ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 216/2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 25 octombrie 2024, petentul B.E.J. A a solicitat încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit de nevoi personale nr. 55824/31.05.2024, împotriva debitoarei B, la cererea creditoarei C IFN S.A.

Prin încheierea nr. 16291 din 1 noiembrie 2024, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Bistrița, reținând incidența prevederilor art. 108 și ale art. 651 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motivat de faptul că, în evidențele D.E.P.A.B.D., debitoarea figurează cu mențiunea „încetat valabilitatea domiciliu”, iar sediul creditoarei este în raza Judecătoriei Bistrița.

Prin sentința civilă nr. 8647 din 3 decembrie 2024, Judecătoria Bistrița a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța, reținând că debitoarea este cetățean român cu domiciliul în România și că în cauză nu s-a făcut dovada că are domiciliul în afara țării, astfel că instanța de executare este cea de la domiciliul debitorului, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Judecătoria Bistrița a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte va stabili că instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Judecătoria Constanța.

În cauză, cele două instanțe aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cererii, în raport cu prevederile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., Judecătoria Constanța apreciind că domiciliul debitoarei nu este în România, iar Judecătoria Bistrița reținând că domiciliul debitoarei, înscris în cartea de identitate, este în România.

Potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, iar, conform prevederilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., „instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe”. Se constată că instanța de executare, care are competența materială de a soluționa inclusiv cererea privind încuviințarea executării silite, este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

În lipsa unei dispoziții în normele de procedură, noțiunea de „domiciliu” se determină prin raportare la prevederile Codului civil. Conform art. 87 C. civ., „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”. Potrivit art. 89 alin. (1) C. civ., „stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale”. Conform art. 91 C. civ.: „(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”.

Din moment ce regula instituită de legiuitor este că domiciliul persoanei fizice este cel înscris în cartea de identitate, rezultă că, din perspectiva supusă analizei, nu are relevanță împrejurarea că ar fi încetat valabilitatea înscrierii adresei de domiciliu, aceasta fiind anulată în condițiile art. 62 alin. (6) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 295/2021, întrucât lipsa altor mențiuni cu privire la schimbarea domiciliului nu conduce la concluzia că debitoarea ar locui la altă adresă sau în altă țară, ci înseamnă că aceasta locuiește la aceeași adresă, fără forme legale.

Mai mult, în cauză nu s-a făcut dovada că debitoarea nu are domiciliul în țară, neputând fi asimilată situația persoanei care nu mai locuiește la adresa menționată cu situația persoanei care nu are domiciliul în țară.

Având în vedere că, la data sesizării organului de executare, debitoarea are domiciliul în orașul Ovidiu, județul Constanța, rezultă că Judecătoria Constanța este instanța de executare, competentă material și teritorial a soluționa și cererea de încuviințare a executării silite, în conformitate cu prevederile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2025.