ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2025

HOTĂRÂRE

12.02.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă la data de 10.10.2024, sub nr. dosar x/3/2024, reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B a solicitat instanței de judecată să dispună cu titlu provizoriu înlăturarea tuturor postărilor video, audio, scrise, precum și orice alte referiri la cafeneaua C, directe sau implicite, ale pârâtei sau determinate în mod direct sau implicit de activitatea acesteia de pe Facebook, Instagram, TikTok, precum și de pe celelalte platforme online utilizate, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, având ca obiect repararea prejudiciilor morale și materiale generate de faptele pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 255 și art. 257 C. civ., precum și restul dispozițiilor menționate în cuprinsul cererii.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

2.1. Prin sentința nr. 1294/22.10.2024, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B, în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 255 alin. (1) alin. (2) lit. a și alin. (4) precum și art. 998 C. civ., precum și faptul că reclamanta nu a făcut dovada introducerii unei acțiuni de fond.

A reținut tribunalul că pentru determinarea competenței teritoriale a instanței de judecată este necesară calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, sens în care a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (68-73) și a apreciat că o cerere, având ca obiect dispunerea încetării provizorii a încălcării drepturilor nepatrimoniale, cum este cea formulată în prezenta cauză, este o cerere sui generis, autonomă și distinctă de atragerea răspunderii civile delictuale, reprezentând un mijloc de apărare, cu titlu temporar, a drepturilor nepatrimoniale.

Așadar, fiind o cerere în apărarea unui drept nepatrimonial, prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat, cu o configurație distinctă față de cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o faptă ilicită, tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care reglementează o competență teritorială alternativă, ci dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează competența teritorială de drept comun și care prevăd că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul (în cauză, Drobeta Turnu Severin), dacă legea nu prevede altfel.

Totodată, față de prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., instanța a constatat că excepția necompetenței teritoriale este o excepție de ordine publică întrucât prezenta cauză nu se referă la bunuri sau la drepturi de care părțile pot să dispună, fiind vorba despre ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, astfel cum arată și dispozițiile art. 252 C. civ.

2.2. Prin sentința nr. 95/21.11.2024, Tribunalul Mehedinți-Secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care stabilesc o competență teritorială alternativă -în acest caz alegerea instanței fiind făcută de către reclamantă prin înregistrarea cererii pe rolul Tribunalului București, conform art. 116 iar nu regula generală prevăzută în art. 107 din C. proc. civ.

Față de obiectul cauzei și motivele invocate de reclamantă, instanța a reținut că aceasta invocă săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite, faptă ce ar fi dus la încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale prevăzute de art. 257 C. civ. și care i-ar fi cauzat astfel un prejudiciu, atât patrimonial, cât și nepatrimonial.

În ceea ce privește instanța în a cărei circumscripție se află locul producerii prejudiciului, tribunalul a reținut că este competentă să soluționeze cauza instanța în a cărei rază teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, care, în circumstanțele particulare ale cauzei, în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediu virtual a unor postări defăimătoare la adresa reclamantei, este reprezentată de instanța de la sediul reclamantei (din București), unde au fost înregistrate presupusele pierderi de profit și unde a fost afectată imaginea acesteia în comunitatea locală.

Instanța a reținut că Tribunalul București a aplicat în mod eronat Decizia RIL nr. 1/2023 a ÎCCJ întrucât (1) problema dezlegată a vizat competența materială a instanței, iar nu competența teritorială, (2) prin considerentele citate de instanța inițial învestită, Instanța Supremă a stabilit că cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c din C. civ. nu poate fi considerată o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală, respectiv aceasta nu este o componentă a răspunderii civile delictuale, ci își păstrează caracterul autonom și distinct, având în vedere modul de redactare a art. 253 din C. civ., care prevede posibilitatea cumulului mijloacelor de apărare, însă nu a stabilit că astfel de cereri nu izvorăsc din fapte ilicite. Prin urmare, Tribunalul București a concluzionat în mod greșit faptul că din considerentele Deciziei nr. 1/2023 a ÎCCJ rezultă că ar fi o cerere în apărarea unui drept nepatrimonial, prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcate, cu o configurație distinctă față de cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o faptă ilicită, nicăieri în cuprinsul deciziei Înaltei Curți nefiind menționat acest lucru, ci doar faptul că acțiunea având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei nu este o specie a răspunderii civile delictuale (paragraful 68), lucru total diferit.

Prin urmare, prin interpretarea dată Tribunalul București susține practic că: fie, în cazul acțiunilor întemeiate pe art. 253 din C. civ. nu ne-am afla în prezența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu, motiv pentru care nu sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. care fac referire la fapta ilicită sau prejudiciu, fie că art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. se referă doar la răspunderea civilă delictuală întemeiată pe art. 1357 din C. civ., aspecte ce nu pot fi reținute. Sub acest aspect, se observă în primul rând că din chiar textul art. 255 C. civ. reiese că este necesară existența unei acțiuni ilicite pentru a fi luată o măsură provizorie. Totodată, se constată că dispoziția de la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu limitează sfera de aplicabilitate doar la răspunderea civilă delictuală, întrucât nu distinge, ci la cereri privind obligații izvorâte dintr-o faptă ilicită, situație ce se regăsește în speță.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele argumente:

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 255 C. civ., să se dispună, cu titlu provizoriu, înlăturarea tuturor postărilor video, audio, scrise, precum și orice alte referiri la cafeneaua C, directe sau implicite, ale pârâtei sau determinate în mod direct sau implicit de activitatea acesteia de pe Facebook, Instagram, TikTok, precum și de pe celelalte platforme online utilizate, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, având ca obiect repararea prejudiciilor morale și materiale generate de faptele pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Dispozițiile art. 255 alin. (4) C. civ. prevăd că „instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător...”.

Potrivit art. 998 C. proc. civ. care reglementează procedura ordonanței președințiale, ,,Cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului.”

Prin urmare, competența de a soluționa cererea de ordonanță președințială este determinată de instanța competentă să judece fondul dreptului, dispozițiile citate mai sus vizând atât competența materială cât și cea teritorială a instanței.

Din actele și lucrările dosarului reiese că reclamanta nu a învestit instanța și cu o acțiune privind fondul dreptului.

Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății nu este una în constatarea caracterului ilicit al faptei pentru a se putea aprecia, în virtutea considerentelor Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că nu ar fi o acțiune în răspundere delictuală.

Ca specie a acțiunii în realizare, acțiunea de față este întru totul o acțiune în răspundere delictuală prin care se urmărește înlăturarea, cu titlu provizoriu, a unui pretins prejudiciu moral prin obligarea pârâtei la încetarea încălcării unor drepturi, într-una dintre modalitățile reglementate de prevederile art. 255 C. civ. (temei de drept indicat expres de parte), iar nu în baza dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c C. civ., cum indică Tribunalul București.

Instanțele fiind învestite, așadar, cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, competență teritorială este alternativă, în sensul că reclamantul poate introduce cererea de chemare în judecată fie la domiciliul/sediul pârâtului, în temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fie la instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită ori s-a produs prejudiciul, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În cauză, sintagma "loc al producerii prejudiciului" corespunde sediului reclamantei (din București) în contextul în care faptele imputate pârâtei s-ar fi săvârșit în mediul on-line, astfel că pretinsul prejudiciu s-ar fi produs atât la nivel local –pretinsa afectare a imaginii având loc, în principal, în rândul comunității din București (unde se află cafeneaua reclamantei)-, cât și la nivel național, prin posibilitatea de accesare de către orice persoană a comentariilor reclamate a fi denigratoare.

În soluționarea conflictului negativ de competență cu care a fost învestită, Înalta Curte va reține prevederile art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora, „reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”, ceea ce presupune că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai multe instanțe deopotrivă competente.

Or, în cauză, alegerea de competență a fost deja realizată de reclamantă, prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, în a cărui circumscripție teritorială s-a produs pretinsul prejudiciu.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.