ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., pentru ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se constate încălcarea dreptului reclamanților la imagine, onoare, demnitate și viață privată de către pârâta C., ca urmare a unei campanii de defăimare și denigrare, realizată de către acesta pe site-ul www.x.com; să se dispună încetarea vătămării prin obligarea pârâtei la înlăturarea tuturor articolelor, comentariilor și fotografiilor, care conțin imagini cu reclamanții și au fost publicate de pârâtă pe site-ul www.x.com ori pe alte site-uri, care aduc atingere onoarei, demnității și imaginii reclamanților; să fie obligată pârâta la plata sumei de 50.000 EURO, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul de imagine, adus prin lezarea dreptului la reputație și imagine; să fie obligată pârâta la publicarea hotărârii instanței într-un ziar de mare circulație pe cheltuiala sa precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 890/2019 a Tribunalului Brăila s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 1500 RON cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. suma de 1000 RON cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta să înlăture de pe pagina sa de Facebook articolele din data de 16.11.2018, din data de 6.11.2018 și din data de 1.11.2018 și comentariile la acestea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli judecată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 85A din 25 septembrie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 890/24.12.2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă în dosar nr. x/2019.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel pârâta C. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., precum și pe art. 6 din Convenția EDO. Susține că instanța de apel a efectuat un examen "global" al faptelor imputate prin acțiunea introductivă, omițând să observe că numai 3, dintre cele 10 postări imputate mai puteau forma obiectul examinării judiciare, cât timp cu privire la delegarea dată de către prima instanță în privința celorlalte 7 fapte nu s-au formulat critici în apel, astfel că instanța și-a depășit limitele învestirii făcute prin criticile din apelul pârâtei, încălcând formele imperative de procedură - art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Arată că, în privința incidenței cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conceptul de drept material trebuie analizat atât din perspectiva normelor interne, cât și a celor internaționale și a jurisprudenței CEDO în materia libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia. Consideră că instanțele de fond nu au evaluat ilicitatea faptei imputate în raport de elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, și anume: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic (cauza Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza B. c. României), buna-credință (cauza IC contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit (C.s M.contra României). Arată că omisiunea imputată instanțelor de fond este gravă, cu consecințe majore în dezlegarea cauzei de față, cât timp cele 3 afirmații făcute se subsemnează limitelor libertății de exprimare, în raport cu criteriile sus-enuntate, și anume: - în ceea ce privește contextul susține că acesta este dat de interesul persoanelor activiste civic de a prezenta opiniei publice aspecte legate de modalitatea în care sunt nu sunt respectate drepturile animalelor, măsurile concrete luate de instituțiile abilitate în privința capturării, transportului, cazării, asistenței medicale; - cu privire la buna-credință, susține că instanțele de fond au omis să tranșeze dacă suntem în prezența unor imputații de fapt sau judecăți de valoare. Apreciază că tonul acid folosit este legat de implicarea apelanților în activitatea publică de strângere și eutanasiere a animalelor pentru care sunt remunerați din fonduri publice. Ideea centrală ce se reflectă din conținutul postărilor este de revoltă față de împrejurarea că apelanții au abdicat de la scopul pe care comunitatea iubirilor de animale consideră că ar trebui să-l manifeste prioritar, respectiv de protecție a acestora, astfel că afirmațiile se subsumează liberei dezbateri de idei garantate într-o societate democratică și reprezintă judecăți de valoare ale pârâtei care nu pot fi socotite ca intrând în sfera ilicitului. - având în vedere tonul folosit, conținutul informațional efectiv transmis, cadrul social în care este făcută afirmația, consideră că echilibrul între interesul public și cel privat a fost păstrat, răspunderea civilă delictuală neputând fi antrenată în sarcina pârâtei. Arată că din practica Curții Europene se degajă principiul după care, pentru a aprecia asupra licității unor afirmații trebuie a fi făcută distincția între "acuzații factuale" și "judecăți de valoare", întrucât primele pot fi dovedite (făcută proba verității) caz în care rămân în sfera licitului, nefiind abuzive, insultătoare, pe când cele din a doua categorie nu pot fi dovedite, însă în cazul amândurora este important a exista o bază factuală suficientă care să certifice buna credință a afirmațiilor (că nu sunt arbitrare, abuzive, șicanatorii, insultătoare, s.a.m.d). Instanțele de fond, fără o motivare concretă, au refuzat nejustificat administrarea probelor, pârâta neputându-se apăra prin dovedirea bazei factuale, astfel că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil al recurentei, garantat de art. 6 din Convenție.

Procedura de filtru Prin rezoluția de primire a dosarului din data de 17 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimați, iar aceștia nu au formulat și depus întâmpinare, iar prin rezoluția din 2 februarie 2021 s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 31 martie 2021 când, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea la data de 13 aprilie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: În examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., din perspectiva încălcării principiului disponibilității legat de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Prin memoriul de recurs pârâta susține că instanța de apel a efectuat un examen "global" al faptelor imputate prin acțiunea introductivă, omițând să observe că numai 3, dintre cele 10 postări imputate mai puteau forma obiectul examinării judiciare. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, verificând aspectele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că din aceasta rezultă, fără echivoc, că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală indicând zece articole prin care au apreciat că s-au depășit limitele libertății de exprimare. Instanța de fond a reținut că în trei postări (16.11.2018 - nr. 1, 6.11.2018 - nr. 6, 1.11.2018 - nr. 8) pârâta utilizează următoarele expresii: "….diabolicul și nenorocitul de hingher Ixxstrate…", "profitorii criminali de câini adică diabolicul de D..", ""Familia D. de hingheri ce substanțe consumați când vă duceți la capturat câini de nu puteți fi coerenți și aveți dioptriile mărite?", astfel că, prin folosirea acestor cuvinte aceasta a depășit limitele libertății de exprimare protejată de art. 10 CEDO, motiv pentru care acțiunea a fost admisă în parte. În raport de limitele investirii și cu respectarea principiului disponibilității, instanța de apel a constatat că "apelanta nu contestă faptul că a publicat articolele din 1 noiembrie, 6 noiembrie și 16 noiembrie 2018", astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că s-ar fi procedat la o analiză a tuturor faptelor reclamate. Raportat la situația de fapt reținută de instanțele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente. Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanță a fost învestită. Astfel, potrivit prevederilor art. 30 din Constituția României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. Cu toate acestea, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și paragraful 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exercițiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcute în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră in conflict cu alte interese individuale sau colective. Astfel, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenție "exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângi sau sancțiuni prevăzut de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naționali, integritate teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine exercită libertatea sa de expresie își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, paragraful 70, CEDH 2004-VI). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România). În acest sens, instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România că, "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, pct. 39)". Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și "informațiilor" ori "ideilor" care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate și să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România). Esențială este și jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului care face distincția clară între afirmații factuale și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor [De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, pag. 235, paragraful 42 și Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003]. Bineînțeles că, atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II). Instanța reține că în lumina jurisprudenței Curții calificarea unei declarații ca fiind afirmație factuală sau judecată de valoare este o chestiune care cade înainte de toate în limitele de apreciere a autorităților naționale, în special a instanțelor naționale. Cu toate acestea, chiar și atunci când o declarație are natura unei judecăți de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susțină, în caz contrar aceasta depășind limitele libertății de exprimare (Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, nr. 49017/99, pct. 76, ECHR 2004-XI și Timpul Info-Magazin și Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 37, 27.11.2007). În cauza dedusă judecății, curtea de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenței CEDO sus-evocate, criticile formulate în recurs nefiind fondate. Nu poate fi primită susținerea privind buna credință, astfel cum susține recurenta pârâtă, întrucât aceasta era obligată să asigure un raport de proporționalitate între dreptul la libera exprimare și apărarea reputației persoanei, sens în care trebuia să folosească cuvinte ce nu aduc atingere onoarei sau demnității unei persoane, să dea dovadă de mai multă prudență, echidistanță și decență, verificarea acestor aspecte fiind esențială în aprecierea bunei-credințe și, ca urmare, nu se poate reține buna-credință a pârâtei în asigurarea dreptului la liberă exprimare. Instanța mai reține că, cuvintele respective nu reprezintă calificări sau judecăți de valoare, cum susține recurenta, admisibile în cadrul unei dispute publice, ci expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea și negativă. Folosirea unor asemenea cuvinte pentru a caracteriza o anumită persoană sau activitatea ei depășește, prin natura lor, limitele unei polemici publice, justificate de scopul, eventual legitim, al unei dezbateri legate de un anumit subiect, chiar interesant pentru publicul larg. Aceste expresii jignitoare sunt de natură să afecteze reputația, onoarea, imaginea publică și demnitatea persoanei vizate, fără a aduce publicului căruia i se comunicau, prin ele însele, vreo informație sau comunicare necesară și utilă cu privire la subiectul discutat, fiind făcute cu scopul unic de a-i discredita pe reclamanți. Nu se redau, prin acești termeni, opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, ci doar se aduc insulte, injurii, fără niciun aport pentru tema în discuție și fără să reprezinte o argumentare. Desigur, în dezbaterea unui subiect de interes, pot fi făcute și aprecieri de natură negativă, însă acestea trebuie să aibă totuși consistența unor judecăți de valoare, chiar și subiective, în vreme ce folosirea unui limbaj injurios, insultător, inconsistent, prin el însuși, nu reprezintă o asemenea judecată de valoare și nu are nicio justificare în economia discursului, constituindu-se exclusiv într-un comportament abuziv, denigrator. De aceea, aceste afirmații depășesc limitele exercițiului firesc al dreptului de liberă exprimare, consacrat ca drept fundamental, reprezentând un exercițiu abuziv, ilicit. Este de necontestat că pârâta avea dreptul de a aduce la cunoștința publicului eventualele nereguli săvârșite de reclamanți, că avea dreptul de a emite judecăți de valoare, însă fără a folosi cuvinte cu caracter jignitor, ofensator. De altfel, cu privire la celelalte șapte fapte reclamate, instanța a apreciat ca fiind de interes public articolele în care se aduce la cunoștința opiniei publice prin intermediul platformei Facebook eventualele nereguli care ar exista în modul în care reclamanții își desfășoară activitatea de prindere și adopostire a căinilor, fiind, în principiu, în limitele libertății libertății de exprimare. Așa fiind, instanța de recurs constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că în cauza dedusă judecății au fost depășite limitele libertății de exprimare, fiind încălcat dreptul la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, scopul urmărit fiind discreditarea reclamanților. În contextul arătat, fapta pârâtei constituie o faptă ilicită, care a cauzat reclamanților un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii și reputației acestora, rezultând astfel și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că instanțele nu i-au permis să administreze probele necesare în demonstrarea bazei factuale, se constată că instanța de apel a reținut, în mod just, că expresiile folosite în cadrul celor trei postări reprezintă judecăți de valoare, caz în care autorului lor nu i se poate pretinde să demostreze adevărul acestora, ca în cazul afirmațiilor factuale, însă, totodată, s-a constatat și caracterul ofensator al acestora, denigrator, virulent, cu efect direct asupra calităților morale și profesionale a persoanei intimaților. Pe cale de consecință, constatând existența faptei ilicite (afirmații defăimătoare la adresa reclamanților), a prejudiciului (afectarea onoarei și a demnității reclamanților), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa pârâtei, în mod legal instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile art. 1357 din noul C. civ. pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei. Angajarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție, fiind depășite în cauză. Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1357 din noul C. civ., art. 10 paragraful 2 CEDO și art. 30 alin. (6) din Constituția României, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,