ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 312/2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 25 septembrie 2024, sub numărul x/281/2024, petentul Biroul Executorului Judecătoresc A a solicitat, la cererea creditorului B IFN S.A., încuviințarea executării silite a debitorului C, în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de împrumut nr. 31311 din 23 mai 2024, în toate formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului rezultat din titlul executoriu, cu cheltuieli de executare.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Ploiești - Secția civilă

Prin sentința civilă nr. 8963 din 3 octombrie 2024, Judecătoria Ploiești - Secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii formulate de petentul Biroul Executorului Judecătoresc A, cu privire la creditorul B IFN S.A., și debitorul C, în favoarea Judecătoriei Fetești.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că încuviințarea executării silite se dispune de către instanța de executare, care, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

În aprecierea instanței, noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuința statornică sau principală a debitorului, ci adresa unde acesta locuiește efectiv, în măsura în care a fost cunoscută de terțele persoane interesate.

În cauză, Biroul Executorului Judecătoresc A a fost sesizat de către creditor la data de 16 septembrie 2024, dată la care debitorul figura cu reședința activă în (..).

În consecință, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Fetești.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Fetești

Prin încheierea nr. 2487 din 5 noiembrie 2024, Judecătoria Fetești a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care instanța de executare este cea din circumscripția domiciliului debitorului.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că debitorul locuiește în (..), aflată în circumscripția Judecătoriei Ploiești, aceasta fiind instanța competentă să soluționeze cauza.

Deși se reține că debitorul avea, la data sesizării organului de executare, reședința în (..), nu există indicii că ar locui permanent acolo, pentru a se aprecia că este locuința principală a acestuia.

În consecință, Judecătoria Fetești a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că Judecătoriei Fetești îi revine competența de soluționare a cauzei, în considerarea următoarelor dispoziții legale și argumente:

Obiectul litigiului vizează încuviințarea executării silite pornite de Biroul Executorului Judecătoresc A, la cererea creditorului B IFN S.A., împotriva debitorului C, în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de împrumut nr. 31311 din 23 mai 2024.

Conflictul negativ de competență dintre cele două instanțe, respectiv Judecătoria Ploiești și Judecătoria Fetești, a fost generat de aprecierea diferită a situației de fapt și a dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, analizând competența, Judecătoria Ploiești s-a raportat la reședința debitorului, iar Judecătoria Fetești la domiciliul acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., ,,Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispozițiile art. 112 și art. 127 se aplică în mod corespunzător.”

Înalta Curte reține că domiciliul persoanei fizice este unul dintre atributele de identificare a acesteia și se caracterizează prin stabilitate, unicitate, obligativitate și inviolabilitate. Scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, o persoană de un anumit loc, individualizând-o în spațiu. Caracterul stabilității domiciliului nu interferează, însă, cu libertatea de mișcare a persoanei fizice și nici cu libertatea de a locui efectiv în alt spațiu.

De aceea, dispozițiile art. 87 și 88 C. civ. fac referire nu doar la domiciliul ci și la reședința persoanei fizice. Totodată, dispozițiile art. 91 din același act normativ prevăd că ,,(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”.

Înalta Curte reține că, în plan procesual, finalitatea dispozițiilor C. civ., menționate anterior, este aceea ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a se da eficiență principiilor dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil.

Noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuința statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde acesta locuiește efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terțele persoane interesate.

Printr-o astfel de interpretare teleologică și sistematică a textelor de lege arătate, i se asigură debitorului posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale prin intermediul instanței de judecată aflate în proximitatea domiciliului său real. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a începerii efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite.

O astfel de interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut că „domiciliul” se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau dobândit, ci și la orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Curtea a arătat, în mai multe rânduri, că „dreptul la o instanță“ cuprinde mai multe aspecte, printre care dreptul de acces și egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părți. Aceste principii se aplică în aceeași măsură în domeniul specific al comunicării actelor procedurale către părți (a se vedea hotărârea pronunțată în cauza Miholapa împotriva Letoniei nr. 61.655/00, pct. 23, 31 mai 2007). Este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și de a aplica normele de natură procedurală, însă, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 alin. (1) din Convenție atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, pct. 81, CEDO 2002-VII).

În cauza pendinte, se constată că debitorul avea, la data sesizării organului de executare, reședința stabilită potrivit dispozițiilor legale și unde se prezumă că pot exista bunuri supuse executării silite în (..), astfel cum rezultă din interogarea evidențelor D.E.P.A.B.D.

Întrucât reședința stabilă era în raza teritorială a Judecătoriei Fetești, Înalta Curte constată că aceasta este instanța competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite formulată de petentul Biroul Executorului Judecătoresc A, la cererea creditorului B IFN S.A., împotriva debitorului C, în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de împrumut nr. 31311 din 23 mai 2024.

Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (4) din același act normativ, va stabili competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite în favoarea Judecătoriei Fetești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Fetești.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 C. proc. civ.