ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 309/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei de a înceta să mai facă, în spațiul public, afirmații de natură să încalce drepturile reclamantului la onoare, reputație, demnitate și probitate morală și profesională, de a comunica și publica astfel de afirmații în toate mijloacele media (presa on-line și scrisă, televiziune, etc.), de a posta pe bloguri și pe toate rețelele de socializare astfel de afirmații (Facebook, Twitter, etc.) și obligarea pârâtei să șteargă de pe blog-uri și de pe toate rețelele de socializare orice astfel de postări și de a-și cere scuze public, pe toate rețelele de socializare, pentru afirmațiile făcute la adresa reclamantului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București, și cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză a proprietarului website-ului Facebook și a proprietarului paginii oficiale Facebook, C.. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1046/14 septembrie 2016, Tribunalul București – secția a III-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentința civilă nr. 34/27 ianuarie 2017, Tribunalul Brăila – secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin decizia civilă nr. 443/14 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 13 septembrie 2017, Tribunalul a respins cererile de introducere, în cauză, a lui C. și proprietarului paginii de Facebook, nefiind îndeplinite cerințele art. 75 C. proc. civ., și excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1998/13 decembrie 2017, Tribunalul București – secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A..

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 octombrie 2018, prima instanță a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâtă, în ce privește obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii Tribunalului a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță.

Apelanta pârâtă a formulat apel împotriva încheierii din 10 octombrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 490 A/27 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a dispus obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 1000 euro, în echivalent în RON la data plății. A respins cererea de obligare a pârâtei de a mai face, în viitor, afirmații în spațiul public care îl vizează pe reclamant, ca neîntemeiată. A respins cererea de a șterge, de pe rețelele de socializare, postările referitoare la reclamant, ca rămasă fără obiect. A obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.600 RON. A respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva încheierii de ședință din 10 octombrie 2018 și a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 550 RON.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

În mod greșit a considerat prima instanță că afirmația pârâtei în legătură cu un dosar penal corespunde realității și nu poate, astfel, să fie asimilată unei încălcări a dreptului la imagine al reclamantului.

Tribunalul nu a ținut seama de faptul că pârâta a creat contextul în care afirmația sa despre problemele cu legea penală ale reclamantului să poată constitui o bază factuală, formulând o plângere penală împotriva acestuia, în curs de soluționare la data la care s-au făcut afirmațiile (aprilie 2016), soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București printr-o ordonanță de clasare, la 04 mai 2016.

Se poate afirma, astfel, că intenția care a animat-o pe pârâtă a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, și nu de a informa publicul despre subiecte de interes public și de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Este evident că nu se pune în discuție dreptul pârâtei de a face sesizări penale, prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, ci obligația acesteia de a se abține de la afirmarea, în mod public, că o persoană are probleme cu legea, fără să existe o soluție finală în acest sens, afirmație de natură a afecta, in mod negativ, imaginea reclamantului, în special, în calitatea sa de director general al Direcției Generale pentru Îndrumarea și Controlul Instituției Prefectului - MAI.

Procedura urmăririi penale are un caracter confidențial, iar actele dispuse pe parcursul acestei proceduri (începerea urmăririi penale, probele administrate, soluțiile dispuse de organele judiciare etc.) pot fi aduse la cunoștința publicului cu anumite limitări, tocmai pentru a nu prejudicia viața privată a persoanelor față de care se derulează aceste proceduri. Cu atât mai mult, în condițiile în care pârâta este autoarea plângerii penale, iar ancheta era în derulare, se impunea o conduită neutră, de abținere în a utiliza rețeaua de socializare pentru a susține ca dovedit un fapt asupra căruia plana incertitudinea. De altfel, dacă intenția pârâtei era de doar de informare a primului-ministru cu privire la existența plângerii penale împotriva reclamantului, avea la îndemână mijloace prin care să-și atingă obiectivul, fără a face publică informația. Platforma de socializare Facebook constituie spațiu public, întrucât structura acesteia permite libera interacțiune și libera răspândire de informații, accesul realizându-se în mod facil și, prin procesul de distribuire (share-uire) a informațiilor, orice lucru poate fi adus la cunoștința publicului larg.

Pe de altă parte, modul de exprimare din cele două articole reflectă mai mult decât dorința de informare a primului-ministru cu privire la existența plângerii penale, pârâta utilizând termeni prin care îl caracterizează, indirect, pe reclamant ca "dinozaur", "sifonar", "pata neagră pentru administrația publică", intenția de denigrare fiind, astfel, dovedită.

Nu pot fi valorificate apărările pârâtei în sensul că nu este autoarea postărilor de pe Facebook, apărări lipsite de credibilitate, în condițiile în care această susținere se face, pentru prima oară, în cadrul acțiunii de față, deși, între părți, s-a desfășurat procedura ordonanței președințiale, având, ca obiect, ștergerea de pe pagina de Facebook a postărilor, în cadrul căreia pârâta nu a invocat lipsa calității sale de autor al postărilor. Este neverosimil ca pârâta să nu fi realizat, până la momentul introducerii acțiunii în pretenții, că un terț a utilizat fraudulos contul său de Facebook; pe de altă parte, afirmația în acest sens nu a fost dovedită, revenindu-i pârâtei sarcina de a demonstra că o persoană a creat o pagină de Facebook folosindu-se de identitatea sa.

Consacrarea legislativă națională a dreptului la demnitate al persoanei se regăsește în art. 72 C. civ., care stabilește, în primul său alineat, că "orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale".

Dreptul la protejarea reputației este prevăzut și de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind un element care ține de viața privată. Noțiunea de "viață privată" este o noțiune largă, care înglobează multiple aspecte ale identității unui individ, precum elemente legate de dreptul la imagine.

De cealaltă parte, libertatea de exprimare, protejată de art. 30 din Constituție și de art. 10 din Convenție, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenție, aceasta este permisă nu numai în ceea ce privește "informațiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc. Acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitate deschisă, fără de care nu există o "societate democratică". Așadar, astfel cum este consacrată de art. 10, libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Curtea a apreciat că, deși cele două drepturi puse în balanță se bucură, a priori, de un interes egal, față de limbajul folosit și scopul articolului, pârâta a depășit limita rezonabilă a expunerii unor elemente ce țin de viața publică (profesională) a reclamantului, chiar în mod exagerat sau satiric, și a lezat, în mod nejustificat, reputația acestuia, ca element al vieții private.

Reclamantul deținea o funcție publică la data publicării articolelor, iar activitatea sa profesională și probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă.

Fapta indicată de pârâtă - existența unui dosar penal - poate fi calificată ca fiind incompletă din moment ce nu se precizează că autoarea plângerii penale este chiar aceasta și că vizează un pretins abuz împotriva ei, prin omisiunea reclamantului de a-i aduce la cunoștință raportul de evaluare a performanțelor profesionale aferent perioadei noiembrie - decembrie 2014. Prezentarea, în întregime, a contextului factual ar fi schimbat, radical, modul de percepere a mesajului transmis prin intermediul Facebook, deoarece ar fi oferit celor care l-au citit imaginea corectă a unui conflict în cadrul relațiilor de muncă. În lipsa detaliilor, mesajul transmis s-a concentrat pe ideea de activitate infracțională a reclamantului, distorsionare vădit intenționată.

Chiar dacă, ulterior, plângerea penală a fost soluționată prin clasare pentru inexistența faptei de abuz în serviciu, afirmațiile pârâtei sunt cele care au rămas în memoria publicului, conturând imaginea reclamantului de persoană care încalcă legea.

Reputația este o dimensiune a demnității umane, care impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. Altfel spus, fiecare individ este ținut să recunoască și să respecte, în oricare altă ființă umană, atributele și valorile care îl caracterizează ca om.

Prejudiciul înregistrat de reclamant este cert și constă în resimțirea de către acesta a impactului produs de conduita pârâtei, și anume în lezarea reputației profesionale, faptele imputate fiind, prin ele însele, de natură să creeze un impact puternic asupra competenței si probității profesionale ale reclamantului.

Legătura de cauzalitate între acțiunea ilicită și prejudiciu rezultă ex re, din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele legale, referitoare la dreptul la imagine, atribut fundamental, inerent oricărei persoane fizice.

Atunci când suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie, sunt prezente două elemente ale vinovăției: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligații juridice, și unul subiectiv, numit imputabilitate sau culpabilitate, acesta reprezentând atitudinea autorului de a înțelege și de a-și asuma consecințele faptelor ce au fost săvârșite; ambele sunt întrunite în cauză.

Curtea a constatat că sunt îndeplinite cerințele atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, reglementate de art. 1.357 C. civ., motiv pentru care se impune obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat reclamantului.

Prejudiciul moral a fost definit ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, reținându-se că reclamantului i-au fost provocate suferințe morale (psihice), precum rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea, alte emoții negative, dar și deteriorarea stării de sănătate. Instanța nu a reținut, ca dovedită, legătura dintre fapta pârâtei și decizia reclamantului de a se pensiona.

Cu privire la evaluarea prejudiciului, echitatea este un criteriu fundamental, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral. Fără îndoială că stabilirea unor asemenea despăgubiri implică și o doză de aproximare, dar instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Față de reperele conturate în jurisprudența națională și C.E.D.O., s-a apreciat că suma de 1.000 de euro reprezintă o reparație justă și echitabilă, fiind de natură a compensa prejudiciul produs reclamantului, aducându-i acea satisfacție de ordin moral odată cu recunoașterea, prin hotărâre, a încălcării dreptului la viață privată.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei de a mai face, în viitor, afirmații în spațiul public care să îl vizeze pe reclamant, ca neîntemeiată, față de caracterul ipotetic al unei asemenea situații, posibil a se întâmpla în viitor sau nu.

Cererea de a șterge de pe rețelele de socializare postările referitoare la reclamant a fost respinsă ca rămasă fără obiect, obligația fiind executată ca urmare a pronunțării deciziei nr. 143 A/2017 a Curții de Apel București, nedovedindu-se că, în prezent, aceste postări au fost reluate pe contul Facebook al pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru următoarele motive:

Astfel, însușindu-și criticile părții adverse, Curtea a reținut că pârâta este autoarea postărilor de pe Facebook, că a creat contextul în care să existe o bază factuală pentru susținerile din cuprinsul postărilor, că intenția ce a animat-o a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, dar și că modul de exprimare din cele două articole reflectă mai mult decât dorința de informare a primului- ministru cu privire la existența plângerii penale, făcându-se mențiunea că ar fi utilizat termeni prin care l-ar fi caracterizat, indirect, pe reclamant ca "dinozaur", "sifonar" etc., intenția de denigrare fiind, astfel, dovedită.

În cuprinsul cererii de apel, intimatul A. a reiterat susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, menționând că pârâta a făcut mai multe comentarii și afirmații neadevărate și răuvoitoare la adresa sa, pe rețeaua de socializare Facebook, toate acestea fiind de natură a-i aduce atingeri grave onoarei, demnității, reputației și imaginii publice, că a avut o activitate destul de intensă de "demolare" a imaginii și prestigiului său.

Deci, în mod greșit și în detrimentul pârâtei, instanța de apel a preluat aceste susțineri și a reținut că intimata este autoarea postărilor pe care le-a efectuat, animată de dorința de a afecta imaginea reclamantului.

La dosarul cauzei nu există probe care să susțină că pârâta este autoarea acestor postări de natură a afecta imaginea și a crea un prejudiciu reclamantului, fiind nesocotite și dispozițiile art. 249 C. proc. civ., în contextul în care, procesul fiind pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta are primul obligația să-și dovedească pretențiile (decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă).

A considerat Curtea că afirmația pârâtei în sensul că nu este autoarea postărilor nu a fost dovedită, revenindu-i sarcina de a demonstra că o persoană a creat o pagina de Facebook, folosindu-se de identitatea sa.

În mod părtinitor și subiectiv, instanța de judecată a reținut doar în sarcina sa obligația de a demonstra susținerile, fără a reține, în același sens, obligația reclamantului de a-și demonstra susținerile din cadrul cererii de chemare în judecată și a cererii de apel.

Este notoriu faptul că sunt create numeroase pagini sau profiluri Facebook fără acordul persoanelor ce par a fi titularii conturilor Facebook respective. De asemenea, la fel de cunoscut este și faptul că identificarea persoanelor ce au acționat în sensul creării unor pagini, conturi, profiluri Facebook este extrem de dificilă, ba chiar imposibilă, chiar și pentru organele abilitate și în măsură a face acest lucru (a se vedea situația identică a lui D., care a reclamat, în anul 2014, că există mai multe conturi de Facebook false, cu numele său.

Apelantul reclamant nu a făcut dovada existenței faptei ilicite.

Din probatoriul administrat atât la fondul cauzei, cât și în apel, nu rezultă că recurenta ar fi săvârșit fapta sau faptele la care se face referire.

Or, s-a făcut dovada că există mai multe profiluri false pe rețeaua de socializare Facebook, profiluri ce nu îi aparțin.

Este ilogic ca, în măsura în care, prin absurd, ar fi intenționat să îl denigreze pe reclamant sau să îi afecteze imaginea, să creeze un profil sau mai multe profiluri Facebook pe care să posteze comentarii la adresa acestuia. Dacă pârâta ar fi autoarea postărilor la care reclamantul face referire ar fi fost mai logic să posteze de pe profiluri, pagini Facebook cu care să nu poată fi asociată.

Instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357-1359 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală și condițiile atragerii acestei răspunderi.

Preluând susținerile reclamantului din cererea de apel, Curtea reține, în mod greșit, că "nu pot fi valorificate apărările pârâtei în sensul că nu este autoarea postărilor de pe Facebook, apărări lipsite de credibilitate, în condițiile în care această susținere se face pentru prima dată în cadrul acțiunii de față, deși între părți s-a desfășurat procedura ordonanței președințiale având ca obiect ștergerea de pe pagina de Facebook a postărilor, în cadrul căreia pârâta nu a invocat lipsa calității sale de autor ai postărilor".

Contrar celor reținute de instanță, în dosarul nr. x/2016, în care s-a pronunțat sentința civila nr. 887/12 iulie 2016 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, recurenta a arătat că delictul civil pretins de reclamant nu s-a produs, "dacă comentariul presupus al pârâtei ar fi fost postat pe pagina lui personală (...)", deci, a contestat calitatea de autoare a postărilor.

Reclamantul a susținut și susține faptul că nu a existat nicio plângere penală formulată împotriva sa, iar instanța de judecată ar fi putut observa acest aspect, "dacă ar fi analizat susținerile reclamantului și probele de la dosar".

Or, prima instanță, prin raportare la înseși probele existente la dosar, a constatat faptul că a existat o plângere penală formulată împotriva apelantului reclamant, iar, prin ordonanța din 4 mai 2016, s-a dispus clasarea cauzei, reținând că "afirmația pârâtei în legătura cu existența unui dosar de urmărire penală este corectă și nu poate fi asimilată unei încălcări a dreptului la imagine al reclamantului".

Curtea de Apel, fără a-și argumenta soluția prin trimitere la probele pe care se întemeiază, reține, în mod greșit, că este autoarea postărilor și că ar fi avut un plan de a natură a conduce la afectarea imaginii reclamantului.

Mai mult, face referire și la faptul că pârâta, în calitate de autoare a plângerii penale, trebuia să aibă o conduită neutră, prin raportare la faptul că ancheta era în derulare, iar procedura urmăririi penale are un caracter confidențial.

Și dacă ar fi luat în considerare că este autoarea postărilor, din cuprinsul acestora nu rezultă că s-au dezvăluit informații de natură a periclita soluționarea plângerii penale, bunul mers al anchetei penale.

Plângerea penală există și formează obiectului dosarului de urmărire penală.

Instanța de judecată menționează că actele dispuse pe parcursul procedurii urmăririi penale pot fi aduse la cunoștința publicului cu anumite limitări, fără a indica aceste limitări și fără a preciza care sunt limitările încălcate prin menționarea existenței plângerii penale.

Tribunalul București a dispus o hotărâre temeinică și legală, reținând și faptul că nu s-a făcut dovada prejudiciului invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar afirmațiile apelantului reclamant din cuprinsul cererilor sale nu sunt susținute de niciuna dintre probele aflate la dosar.

Pentru ca atingerea adusă imaginii, respectiv reputației personale, să producă un prejudiciu moral, aceasta trebuie să fie la un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizată într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (cauza A. c. Norvegiei nr. 28070/06 - 09 aprilie 2009).

Reclamantul nu a făcut nici dovada preluării de către alte persoane a comentariului la care face referire, deci nu a dovedit producerea prejudiciului moral.

Acesta menționează că pârâta ar fi făcut, în repetate rânduri, afirmații ce i-au afectat onoarea, reputația, demnitatea și probitatea morală și profesională, ceea ce nu este real, în contextul în care recurenta a făcut dovada faptului că există mai multe profiluri false create pe rețeaua de socializare Facebook, ce nu îi aparțin, în care apar nume și fotografii ale sale.

Reclamantul nu a probat întrunirea cumulativă, a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta pârâtei - indicată ca fiind autoarea, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu, eventualele circumstanțe de loc și de timp.

Din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi fost supus unor cercetări, că a fost sancționat ori că imaginea și considerația de care se bucură la locul de muncă și în societate au fost, în mod evident, afectate și nici nu a dovedit în ce măsura i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, nedovedind existența caracterului ilicit al faptei săvârșite, a faptului că pretinsul prejudiciu este rezultatul săvârșirii faptei ilicite și că este determinat de culpa recurentei.

Admiterea, chiar și în parte, a cererii și de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 euro este disproporționată față de scopul legitim urmărit și nu poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.

În practica sa, Curtea Europeană face distincția între fapte și judecați de valoare și statuează că primele se pot dovedi, însă următoarele nu-și pot demonstra exactitatea.

Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție.

Curtea Europeană a statuat că efectuarea unor afirmații implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o baza reală (cauza C. și M. împotriva României - hotărârea din 17 decembrie 2004).

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul A. nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 5 noiembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. și a fixat termen de judecată la 11 februarie 2021, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În limitele impuse de motivele formulate de reclamant în calea de atac și în acord cu dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., Curtea avea competența, dar și obligația examinării apelului din perspectiva susținerilor prezentate de apelant în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. (2) din același cod, precum și a principiului aflării adevărului, în condițiile art. 22 alin. (6) din Cod, sens în care a și procedat. În esență, instanța de apel avea a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pretinsă de reclamant în calea de atac față de soluția de respingere a acțiunii, pronunțată în primă instanță, raționamentul Curții expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

Totodată, instanța s-a preocupat și de cenzurarea apărărilor pârâtei, vizând împrejurarea că nu aceasta ar fi autoarea postărilor de pe Facebook relativ la reclamant, menționând argumentele pentru care le-a înlăturat, determinat de poziția procesuală a părții în dosarul pornit pe cale de ordonanță președințială și de prezumția pe care instanța a aplicat-o în legătură cu posibilitatea cunoașterii de către pârâtă, până la data introducerii acțiunii în pretenții, a utilizării contului său de Facebook, în mod fraudulos, de către alte persoane.

Ca atare, instanța de apel a respectat, pe deplin, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun examinarea cauzei atât din perspectiva susținerilor apelantului reclamant, cât și din cea a apărărilor părții adverse, neputându-se considera că raționamentul Curții reprezintă o abordare unilaterală și subiectivă, doar în favoarea apelantului, a litigiului dedus judecății. De asemenea, nu se poate reține că instanța de prim control judiciar nu ar fi expus situația de fapt prin raportare la probele administrate, Curtea verificând toate elementele răspunderii civile delictuale tocmai prin raportare la cele stabilite în fapt, astfel cum au fost prezentate în decizia atacată.

În consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Cât privește concluziile la care a ajuns Curtea de Apel în evaluarea situației de fapt, contestate pe parcursul motivării recursului, acestea nu pot forma obiect de verificare de către Înalta Curte, față de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanță, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu și a celor de netemeinicie.

Alegațiile pârâtei nu pot fi primite.

Câtă vreme instanța de apel a considerat că recurenta este autoarea postărilor incriminate, aplicând prezumțiile judiciare, probă permisă de dispozițiile art. 329 C. proc. civ., raportat la împrejurarea că aceasta este titulara paginii de Facebook pe care se află postările, la apărările formulate, pe care le-a înlăturat determinat de atitudinea procesuală a părții în dosarul de ordonanță președințială, care nu a contestat că este autoarea postărilor, și la faptul că este improbabil să nu fi realizat, până la data prezentei acțiuni, că o altă persoană ar fi utilizat, în mod fraudulos, contul său, sarcina probei era inversată, în sensul că pârâta trebuia să dovedească faptul pretins, si anume că un terț ar fi operat postările în discuție, folosindu-se de pagina sa de pe rețeaua de socializare.

În ce privește concluzia instanței de prim control judiciar vizând dovedirea de către reclamant, raportat la probele administrate în cauză, a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, Înalta Curte reamintește că nu poate reevalua, în recurs, aspectele de fapt care au determinat soluția deciziei atacate. Prin urmare, nu poate cenzura chestiunile pretinse de recurentă, referitoare la împrejurarea că nu aceasta este autoarea postărilor, raportat la notorietatea creării unor profiluri false și la dovedirea unor asemenea pagini create în numele pârâtei, precum și la faptul că, dacă ar fi intenționat denigrarea reclamantului, ar fi fost logic să folosească pagini Facebook cu care să nu poată fi asociată.

De asemenea, astfel cum s-a arătat și în cadrul examinării primului motiv de recurs, prezenta instanță nu poate verifica raționamentul instanței anterioare prin care s-au înlăturat apărările pârâtei determinat de poziția sa procesuală în dosarul de ordonanță președințială, întrucât supune dezbaterii tot un aspect de fapt, în care hotărârea judecătorească pronunțată în acel dosar a servit drept mijloc de probă pentru Curtea de Apel, în litigiul de față.

Referitor la fapta ilicită și la intenția recurentei de a afecta dreptul la imagine al intimatului, ca formă a vinovăției cu care aceasta a acționat în sensul amintit, judecata instanței de apel trebuie privită în ansamblu și este corectă raportat la circumstanțele speței și la limbajul neadecvat folosit de aceasta în postările respective.

Astfel, Înalta Curte reține că instanțele anterioare au avut a stabili dacă fapta unei persoane de a publica o serie de postări pe pagina sa Facebook despre o persoană care deținea, la data respectivă, o funcție publică, cea de director general al Direcției Generale pentru Relațiile cu Instituțiile Prefectului, în sensul că are deschis dosar penal, fără să prezinte însă în mod complet și onest circumstanțele constituirii dosarului, precum și proferarea unor expresii de tipul "dinozaur", "sifonar", "pată neagră pentru administrația publică" reprezintă sau nu o faptă ilicită, care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine ale reclamantului.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt stabilită și care nu poate fi contestată în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)".

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.".

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune".

Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.".

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.".

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.".

În analiza modului în care aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății și prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanța de recurs reține următoarele:

Din perspectiva criticilor formulate de recurenta pârâtă privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum și a soluțiilor diferite adoptate în prezentul litigiu, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a constatat instanța de apel, consecutiv stabilirii existenței caracterului ilicit al faptelor săvârșite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului și că sunt îndeplinite aceste cerințe cumulative.

Astfel, imputarea existenței unui dosar penal deschis unei persoane pentru infracțiunea de abuz în serviciu, fără să se prezinte toate circumstanțele constituirii sale, și anume la inițiativa recurentei, precum și limbajul ofensator al afirmațiilor ce au format substanța postărilor pe pagina Facebook a acesteia, care depășesc ipoteza unor judecăți de valoare, reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viața privată și a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența generată în aplicarea documentului european. Alegațiile privind existența dosarului penal deschis reclamantului pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) și (2) C. pen. vizează o faptă determinată imputată acestuia, și au, în sine, o bază factuală, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București. Ceea ce instanța de apel reproșează însă pârâtei este caracterul incomplet al informației și intenția de denigrare a reputației profesionale a reclamantului în contextul în care aceasta nu a arătat că plângerea penală a fost formulată de ea, în legătură cu desfășurarea relațiilor de muncă, caz în care ar fi trebuit să adopte o atitudine neutră și să nu se refere la problemele de ordin penal ale părții adverse până la finalizarea soluționării dosarului respectiv. Raționamentul Curții este corect în condițiile în care imputarea în sarcina unei persoane a unei fapte neadevărate (ordonanța din 04 mai 2016 de clasare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu a fost dispusă pentru inexistența faptelor), dar care, dacă ar fi fost adevărată, ar fi supus respectiva persoană oprobiului, disprețului public, este de natură a crea un prejudiciu de imagine reclamantului, privind competențele și activitatea sa profesională. În același sens, omisiunea de a prezenta toate circumstanțele constituirii dosarului penal, precum și termenii folosiți, care, în niciun caz, nu se pot încadra, în mod rezonabil, în noțiunea de "judecăți de valoare", relevă, fără dubiu, intenția recurentei de a afecta onoarea și reputația părții adverse. Or, cum s-a arătat deja, autorul prejudiciului răspunde și pentru cea mai ușoară culpă (art. 1357 alin. (2) C. civ.), iar exercitarea dreptului la liberă exprimare, invocat de pârâtă, trebuie privit și prin prisma bunei-credințe (art. 75 alin. (2) din același cod). Prin urmare, nu prezintă relevanță că, prin informațiile furnizate de pârâtă s-ar fi adus sau nu atingere bunei desfășurări a activității penale și nici că, în final, reclamantul nu a suportat niciun fel de repercusiuni de natură penală, nu acestea fiind argumentele instanței civile în reținerea condițiilor răspunderii delictuale în persoana pârâtei. Considerentele determinante ale Curții se fundamentează pe examinarea întrunirii acestor condiții, iar referirile la caracterul confidențial al urmăririi penale și la limitele care guvernează transmiterea unor informații dintr-un dosar penal reprezintă contextul general în care se plasează faptele pârâtei, prezentate de instanța de apel, iar nu argumentele fundamentale care au generat pronunțarea soluției.

În ce privește existența și dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul dezbaterii morale, paguba pe care o suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, ar supune-o oprobiului public, precum și limbajul ofensator al afirmațiilor din postările pârâtei la adresa reclamantului este una inerentă și nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepția persoanelor care ar putea accesa pagina Facebook respectivă, nefiind nici măcar condiționată de preluarea unor astfel de informații de către terți. În alți termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.

De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel.

În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurenta pârâtă nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia și principiul reparării prejudiciului moral.

Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurenta nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanța de apel și pe care a fost obligată să le plătească, ci este nemulțumită de cuantumul disproporționat al acestora, care însă intră în puterea de apreciere a instanței de prim control judiciar.

Cât privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în mod corect, instanța de apel a considerat că, față de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârșite de pârâtă.

Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, instanța de recurs reține următoarele:

Prioritar, se poate observa că recurenta pârâtă, după ce face o expunere sumară a unor decizii decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudențe de către instanța de apel, ci reia argumentația privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurenta pârâtă s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, instanța de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede.

Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale – viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi.

Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53).

Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50).

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, respectiv:

- să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă;

- să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției;

- să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat.

Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâtei a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acesteia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 1.000 de euro, echivalent în RON la data plății.

Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală –; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamant, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 1.000 de euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Astfel, recurentei pârâte nu i se "cenzurează" dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept și maniera în care a ales să "deturneze" această libertate de la scopul ei firesc.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că dispozițiile procedurale au fost respectate de in