând în stabilirea unei obligații în sarcina recurentului fără a exista vreun înscris care să dovedească temeinicia acesteia.

În final, au concluzionat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează întocmirea rapoartelor de expertiză contabilă, având în vedere că au reclamat că în cauză a fost întocmit un raport în lipsa vreunui înscris doveditor.

Un alt set de critici vizează excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii, invocate atât în fața primei instanțe, cât și a curții de apel.

În ceea ce privește excepția invocată în fața tribunalului, recurenții au reiterat pe larg argumentele invocate și considerentele reținute prin încheierea din 22.12.2020, evidențiind că instanța nu a motivat în drept, în conformitate cu art. 233 alin. (1) lit. j) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., afirmația potrivit căreia o hotărâre judecătorească definitivă ar produce efecte juridice fără ca aceasta să fie pusă în executare; a încălcat art. 14 alin. (5) și (6) și art. 224 C. proc. civ., deoarece nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților toate aspectele relevante, cum ar fi nepunerea în executare de către reclamantă a sentinței civile nr. 7638/01.07.2016, menținerea blocată a conturilor recurentului, imposibilitatea executării contractului de credit și lipsa dovezii privind existența unui contract de credit valid.

În continuare, recurenții au reiterat afirmațiile din memoriul de apel, subliniind lipsa dovezii privind punerea debitorului în beneficiul termenului de plată și a procedurii corespunzătoare, raportat la un contract de credit, argumentând că dispozițiile legale nu sunt aplicabile activității de creditare a instituțiilor bancare, context în care au făcut trimitere la art. 1023 C. civ. din 1864 și au evidențiat lipsa unui temei legal și ilegalitatea demersului reclamantei.

Criticând hotărârea curții de apel, recurenții au susținut că instanța de apel nu a arătat motivele pe care se întemeiază dispoziția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 22.12.2020 a Tribunalului București, raportat la faptul că recurentul nu a fost repus în beneficiul termenului de plată a ratelor de credit, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la excepția ridicată în fața instanței de apel, cea a inadmisibilității cererii reclamantei „de decădere a pârâtului B din beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul Contractului de credit încheiat între A și pârât”, raportat la faptul că respectivul contract de credit nu cuprinde nicio clauză care să permită o astfel de încetare a contractului, recurenții au reiterat aspectele prezentate prin memoriul de apel și faptul că la termenul din 25.01.2023 instanța de apel a pus în discuția părților calificarea excepției ca fiind un motiv de apel.

În acest sens, recurentul B a arătat că s-a opus unei astfel de calificări și că a solicitat ca excepția să fie analizată ca atare, context în care au fost redate mai multe paragrafe din hotărârea recurată.

Astfel, criticând soluția curții de apel, recurenții au susținut că nu există un temei de drept pentru ca o instanță să califice o excepție invocată în fața acesteia și că art. 248 alin. (1) și (4) C. proc. civ. menționează clar că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură (...) și că excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei (...).

În completare, recurenții au afirmat că decăderea din beneficiul termenului nu a fost dispusă în temeiul art. 1025 C. civ. din 1864, ci în baza deciziei nr. 1/18.03.2019 a Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, context în care au reiterat susținerile vizând lipsa unei clauze în contractul de credit care să permită încetarea acestuia prin decăderea din termen și că singura posibilitate de încetare era cea de reziliere; în plus, contractele de credit nu sunt și nici nu pot fi asociate sau asimilate obligațiilor afectate de termen.

În considerarea argumentelor expuse, recurenții au afirmat că mai întâi instanța a calificat excepția invocată fără să își motiveze decizia, iar ulterior a pronunțat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât nu există un temei de drept pentru a se dispune încetarea unui contract de credit prin decădere din termen.

Următorul set de critici se referă la netemeinicia soluției de decădere a recurentului B din „beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul contractului de credit încheiat între A și pârâți”, pronunțată de tribunal și menținută de curtea de apel.

După reiterarea criticilor din apel aduse sentinței tribunalului, precum și a considerentelor din hotărârea recurată, recurenții au învederat instanței de recurs că decăderea din beneficiul termenului nu a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 1025 C. civ., ci în baza deciziei nr. 1/18.03.2019 a Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă; prin această hotărâre, instanța a stabilit cu autoritate de lucru judecat că B nu se află în stare de insolvență, motiv pentru care a respins cererea de deschidere a procedurii de insolvență a persoanei fizice.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C, au redat criticile din apel și considerentele curții de apel, context în care au învederat că hotărârea cuprinde motive contradictorii și că soluția a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit recurenților, având în vedere art. 40 alin. (1) și art. 435 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nu există niciun temei de drept ca unei persoane să îi fie opusă o hotărâre judecătorească, după ce instanța a constatat lipsa calității procesuale a acesteia; în acest sens, au arătat că este ca și cum tot ceea ce ține de calitatea procesuală a unei persoane ar fi anulat, ceea ce reprezintă o încălcare gravă a art. 1 alin. (5) din Constituție.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 27.07.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere că, prin încheierea din 14.12.2023, Înalta Curte a constatat că doar numitul E are calitatea de recurent, întrucât față de numita C a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive de către tribunal, recursul urmează să fie analizat exclusiv în ce îl privește pe acesta.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte reține cu prioritate că excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin notele scrise depuse la dosar la 07.03.2024, în raport cu art. 1517 C. civ. și întemeiată pe susținerea conform căreia intimata nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți dacă aceasta rezultă din propria sa acțiune sau omisiune, nu conturează o veritabilă excepție de inadmisibilitate, ci reprezintă, în realitate, o apărare de fond. În acest sens, se observă că argumentația recurentului vizează modul de executare a obligațiilor contractuale și circumstanțele în care intimata ar fi trebuit să notifice reluarea executării contractului de credit, prin comunicarea cuantumului ratei de credit și al dobânzii datorate. Or, o astfel de susținere nu constituie o excepție procesuală care să conducă la inadmisibilitatea acțiunii, ci o apărare prin care recurentul contestă îndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimată și, implicit, temeinicia pretențiilor acesteia.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin notele scrise depuse la 07.03.2024 au fost formulate motive suplimentare de recurs, cu depășirea termenului reglementat de art. 485 C. proc. civ., astfel că nu vor fi luate în considerare, fiind tardive.

Întrucât în cadrul susținerilor orale de la acest termen, recurentul a declarat că nu mai susține critica referitoare la menținerea de către curtea de apel a dispoziției de admitere a excepției lipsei calității procesuale a pârâtei C, Înalta Curte nu va proceda la examinarea acesteia.

Trecând peste aceste observații, situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune existența unor raporturi contractuale între părți, în baza contractului de credit nr. 500305/13.04.2010 încheiat între A BANK S.A., în calitate de împrumutător și B, în calitate de împrumutat, respectiv C, în calitate de garant ipotecar.

Demersul judiciar urmărește aplicarea sancțiunii decăderii și recuperarea sumelor de 68.703,70 euro, reprezentând principal, de 21.082,60 euro, cu titlu de dobânzi și de 3.387,63 euro, cu titlu de penalități aferente creditului calculate până la 22.04.2020, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății și dobânda de 5,65% calculată până la plata integrală a debitului.

Prima instanță a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei C pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea precizată formulată împotriva pârâtului B și a dispus decăderea acestuia din beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul contractului de credit nr. 500305/13.04.2010 încheiat între reclamantă și pârât, obligându-l pe acesta la plata către reclamantă a sumelor de bani menționate anterior, la care se adaugă dobânda de 5,65% până la plata integrală a debitului datorat, restul acțiunii fiind respinsă ca neîntemeiată.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ori când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Pe calea celei dintâi, subsumată ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării regulilor de procedură; în acest sens, a arătat că, la termenul din 25.01.2023, ulterior susținerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, a solicitat fixarea unui nou termen pentru dezbaterea fondului, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., însă cererea a fost respinsă. În plus, instanța a limitat timpul alocat pentru susținerea apărării la 10 minute, iar după expirarea acestuia, a reiterat solicitarea unui alt termen pentru dezbaterea fondului, invocând încălcarea drepturilor la apărare și la un proces echitabil; cu toate acestea, instanța a respins cererea și a dispus închiderea dezbaterilor, fără a pune în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările relevante.

Înalta Curte notează că în ședința publică de la 25.01.2023, după susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și a excepțiilor procesuale invocate, Curtea de apel, în temeiul art. 216 alin. (4) C. proc. civ., a limitat în timp intervenția fiecărei părți la 10 minute pentru expunerea concluziilor orale asupra fondului și, totodată, a respins solicitările privind fixarea unui nou termen pentru dezbaterea fondului, context în care a amânat pronunțarea și a dat posibilitatea părților de a depune concluzii scrise.

Aceste măsuri dispuse de instanță nu pot fi considerate încălcări ale principiilor fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care ele se încadrează în prerogativele instanței de a asigura celeritatea procesului.

Instanța are prerogativa de a gestiona desfășurarea dezbaterilor și de a stabili timpul alocat fiecărei părți pentru susținerea poziției sale procesuale, conform art. 216 alin. (4) C. proc. civ., iar o astfel de măsură nu constituie o restrângere a dreptului la apărare, cum greșit afirmă recurentul.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a unui nou termen pentru dezbaterea fondului, art. 244 alin. (1) C. proc. civ. nu impune instanței o obligație imperativă în acest sens, ci doar îi dă posibilitatea de a fixa un termen pentru dezbaterea fondului, în funcție de circumstanțele speței, iar o astfel de prerogativă de apreciere a instanței este exercitată cu respectarea echilibrului între dreptul părților de a-și susține cauza și obligația de a asigura soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Prin urmare, în măsura în care părțile au avut ocazia de a-și formula apărările, respingerea cererii de fixare a unui nou termen pentru dezbaterea fondului nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare.

În plus, recurentul nu a demonstrat că limitarea timpului pentru intervenție sau respingerea cererii de acordare a unui nou termen pentru dezbaterea fondului i-ar fi cauzat o vătămare efectivă, susținerile acestuia fiind pur formale; de altfel, recurentul nici nu a indicat acele cereri, excepții sau împrejurări de fapt și de drept care nu ar fi fost puse în discuția părților și în ce mod acestea ar fi influențat soluția. Prin urmare, simplul fapt că instanța a închis dezbaterile, fără a da curs solicitării recurentului de a prelungi durata acestora, nu constituie o încălcare a principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Totodată, Înalta Curte constată că art. 393 C. proc. civ., invocat de recurent, nu este aplicabil în cauză, întrucât acesta reglementează situația în care dezbaterile, deși începute, nu mai pot continua din motive obiective, precum constrângeri de timp sau împrejurări exterioare, cum ar fi cutremur, întreruperea energiei electrice, imposibilitatea desfășurării în condiții optime. Or, în speță, nu s-a dovedit existența unor astfel de impedimente care să justifice aplicabilitatea acestui text legal.

Cea de-a doua critică adusă deciziei recurate vizează menținerea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul afirmând că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material; în acest sens, susține că termenul de prescripție a început să curgă la 06.02.2015 (data notificării de reziliere) și s-a împlinit la 06.02.2018.

Recurentul susține că instanțele de fond au apreciat că o hotărâre judecătorească ar produce efecte juridice fără ca aceasta să fie pusă în executare, însă fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază soluția, astfel cum prevăd dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. j) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.; acesta mai argumentează că banca nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, inclusiv comunicarea scadențarului rambursării creditului și dobânzilor actualizat și notificarea ratelor, în conformitate cu dispozițiile contractuale și condițiile generale existente în Anexa 1 pct. B clauza 5 și Anexa 3 clauzele 4-6; totodată, susține că banca ar fi trebuit să înceteze executarea silită până la 06.02.2018, iar reluarea executării contractului trebuia notificată corespunzător. În acest context, recurentul apreciază că nu există temei legal pentru obligarea sa la plata sumelor rezultate din contractul de credit și că banca ar trebui să fie obligată să-i achite dobânzile contractuale și legale. Totodată, se mai invocă lipsa dovezii comunicării notificării nr. 11772573/24.08.2018.

Înalta Curte notează că argumentele recurentului nu pot conduce la concluzia că dreptul material la acțiune al reclamantei ar fi prescris, astfel că menținerea de către curtea de apel a dispoziției de respingere a excepției prescripției este legală, criticile recurentului fiind nefondate.

Examinând chestiunile sesizate, Înalta Curte subliniază încă de la început că, recurentul nu critică interpretarea sau aplicarea greșită a legii, ci urmărește stabilirea datei de 06.02.2015 ca moment de început al curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea privind decăderea din beneficiul termenului, context în care pune în discuție aspecte de natură factuală ce nu pot fi examinate; în acest demers, recurentul pornește de la o premisă eronată, prevalându-se de notificarea de reziliere unilaterală a contractului de credit emisă de bancă la 06.02.2015 (anulată ulterior) și pe o interpretare distorsionată a efectelor hotărârilor pronunțate în dosarul privind contestația la executare în planul raporturilor contractuale și a îndatoririlor ce ar fi revenit reclamantei.

Legat de notificarea de reziliere din 06.02.2015, cu ocazia soluționării contestației la executare, instanțele au constatat că aceasta a fost emisă cu încălcarea prevederilor contractuale, iar actele de executare silită întemeiate pe aceasta au fost anulate prin sentința civilă nr. 7638/01.07.2016 a Judecătoriei Sectorului 4, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4907/13.12.2016 a Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă; această chestiune se bucură de autoritatea de lucru judecat, din perspectiva art. 403 alin. (1) și (2) C. proc. civ., astfel că nu mai poate fi repusă în discuție deoarece s-ar încălca principiul securității juridice. Anularea actelor de executare și a notificării de reziliere, prin hotărârile judecătorești menționate, a restabilit contractul de credit în forma sa inițială, considerându-l valabil și în vigoare; astfel, obligațiile părților au revenit la starea anterioară notificării de reziliere, acestea fiind obligate să respecte în continuare obligațiile asumate inițial.

În acest context, nu era necesară o punere în executare a hotărârii de către creditoare pentru ca aceasta să poată avea un fundament legal pentru executarea în continuare a contractului de credit, în vederea calculării ratelor și perceperea dobânzilor restante, și nici îndeplinirea vreunei obligații suplimentare, precum emiterea unei noi notificări de repunere în termen, cum greșit afirmă recurentul. Astfel cum a reținut și curtea de apel, efectele sentinței civile nr. 7638/01.07.2016 a Judecătoriei Sectorului 4 București se limitează la procedura de executare silită și nu modifică raporturile juridice existente între părți anterior emiterii notificării de reziliere, ele fiind recunoscute și duse la îndeplinire de către executorul judecătoresc, care a închis dosarul de executare. De altfel, eventualele întârzieri în comunicări sau proceduri administrative nu aduc atingere elementelor esențiale ale contractului, care continuă să producă efecte juridice în derularea raporturilor contractuale.

În consecință, termenul de prescripție pentru acțiunea privind decăderea din beneficiul termenului nu ar fi putut începe să curgă la data emiterii notificării de reziliere, deoarece aceasta a fost lipsită de efecte juridice, astfel că reclamanta are dreptul de a solicita decăderea debitorului din beneficiul termenului pe parcursul întregii perioade de derulare a contractului de credit.

Prin urmare, criticile recurentului privind intervenirea prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate, iar menținerea dispoziției de respingere a excepției prescripției este legală și temeinică.

Următoarea critică se referă la dispoziția de respingere a cererii de anulare a raportului de expertiză menținută de curtea de apel; în argumentare, recurentul invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând că raportul de expertiză a fost întocmit pe baza unui contract de credit reziliat și că reclamanta nu a prezentat dovezi privind existența unui contract activ și aflat în derulare. Pentru a întări afirmațiile făcute, recurentul învederează aceleași apărări privitoare la faptul că reclamanta a menținut blocate conturile sale până la 07.01.2021, deși actele de executare fuseseră anulate încă din 13.12.2016, precum și faptul că reclamanta nu a pus în executare hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/4/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși recurentul afirmă că instanța de apel a încălcat normele de drept material, acesta nu indică în mod concret dispozițiile legale pretins încălcate.

Astfel, sub aparența nelegalei dispoziții de respingere a cererii de anulare a raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și invocarea prevederilor art. 21 lit. a), b) și c) din O.G. nr. 2/2000, art. 174 și art. 175 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt, în raport cu probele administrate, cu ignorarea considerentelor reținute de curtea de apel sub acest aspect. Or, chestiunile legate de validitatea sau inexistența unui contract de credit reprezintă aspecte de fond care trebuie analizate de instanța de judecată, nu de expertul judiciar; aceasta deoarece expertul are rolul de a furniza lămuriri asupra unor aspecte contabile sau financiare, fără a se pronunța asupra valabilității actelor juridice. Astfel, presupusa inexistență a unui contract de credit valid nu constituie, în sine, un motiv de nulitate a raportului de expertiză, cum corect au reținut instanțele de fond.

În ceea ce privește invocarea unor norme legale, precum art. 21 lit. a), b) și c) din O.G. nr. 2/2000, art. 174 și art. 175 C. proc. civ., recurentul nu prezintă critici concrete care să reflecte greșelile săvârșite de instanța de apel; simpla menționare a unor texte de lege, fără a le corela cu aspecte specifice ale cauzei, nu este suficientă pentru a susține nulitatea sau nelegalitatea hotărârii.

Concluzionând, Înalta Curte arată că afirmațiile recurentului se referă, în esență, la aspecte de netemeinicie și evaluarea probelor, care nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurent în cadrul recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Un alt set de critici vizează dispozițiile date asupra excepției inadmisibilității acțiuni invocată atât în fața tribunalului, cât și a curții de apel, divizate pe două paliere argumentative: primul susține că instanța de apel nu a arătat motivele care stau la baza dispoziției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 22.12.2020 a Tribunalului București, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că recurentul nu a fost repus în beneficiul termenului de plată a ratelor de credit, invocând astfel motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.; al doilea vizează statuarea instanței de apel sub aspectul calificării excepției inadmisibilității acțiunii drept un motiv de apel, asupra căreia recurentul B s-a opus, subliniind că nu există un temei de drept pentru ca o instanță să califice o excepție invocată în fața acesteia, context în care face trimitere la art. 248 alin. (1) și (4) C. proc. civ.

Examenul deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a oferit o motivare clară și coerentă pentru menținerea dispoziției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii; aceasta a analizat argumentele părților și a explicat raționamentul care a stat la baza deciziei sale, permițând astfel exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. În plus, instanța de apel a constatat că argumentele prezentate de recurent vizau, în esență, temeinicia acțiunii reclamantei, subliniind că vor fi examinate cu ocazia analizării fondului, ceea ce a și realizat ulterior.

Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

Totodată, nu poate fi primită nici critica recurentului referitoare la faptul că instanța de apel nelegal a calificat excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în apel, drept un motiv de apel.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Înalta Curte notează că această prevedere stabilește ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale, însă nu limitează instanța în a analiza natura și conținutul excepțiilor invocate. Prin urmare, dacă instanța constată că o excepție invocată de o parte reprezintă, în realitate, o critică asupra temeiniciei hotărârii primei instanțe, aceasta are dreptul să o reîncadreze ca motiv de apel/recurs sau apărare; aceasta deoarece, în conformitate cu art. 22 alin. (4) C. proc. civ., „Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”.

În speță, instanța de apel a considerat că argumentele recurentului, prezentate sub forma unei excepții de inadmisibilitate, constituiau de fapt critici privind temeinicia acțiunii reclamantei. Or, această reîncadrare nu încalcă dispozițiile art. 248 alin. (1) și (4) C. proc. civ., ci reflectă o aplicare judicioasă a normelor procedurale, asigurând o soluționare corectă a cauzei.

De aceea, critica recurentului nu poate fi primită.

Pe fondul cauzei, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând că nu există un temei legal pentru a dispune încetarea unui contract de credit prin decăderea din beneficiul termenului; acesta argumentează că decăderea nu a fost dispusă în temeiul art. 1025 C. civ. din 1864, ci în baza deciziei nr. 1/18.03.2019 a Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, prin care a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii insolvenței persoanei fizice, și că respectivul contract de credit nu conține clauze care să permită o astfel de încetare, singura posibilitate de încetare fiind cea de reziliere; de asemenea, subliniază că astfel de contracte de credit nu pot fi asimilate obligațiilor afectate de termen.

Înalta Curte reține că reclamanta a dedus instanțelor de judecată o cerere de decădere a pârâtului B din beneficiul termenelor aferente tuturor ratelor de credit nerambursate din cadrul contractului de credit nr. 500305/13.04.2010, fundamentată pe dreptul comun, respectiv art. 1025 C. civ. din 1864, solicitând și obligarea acestuia la plata unor sume de bani aferente contractului.

În cauză, instanțele au apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1025 C. civ. din 1864, ceea ce a condus la decăderea debitorului din beneficiul termenului și la exigibilitatea imediată a obligațiilor, în raport cu incapacitatea debitorului de a-și onora obligațiile financiare, independent de existența unor clauze contractuale specifice în acest sens. Pentru a hotărî astfel, au fost analizate circumstanțele particulare ale cauzei, reținându-se că starea de insolvabilitate a pârâtului a fost un factor determinant care a condus la pierderea dreptului de a beneficia de termenele de plată stabilite inițial, banca având dreptul legal de proceda în acest sens prin protejarea intereselor sale.

Înalta Curte notează că drepturile creditorului nu sunt limitate exclusiv de conținutul contractual, cum greșit susține recurentul. De altfel, este de remarcat că recurentul reiterează același argumente care au stat la baza apărării sale, susținând că respectivul contract de credit era reziliat, că reclamanta nu a prezentat dovada existenței unui contract de credit valid și că acest contract nu conține nicio clauză referitoare la încetare prin decădere, respectiv că banca fie nu și-a îndeplinit anumite obligații contractuale, fie nu și-a exercitat dreptul procesual de a pune în executare hotărârile pronunțate în dosarul vizând contestația la executare. Or, aceste afirmații ignoră considerentele reținute de instanțele anterioare, care au analizat și respins aceste apărări, constatând lipsa de temeinicie a susținerilor recurentului. De altfel, aceste susțineri nu reprezintă critici propriu-zise aduse deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanțelor de fond, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurent nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte cheltuielile de judecată ale intimatei-reclamante în sumă de 11.822,41 lei, dovedite cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B împotriva deciziei civile nr. 224/15.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A BANK, prin A BANK – Sucursala București.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 11.822,41 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2024.